Totul este gata...
Articole

Calea pe care ei o numesc erezie

29 aprilie 2005 - gc

Articol

„Îți mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinților mei după calea pe care ei o numesc erezie; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Prooroci, şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepți şi a celor nedrepți” (Fapte 24:14.15 - KJV).

“Ei” nu erau alții decât bărbații de frunte ai poporului ales, oamenii care au refuzat lumina venită din cer deoarece nu se potrivea cu imaginea lor despre Dumnezeu.

Vorbind lui Felix, apostolul Pavel descoperă un tipar de gândire vechi cât marea controversă. Toți autorii cărților din Scriptură s-au confruntat cu el. Atunci când Dumnezeu a chemat pe ai Săi spre orizonturi noi în cunoaşterea caracterului şi guvernării divine, majoritatea zdrobitoare a clasei conducătoare a poporului sfânt s-a împotrivit cu toată puterea la ceea ce noi numim astăzi adevăr prezent.

Isaia a fost chemat să aducă lui Israel lumină în momente de mare criză spirituală şi națională. Apelul lui începe cu o trecere în revistă a vieții religioase a națiunii, când toată doctrina sanctuarului fusese pervertită în aşa măsură încât ea devenise idolatrie pură. Era o solie de adevăr prezent care intra în contradicție cu doctrina stabilită şi susținută de clasa preoțească a lui Israel. Deşi era o solie de întoarcere la Dumnezeu, ei socoteau că ea va duce poporul departe de Dumnezeu. Li se părea o erezie mortală. S-au împotrivit cu toată puterea lor, strigând: „Lăsați-ne în pace cu Sfântul lui Israel.” Calea consacrată din sanctuar li se părea o erezie.

Ieremia a fost chemat de Dumnezeu pentru acelaşi scop şi în momente de criză la fel de serioase. Poporul ales pierduse complet semnificația sanctuarului, deşi limbajul religios era supra-saturat de expresia „Templul Domului, Templul Domnului!” Dumnezeu le spunea că toate planurile lor pentru trezire şi reformă nu sunt decât tratamente superficiale şi tencuială de ipsos. Deşi rana spirituală a poporului era profundă şi serioasă, ei o “legau” în chip uşuratic. Nu doreau să înțeleagă că se complac în vechiul legământ. Refuzau să creadă că inima lor este un templu în care Şekina doreşte să locuiască spre a aduce lui Israel neprihănirea veşnică. Se complăceau în păcat-azi-sfințenie-mâine repetat la infinit, pe baza sângelui acoperitor al Mielului. Solia din partea Domnului părea o erezie periculoasă, în timp ce închinarea la împărăteasa cerului le aducea prosperitate şi protecție. Dar încăpățânarea de a numi erezie solia din partea Domnului nu a dus decât la dezastru național.

Ezechiel a gustat şi el din amărăciunea amețelii teologice care cuprinsese elita poporului ales. Serviciul sanctuarului devenise o mască pentru cele mai scârboase şi urâcioase practici păgâne. Calea lui Dumnezeu din sanctuar, care vestea intenția lui Dumnezeu de a locui „în fiecare ființă creată” (DA 161), fusese transformată în taina nelegiuirii, sub care casa Domnului devenise locuința „oricărei păsări necurate şi urâte.” Bătrânii lui Israel practicau, sub umbrela sanctuarului, un amestec amețitor de practici şi ritualuri importate din Babilon, în speranța că vor aduce redeşteptare şi reformă. Doreau o spiritualitate mai profundă, o experimentare a lui Dumnezeu mai spectaculoasă. Calea consacrată fiind lepădată cu dispreț, nici nu au remarcat că Şekina S-a depărtat de Casa lor cea sfântă şi slăvită. Pentru totdeauna.

Mesia a fost trimis cu aceeaşi misiune slăvită. El trebuia să fie adevăratul templu sub privirile cercetătoare ale poporului sfânt. Pentru prima oară de la căderea lui Adam, „Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său” (DA 161). Scopul lui Dumnezeu “din veacuri veşnice” era la dispoziția poporului ales. Puteau să-L analizeze, să-L urmărească în acțiune, să se familiarizeze cu caracterul Său, căci „Dumnezeu era în Hristos” şi deschidea o cale consacrată pentru fiii oamenilor. Umbra întâlnise realitatea. Se confirma că sanctuarul fusese doar o pildă despre “scopul lui Dumnezeu” de a locui în sanctuarul inimii, unde trebuia adusă neprihănirea veşnică.

Dar “ai Săi” nu L-au primit deoarece nu au crezut că Mesia urma să fie un templu al lui Dumnezeu. Ar fi putut să accepte că El lucrează cu puterea lui Dumnezeu, dar se împotriveau cu toată inima ideii că „Dumnezeu era în Hristos.” Tot ce puteau suporta ei era că Dumnezeu era cu Hristos. Ucenicii au avut aceeaşi problemă, cu toate eforturile lui Pavel de a-i convinge de contrariul. Din acest motiv Efesul şi-a pierdut dragostea dintâi, iar Cincizecimea a lăsat „ascunse şi neînțelese” adevăruri profunde, îngropate sub gunoiul erorilor aproape două milenii.

În 1888, Dumnezeu S-a apropiat de poporul Său cu o nouă solie de adevăr prezent. Era o nouă şi spectaculoasă descoperire a neprihănirii lui Hristos care o făcea pe sora White să exclame: „Fraților, aici este mare lumină.” Aleşii lui Dumnezeu erau chemați să examineze sursa neprihănirii lui Hristos, originea sfințeniei în trup pământesc. Erau invitați să descopere că Hristos a păzit toate „poruncile Tatălui Său” deoarece El era un Templu al Duhului Sfânt. Solii neprihănirii lui Hristos chemau poporul să aprecieze misterele sanctuarului, locuința lui Dumnezeu, „ca să pot locui în mijlocul lor.”

Delegații la sesiunea de la Minneapolis nici nu bănuiau cât de aproape erau de ziua ispăşirii finale. Între ei şi marea strigare nu stătea decât înțelegerea faptului că omul este un templu al lui Dumnezeu, şi că părtăşia cu natura divină era un privilegiu ascuns în doctrina sanctuarului. Venise acum timpul ca „taina lui Dumnezeu,” „Hristos în voi,” să fie descoperită lumii, ca scopul lui Dumnezeu să fie realizat cu familia Sa omenească.

Dar „spiritul de gloată” şi dinamica de grup au făcut ca delegații din 1888 să declare calea consacrată de Hristos a fi o erezie periculoasă, care ar duce poporul la panteism şi fanatism. Dorința fierbinte a Duhului, care aştepta de milenii să-Şi ocupe locul în templul inimii, a fost împiedicată. Marea strigare şi ploaia târzie au fost amânate sine die, iar Israelul modern şi-a reluat învârtitul în jurul muntelui, cu un ochi la semnele timpului, parcă aşteptând salvare din Babilon şi de la decretul duminical.

În toată această confuzie, sunt bucuros să ştiu că acestui popor i s-a oferit soluția la încropeala laodiceană.

Mă simt onorat să fiu printre cei care merg pe Calea pe care “ei” o numesc erezie, căci am descoperit – prin harul lui Dumnezeu – că ea este Calea consacrată către desăvârşirea creştină.

Copyright