După revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime, sămânţa credinţei a dat rod şi creşterea numărului de credincioşi a făcut necesară alegerea celor şapte diaconi, „bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune” (Fapte 6:2), dintre care s-a remarcat Ştefan, cel dintâi dintre ei, un om cu o profundă pioşenie şi o mare credinţă.

Stând în apropierea ucenicilor, Ştefan a fost dornic să cunoască şi să afle cât mai multe despre Domnul lor ce se înălţase la cer şi, în ceasurile de linişte, a cerut să i se povestească iarăşi şi iarăşi viaţa lui Isus şi învăţăturile Lui.

De la Maria, al cărei suflet a fost străpuns de sabie, el a aflat împrejurările naşterii lui Isus şi a rămas impresionat de cuvintele ieşite de pe buzele solului ceresc: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).

Ca martori ai învierii, ca unii care Îl văzuseră cu ochii lor, Îl pipăiseră şi stătuseră de vorbă cu Domnul lor ridicat din mormânt, ucenicii insistau că se împliniseră chiar cuvintele lui Isus, acelea pe care le spusese dinainte, că va învia în trei zile. Cu toţii îşi aminteau că într-o ocazie, pe vremea când încă prezenţa Lui dulce înmiresma vieţile lor, Isus i-a luat deoparte şi „a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). Matei vorbea despre semnul proorocului Iona (Matei 12:39-40), iar tânărul Ioan despre incidentul acela din templu, de la începutul lucrării Lui publice, când Isus se confruntase cu autorităţile templului şi dezvăluise, încă de pe atunci, intenţiile criminale din inima vrăjmaşilor Săi (Ioan 2:19-21).

Întâmplarea aceea din curţile templului îi amintea lui Ştefan de acuzaţiile aduse lui Isus la proces cum că ar fi spus că va dărâma slăvita clădire, mândria naţiunii (Matei 26:61). El ştia că templul de la Ierusalim era inima religiei iudaice şi mai ştia că acele acuzaţii nu puteau fi adevărate. Aici trebuia să fie ceva mult mai profund; poate că Isus voise să spună altceva, dar ascultătorii Săi nu L-au înţeles. Ştefan s-a apropiat de tânărul Ioan, care-şi amintea cel mai bine întâmplarea, i-a cerut să-i povestească faptele și de pe buzele lui a aflat adevărul:

„Paştele Iudeilor erau aproape; şi Isus S-a suit la Ierusalim. În templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezând jos. A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară ... . Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: ,Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?’  Drept răspuns, Isus le-a zis: ,Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.’ Iudeii au zis: ,Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?’”

Întorcându-se spre Ştefan, Ioan îi explica convins că preoţii credeau că Isus vorbeşte despre clădirea de piatră, „dar El le vorbea despre Templul trupului Său” (Ioan 2:21), vorbea despre faptul că va fi omorât şi va învia în trei zile.

Ştefan s-a îndreptat spre ceilalţi ucenici pentru explicaţii şi înţelesuri suplimentare, dar aceştia ridicau din umeri; ei nu realizau mai mult decât că Domnul lor ştiuse încă de pe atunci că-L vor omorî sau - aşa cum se exprimase Isus - că-L vor „dărâma” şi va învia în trei zile:

„Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus” (Ioan 2:22).

Dintre toţi, doar ucenicul pe care-l iubea Isus dovedea o percepţie spirituală mai adâncă şi părea că vede mai mult în această întâmplare. Tânărul ucenic recunoștea că Domnul vorbea nu doar despre înviere, ci în mod tainic, ciudat şi de neînţeles, „El le vorbea despre Templul trupului Său.” Petru, Iacob, Andrei şi ceilalţi ucenici erau nedumeriţi şi nu înţelegeau de ce Ştefan îi tot descoase cu întrebări fără răspuns, cerându-le mereu alte amănunte legate de acest incident - poate vreun cuvânt, vreun gest al lui Isus - amănunte suplimentare pe care nu şi le mai puteau aminti. Ei se uitau miraţi unii la alţii şi se întrebau de ce diaconul Ştefan tot răscoleşte această întâmplare, de ce interesul lui gravita mereu în jurul acestui subiect. Pentru ei lucrurile erau atât de clare - Isus vestise dinainte că va muri şi va învia şi chiar aşa s-a şi întâmplat: porţile locuinţei morţilor s-au deschis şi El a ieşit triumfător din mormânt!

