Totul este gata...
Articole

Ziua Ispășirii, A.T.Jones și poporul rămășiței

3 noiembrie 2017 - gc

Articol
1
POZIȚIA BISERICII DESPRE NUNTĂ

Pe parcursul anului 2013 pastorul comunității unde eram membru a organizat o serie de întâlniri publice în care să se discute ceea ce noi numim „solia 1888.” Dorea astfel să ofere membrilor posibilitatea de a constata depărtarea noastră — a celor din grupul de studiu — de la adevărul advent, ca să poată vota corect (și eficient) la următoarea adunare administrativă pe care o plănuiseră împreună cu liderii de la Conferință. Adunare care a avut loc în octombrie 2013, cu rezultatele pe care deja le cunoașteți. Luna octombrie are tainele ei, fără îndoială…

Obiecțiunile dânșilor față de solia 1888 erau multe, dar au ales să analizăm și să discutăm doar câteva puncte la care considerau că poziția bisericii este imbatabilă. Cel mai dezbătut dintre ele, și care a și ocupat timpul celor mai multe dintre întâlniri, a fost părtășia de natură divină. Ce este? Când are loc? Cine beneficiază de ea? Care sunt sursele credibile de informare? Cum afectează ea destinul bisericii?

Fratele pastor a demonstrat, folosind multe pasaje din Biblie și Spiritul Profeției, că părtășia de natură divină are loc atunci când individul Îl acceptă pe Hristos. De obicei, la botez. Atunci se primește haina neprihănirii lui Hristos, atunci Duhul Sfânt vine să locuiască în inimă, și prin această locuire omul devine părtaș de natură divină. Cu mențiunea că toate acestea sunt în măsură limitată, cu potențialul de a se dezvolta până la statura plinătății lui Hristos, pe parcursul întregii vieți. Mergând pe această logică, a fost obligat să declare că, la momentul morții, credinciosul trebuie să fi biruit deplin orice păcat, altfel nu poate fi mântuit, ceea ce a stârnit un val de proteste în audiență și chiar printre membrii comitetului. Era o noutate pentru toată lumea.

La ultima întâlnire mi s-a oferit ocazia să explic de ce noi nu suntem de acord cu poziția bisericii prezentată de fratele pastor. Am început prin a spune că părerea mea nu este importantă în această dezbatere, de aceea voi aduce trei martori care au credibilitate totală în acest popor, și a căror loialitate pentru cauza lui Dumnezeu nu poate fi pusă la îndoială.

Primul martor este chiar Ellen White. Ea declara, cu puțin timp înainte de sesiunea de la Minneapolis, că „o redeșteptare a adevăratei evlavii în mijlocul nostru, ca popor, este cea mai mare și cea mai urgentă nevoie a noastră” (RH 22 martie 1887). În 1902 explica sensul corect al redeșteptării — „o înviere din moartea spirituală” (RH 25 februarie 1902) — și chema din nou biserica la redeșteptare și reformă. De ce este nevoie urgentă de „înviere din moarte spirituală” dacă poporul este părtaș de natură divină? Perioada dintre 1846 și 1900 a fost cea mai curată doctrinal și cea mai puritană comportamental din toată istoria bisericii. Conservatorii de azi predică, visează și cheamă biserica la credința și practica acelor vremuri, ca soluție pentru redeșteptare. Și totuși Inspirația evalua biserica acelor vremuri ca fiind moartă spiritual, și în urgentă nevoie de trezire, de înviere. Singura explicație este că poporul acelui timp nu era deloc părtaș de natură divină, oricât de mult îi plăcea să creadă acest lucru.

