„Solia neprihănirii lui Hristos trebuie să răsune de la un capăt la celălalt al pământului, pregătind calea Domnului”
General Conference Bulletin, 1893

Părtași: Esența soliei 1888

Vineri, 24 noiembrie 2017; timp 9:34; format 1080p * audio

Audio
Părtași: Esența soliei 1888 -- 24 noiembrie 2017
Audio
Cine au fost ucenicii? -- Vineri, 24 noiembrie 2017

Ziua Ispășirii, A.T.Jones și poporul rămășiței

5 noiembrie 2017 - gc

3
A.T.JONES ȘI IMINENȚA ZILEI ISPĂȘIRII

La Minneapolis, Jones și Waggoner n-au avut nicio idee că prezentările lor despre credința lui Isus vor produce tensiune printre delegați, și o așa crâncenă împotrivire din partea liderilor de la Battle Creek. Cu atât mai puțin ar fi îndrăznit să spere că prin ei Domnul trimite „o foarte prețioasă solie” identificată mai târziu de vocea Inspirației ca fiind solia îngerului al treilea și începutul luminii îngerului din Apocalips 18. Au aflat asta mai târziu. Pasiunea lor era să demonstreze că Legea despre care vorbea Pavel în Galateni este toată legea, nu doar cea ceremonială, așa cum se credea. Ei susțineau că îndrumătorul spre Hristos este în special legea celor zece porunci, și că păcătosul odată ajuns la Hristos, „îndrumătorul” și-a încheiat misiunea.

Cum ne trimite Legea, îndrumătorul, la Hristos? Arătându-ne că omenescul despărțit de divin comite păcat. Păcatul este despărțirea de natura divină. Hristos era împlinirea Legii deoarece în El omenescul și divinul erau unite, iar persoana aflată într-o astfel de unitate nu păcătuiește. Legea nu face altceva decât să ne arate, în fiecare clipă, că suntem despărțiți de natura divină. Legea nu ne unește cu divinul, indiferent cât de perfect am păzi noi cerințele ei. Ea doar spune permanent, repetat și fără abatere: „Ești deconectat de la sursa vieții. Vei muri. Soluția este Hristos.” Este, ca să spunem așa, un senzor de păcat. Senzorul doar trage alarma. Aceasta este misiunea lui.

Jones și Waggoner descriau credința și practica bisericii vremii lor ca fiind formalism mort. Dumnezeu nu putea face din biserică „continuarea întrupării lui Hristos” câtă vreme rolul Legii era pervertit și oamenii înhămați la un jug al robiei ca toate generațiile trecute. Ei au înțeles, în lumina sanctuarului, că soluția este în Sfânta Sfintelor, în faza anuală a lucrării lui Hristos de Mare Preot, și că nicio preoție de pe pământ nu poate vindeca despărțirea produsă în Eden.

Imediat după Minneapolis ei au plecat, împreună cu Ellen White, să participe la adunările de tabără ale bisericii, ca „să dea poporului o șansă,” cum spunea ea. Solia lor producea devoțiune autentică, complet lipsită de excitări nepotrivite. Nu au existat declarații exagerate, nici apeluri la sentimente, nici amenințări în numele Domnului. Doar o serioasă prezentare a lucrării lui Hristos în poziția Sa de Mare Preot.

Liderii de la Battle Creek nu puteau permite ca simpatiile poporului să se îndrepte către acești tineri fără experiență, așa că i-au despărțit. Waggoner a fost trimis în Anglia, iar Ellen White în Australia.

Rămas singur în America, Jones era decis să poarte bătăliile Domnului fără teamă de consecințe. Din Australia veneau mesaje care confirmau solia lor ca fiind începutul marii strigări și al ploii târzii. Oricine în locul lui ar fi fost cuprins de un mare entuziasm. El spera că va putea reaprinde solia 1888 în acest popor, lucru care se vede foarte clar în predicile lui de la sesiunile următoare. Iată un exemplu:

„Am primit de curând o scrisoare de la fratele Starr din Australia. Vă voi citi două sau trei rânduri, deoarece ele se potrivesc bine în acest moment al studiului nostru: „Sora White spune că, de la Conferinţa din 1888, noi suntem în timpul ploii târzii…”