Dar Ştefan, cu mintea lui iscoditoare, nu s-a mulțumit cu această explicație aparent convingătoare; mișcat de Duhul Sfânt, el a văzut în această tulburătoare întâmplare mult mai mult decât o simplă profeţie a Domnului lor cu privire la faptul că El va fi omorât şi va învia în trei zile. Înaintea feţelor luminate ale naţiunii, care căutau esenţa vieţii în Scripturi, un Om din Nazaret lăsase să se înţeleagă că trupul Lui este un templu.

Ecuaţia care frământa mintea lui Ştefan era atât de simplă: trup, templu, locuinţa lui Dumnezeu. Dar simplitatea ei stârnea un vârtej nestăvilit de gânduri, devastator în concluziile lui finale. Dacă lucrurile stăteau chiar aşa cum sugerau cuvintele tâmplarului din Nazaret, ele implicau o răsturnare completă a întregii lui credințe, o schimbare a întregii lui concepţii despre Creatorul universului.

Ştefan s-a aplecat asupra acestor cuvinte care-i ardeau inima şi în rugăciune s-a agăţat de Dumnezeu, fiind condus la cuvintele proorocilor din vechime pentru a descoperi adevărul. Cercetând pătrunzător scrierile Scripturii, sub ochii lui a început să se închege cel mai grandios edificiu al adevărului dat vreodată omului muritor. Înaintea minţii lui Ştefan se profila scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice împlinit în acest umil tâmplar din Nazaret care viețuise în mijlocul lor. Cuvintele spuse profeţilor din vechime se derulau înaintea minţii lui şi îşi dezvăluiau tainele, căpătau acum înţeles, iar mărturia comună a lui Moise, David şi Isaia se completa reciproc și îl împingea mereu spre aceeaşi fantastică concluzie:

„Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25:8 );

„Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă? ... Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66:1);

„Du-te şi spune robului meu David: ... ,Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă, din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta ... . Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. ... Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău. ... El va zidi Numelui Meu o casă ... . Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu” (2 Samuel 7:5-14).

Profund intrigat, Ştefan s-a îndreptat spre Petru, Ioan şi Iacob, care fuseseră cei mai apropiaţi Domnului lor şi a cerut să i se povestească iarăşi şi iarăşi tot ce era în legătură cu subiectul uimitor care-i zguduia credinţa. Plin de întrebări, el s-a apropiat de ei, răscolind memoria ucenicilor după dovada decisivă şi finală care să-i confirme bănuielile.

Tânărul Ioan, „ucenicul pe care-l iubea Isus,” fusese cel mai receptiv şi reţinuse cele mai multe din adevărurile care ieşiseră de pe buzele Domnului:

„Chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine” (Ioan 10:38);

„Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14:11);

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine” (Ioan 17:21);

„Eu în ei, şi Tu în Mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una” (Ioan 17:23);

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30);

„Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu Sunt, şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28);

„Judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Tatăl, care M-a trimis, este cu Mine” (Ioan 8:16).

Ascultând cuvintele lui Isus rostite la cina cea de taină, în intimitatea camerei de sus, când Filip ceruse să i-L arate pe Tatăl, pe Acela care locuieşte în ceruri, inima lui Ştefan s-a umplut de bucurie. Găsise dovada. Era chiar acolo, în cuvintele lui Isus:

„Doamne’ i-a zis Filip ,arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.’ Isus i-a zis: ,De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl ... Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui’” (Ioan 14:8-10).

......

Citește tot articolul în format PDF