„Fraţilor, a sosit timpul să primim în seara aceasta ceea ce am lepădat atunci. Nici unul dintre noi nu-şi poate imagina încă minunata binecuvântare pe care o avea Dumnezeu pentru noi, la Minneapolis, şi de care ne-am fi putut bucura în aceşti patru ani, dacă inimile ar fi fost gata să primească solia trimisă de Dumnezeu. Am fi fost cu patru ani mai înainte, am fi fost în mijlocul minunilor marii strigări, în seara aceasta. Nu ne-a spus Spiritul Profeției că binecuvântarea atârna deasupra capetelor noastre?” (General Conference Bulletin, 1893, pag.377).

Este adevărat. La Minneapolis binecuvântarea atârna deasupra capetelor delegaților. Ceea ce nu știa Jones în 1893 era că binecuvântarea fusese retrasă, și că niciun efort sau sacrificiu nu o putea aduce înapoi pentru acea generație de necredincioși. Duhul Sfânt fusese insultat, Hristos răstignit din nou în persoana solilor Săi și exilat din treburile bisericii, iar lumina stopată în dezvoltarea ei. Jones a crezut că acel început de la Minneapolis poate întoarce biserica de pe drumul spre Egipt. S-a înșelat, și a intrat în dificultăți majore datorită credinței și insistenței lui că binecuvântarea încă plutește asupra bisericii.

Profesorul Prescott s-a alăturat entuziasmului lui Jones, ceea ce a complicat și mai mult lucrurile. Amândoi au început să facă presiuni asupra delegaților la următoarele sesiuni în această direcție, că ei trebuie să primească ceea ce au refuzat la Minneapolis. Apoi limbajul s-a schimbat, iar presiunea era mai precis direcționată. Chemările erau spre primirea Duhului Sfânt. Ei insistau că o credință autentică a Noului Testament aduce imediat Duhul în templul inimii. Evident, Jones așeza această primire a Duhului în contextul ei colectiv, escatologic, al Zilei Ispășirii, când lucrarea se făcea pentru tot poporul. Nicidecum nu se gândea să aplice această venire la experiența individuală, așa cum cred unii astăzi. El nu a susținut niciodată că la el, personal, a venit Duhul, că nelegiuirea a încetat, sau că a primit neprihănirea veșnică, pe care o prezenta cu atâta pasiune în fața fraților. 

Dar este un fapt istoric că el și Prescott chemau insistent corpul pastoral la primirea Duhului care fusese respins la Minneapolis. Și înțeleasă corect, adică în aspectul ei colectiv, chemarea era legitimă, chiar dacă Jones nu știa că așa ceva era imposibil acum, indiferent de poziția pe care ar fi luat-o frații lor.

Și s-a întâmplat că unii dintre frații lor chiar au luat în serios chemarea. În serios în sensul ei greșit, adică o experiență personală a revenirii Duhului în templul Său.

Printre delegații de la aceste sesiuni se aflau și liderii Conferinței Indiana. Mișcați profund de apelurile solemne ale lui Jones și Prescott, secondate de declarațiile sorei White venite din Australia, prin care Jones și Waggoner erau identificați ca soli ai Domnului, iar solia lor numită „cu adevărat solia îngerului al treilea,” frații aceștia au dorit să pună în practică această credință că pot avea Duhul „acum.” Foarte repede comunitățile adventiste din Conferința Indiana au fost convinse că primească Duhul. Și duhul nu s-a lăsat mult rugat. A venit și s-a manifestat cu putere în mijlocul lor, transformând biserica în cel mai dezgustător loc cu putință. Este ceea ce astăzi numim „erezia Holy Flesh.”

De ce s-a întâmplat? Deoarece nu au știut, și nu au vrut să înțeleagă, că venirea aceasta a Duhului pentru generația în viață se face odată pentru tot poporul, nu individual. Este o realizare pentru biserică, nu pentru individ. Este lucrarea colectivă, anuală, din Ziua Ispășirii, nicidecum lucrarea individuală zilnică, din cursul anului. Dar ei au încurcat aceste lucrări. Dacă Jones spune că „acum” trebuie primit Duhul, „acum” înseamnă acum, nu mâine, gândeau ei. Și au strigat cu convingere să vină Duhul. S-au trezit cu un alt duh…

Liderii aceștia din Indiana — Donnell, Davis, Ballenger  — citeau și ei publicațiile oficiale ale bisericii, și interpretau materialele de acolo în spiritul experienței și entuziasmului de la Minneapolis, când binecuvântarea plutea deasupra adunării. Citeau articole de Jones, precum acela din Review, 18 aprilie 1899, și credeau că au toate argumentele că experiența lor este autentică. Iată un pasaj din acel material, care și astăzi produce aceleași efecte nefaste în cei care nu înțeleg deosebirea dintre cele două faze ale lucrării lui Hristos, și îl mistifică pe Jones ca să poată cere Duhului să vină „acum” în inima lor:

„Domnul Isus a luat aceeași carne și sânge, aceeași natură umană pe care o avem noi, carne la fel de păcătoasă ca și a noastră, și din cauza păcatului, și prin puterea Duhului lui Dumnezeu prin gândul divin care era în El, a „condamnat păcatul în firea pământească” (Rom 8:3). Aici este eliberarea noastră (Rom 7:25), aici este biruința noastră. „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Isus Hristos.” „Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un Duh nou.”

„Nu fiți descurajați la vederea păcătoșeniei din firea voastră pământească. Este doar prin lumina Duhului lui Dumnezeu, și prin discernământul gândului lui Hristos, că puteți vedea atât de multă păcătoșenie în carnea voastră; și cu cât mai multă păcătoșenie vedeți în carnea voastră, cu atât mai sigur aveți Duhul lui Dumnezeu. Acesta este un test sigur. Atunci când vedeți păcătoșenie abundentă în voi, mulțumiți Domnului că aveți așa mult din Spiritul lui Dumnezeu care vă face să vedeți atât de multă păcătoșenie, și să știți că acolo unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult, astfel ca „acolo unde păcatul a stăpânit dând moartea, tot acolo să stăpânească harul prin neprihănire spre viață veșnică prin Isus Hristos Domnul nostru” (RH 18 aprilie 1899).

Acest pasaj era interpretat atunci ca dovadă concludentă că experiența celor din Conferința Indiana era autentică, și că Duhul vine „acum” la cei ce au credința adevărată și Îl vor neapărat. Astăzi acest pasaj este interpretat ca o dovadă că solii din 1888 au predicat părtășia de natură divină ca fiind o experiență individuală, în experiența zilnică, nicidecum colectivă, în ziua Ispășirii, și că aceasta este adevărata solie 1888.

Eu spun că Jones este citit foarte prost în aceste pasaje, și am să explic imediat de ce.

Jones vorbește în aceste pasaje despre lucrarea Duhului Sfânt asupra păcătosului spre a-l convinge de păcat, neprihănire și judecată, adică exact slujba despre care vorbea Hristos. Jones încuraja pe cei doborâți de întristare cu gândul că, dacă văd păcătoșenie în ei, aceasta este dovada că Duhul Sfânt lucrează asupra lor spre a-i convinge de păcat. Satana nu arată nimănui păcătoșenia personală. El arată doar păcatele altora. Duhul Sfânt, din contră, nu se ocupă să arate păcatele altora, ci pe ale mele. Cu cât văd mai mult din ale mele, cu atât am dovada că Duhul adevărat se ocupă de mine, că lucrează asupra minții mele, că nu sunt părăsit, așa cum de obicei ne vine să credem atunci când vedem păcatul hidos în viața noastră. Acesta este sensul cuvintelor lui.

Jones nicidecum nu dorea să spună că Duhul vine într-un vas murdar, într-o inimă de piatră, cu păcatul domnind în ea. Hainele albe de in subțire nu se îmbracă peste hainele murdare ale firii pământești. În burdufuri vechi nu se pune vin nou. Relația cu Hristos este adulter atâta vreme cât bărbatul trăiește. Legea Duhului nu se instalează peste legea păcatului, rulând împreună, simultan. 

Când vine în noi și ne face părtași de natură divină, s-a terminat cu păcătoșenia. „Omenescul unit cu divinul nu comite păcat.” Nu mai ai ce să vezi, deoarece păcatul a încetat să mai domnească. Legea păcatului a fost înlocuită de legea Duhului de Viață. Când vine una, pleacă alta. Nu pot fi prezente simultan.

Jones în aceste pasaje dă ca exemplu pe Hristos. Așa a fost în viața Lui? Vedea în El foarte multă păcătoșenie deoarece avea foarte mult din Duhul? Nicidecum. El a fost părtaș de natură divină, și declara fără teamă că în El nu există păcat. Nici măcar un gând păcătos. Gândul, mintea lui Hristos, spune Jones, aduce biruință, eliberare de păcat, o inimă nouă. Așa a fost la Hristos, și așa va fi la noi.

Diferența dintre Duhul lui Hristos și duhul lui antihrist este prezentată foarte explicit în istoria acelor vremuri. În timp ce Duhul lui Isus se atingea de păcătoși și îi vindeca, duhul lui antihrist condamna pe păcătoși la ucidere cu pietre, așa cum a fost cu Maria Magdalena.

Ezechiel a spus cum stau lucrurile, în ordinea lor: Voi scoate din voi inima de piatră; vă voi da o inimă de carne; voi pune în voi Duhul Meu; veți păzi poruncile. Aceasta este ordinea noului legământ. De neschimbat.

Spectatorii din marea controversă vor să ne convingă că o parte mică din Duhul este așezat acum în inima noastră de piatră, în burdufurile acestea vechi, și că progresiv, bucată cu bucată, se va instala tot mai mult din Duhul până când se va instala complet. Și vor să ne facă să credem că Jones așa ceva dorește să spună aici.

De la Holy Flesh încoace am văzut mereu oameni, unii dintre ei pastori, care au crezut că Duhul vine „acum” dacă ai credința adevărată, că acum trebuie să fim părtași de natură divină. Ne-am îngrozit să vedem circul pe care l-a făcut acel duh cu ei. Cred că nu a uitat nimeni de Michael Travesser și nunțile lui.

Nu, Jones nu dorea să spună așa ceva când insista că „acum” trebuie să vină Duhul Sfânt, așa cum nici noi nu vrem să spunem acest lucru când insistăm că „acum” trebuie să aibă loc Nunta Mielului, că „totul este gata.” Dacă era după ce ne-am dori noi, ieri trebuia să aibă loc Nunta Mielului, nu azi, acum. Dar nu este după cum ne dorim noi, ci după Cuvântul de neschimbat al scopului etern al lui Dumnezeu din Sanctuar: Nunta Mielului este un eveniment colectiv, făcut într-o singură zi pentru tot poporul, marea Zi a Ispășirii finale pentru cei vii. 

Niciun om viu nu va fi făcut părtaș de natură divină separat, înaintea altora.

Morții, da. Cu ei ștergerea păcatelor se face pe rând, la momentul morții, deoarece doar moartea poate garanta că nu-și mai schimbă poziția.

Dar noi cei vii, vai mie… Mă uit la Brinsmead și mă îngrozesc. Cel mai mare campion al Zilei ispășirii păcălit de profetul Ford să intre la el să mănânce și să bea apa reformaționistă a creștinismului apostaziat. Omul despre care Vocea declarase că este „vasul Meu ales,” întoarce spatele lui Dumnezeu în cea mai mare criză a tuturor secolelor, când judecata stătea să treacă la cei vii. Acum este ateu. Evoluționist. Crede în perfecționarea rasei umane prin fapte. Mâncat de leu în cel mai pur sens al Cuvântului.

Așezat pe temelia eternă a sistemului ceremonial, conceptul Zilei Ispășirii pentru cei vii ca experiență colectivă va rămâne în picioare, oricâte obiecțiuni ar ridica vrăjmașii lui Dumnezeu. Pe această temelie a stat Jones, oricât de greșit ar fi interpretate cuvintele lui. Pe această temelie stau și eu, oricât de tendențios ar fi prezentate cuvintele mele. Această temelie eternă este nenegociabilă, deoarece provine din scopul etern al lui Dumnezeu, platforma vieții eterne din univers.

...***...

Ziua Ispășirii, A.T.Jones și poporul rămășiței

Frunzele de smochin nu sunt o protecție

1517, 1844, 1888, 2017

Haina neprihănirii

Solia lui Dumnezeu este nenegociabilă

Copyright