Al doilea martor este chiar președintele actual al Conferinței Generale, Ted Wilson. Când a fost ales președinte, în 2010 la sesiunea din Atlanta, el a anunțat de la tribuna oficială că planul strategic al administrației sale este Redeșteptare și Reformă [vezi aici Apelul, și un comentariu asupra lui]. Conform definiției oferite prin Inspirație, el spunea bisericii că este moartă spiritual, și că noua echipă de la Conferința Generală își propune, ca prioritate numărul unu, să o trezească. El recunoștea că această trezire este „cea mai mare și mai urgentă nevoie a noastră.” Prin urmare, în 2010 biserica era încă moartă spiritual, așa cum spusese Domnul în 1887 și de atunci încoace. Iar președintele CG recunoștea această realitate în 2010. Moartea spirituală nu este nicidecum o stare a unor oameni care au primit Duhul Sfânt, haina neprihănirii, și sunt părtași de natură divină. Moartea spirituală este dovada că aceste daruri cerești nu au fost primite. Iar Ted Wilson este martor că așa stau lucrurile, altfel nu se înhăma la un astfel de proiect strategic. Și trebuie să recunoaștem că a făcut tot ce se putea face pentru aducerea acestei redeșteptări. Fără niciun rezultat. Trezirea nu a venit. Biserica este deci în moarte spirituală, și încă așteaptă învierea spirituală.

Al treilea martor este chiar Martorul Credincios. El spune liderilor Bisericii Laodicea că se amăgesc singuri prin această îndrăzneață și obraznică insistență că ei au deja aur, haină și doctorie. Aurul este „credința care lucrează prin dragoste și curăță sufletul,” credința lui Isus că El și Tatăl sunt una. Haina este „neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea,” hainele de sărbătoare ale Nunții Mielului. Doctoria este „ungerea cu Duhul Sfânt,” întoarcerea Șekinei care aduce corecta evaluare a realităților ce ne vor face să „ne rușinăm” de toată purtarea noastră trecută (Eze 36). Acestea toate, spune Martorul Credincios, trebuiesc „cumpărate” de la El, deoarece ele lipsesc cu desăvârșire liderilor și poporului din Laodicea. Dacă acest popor era părtaș de natură divină și avea haina, evaluarea Martorului nu era nicidecum „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.”

Doar un nenorocit poate arunca la gunoi declarațiile acestor trei martori monumentali în procesul Nunții Mielului. Doar un ticălos este capabil să nege realitatea crudă că este sărac, orb și gol, adică nu are aurul, nu are haina, și nu are doctoria, așa cum spun acești trei martori. Doar un ticălos care este și nenorocit, sărac, orb și gol poate îndrăzni să mistifice Nunta Mielului, să o mute din Sfânta Sfintelor în Sfânta, și să o prezinte ca pe o experiență individuală, deși ea este una colectivă, de grup.

2
ZIUA ISPĂȘIRII, O LUCRARE COLECTIVĂ

Tot sistemul ceremonial s-a desfășurat sute de ani, și a fost înregistrat pe sute de pagini ale Scripturii „pentru învățătura noastră,” a ultimelor rămășițe ale unui popor provenit din credința lui Avraam.

Momentul crucial al întregului sistem ceremonial era Ziua Ispășirii. Yom Kipur. Ziua judecății. Ziua curățirii Sanctuarului. Ziua curățirii poporului. Ziua ștergerii păcatelor acumulate în experiența zilnică. Era ștergerea definitivă a dosarului penal și aruncarea lui în foc.

Acest sistem ceremonial este abecedarul nostru. El pune temelia credinței noastre pentru slujba lui Hristos de Mare Preot. Lucrarea se desfășura în două faze: zilnică, și anuală. Lucrarea zilnică întina sanctuarul, prin mărturisire. Lucrarea anuală curățea sanctuarul, prin ștergerea păcatelor. Faza zilnică nu ștergea păcatul, ci doar îl transfera asupra sanctuarului. Omul era iertat, îndreptățit prin sângele jertfei, dar nu curățit de păcat. Faza anuală rezolva ceea ce faza zilnică lăsase nefăcut. Doar când păcatele întregului popor erau așezate asupra țapului pentru Azazel se putea spune că poporul este salvat, eliberat de păcat, curățit de orice nelegiuire. Lucrarea zilnică se făcea în prima încăpere a cortului întâlnirii. Lucrarea anuală se făcea în a doua încăpere a cortului. Sfânta reprezenta iertarea. Sfânta Sfintelor reprezenta curățirea, ștergerea păcatelor.

Prin urmare, lucrarea zilnică era una individuală, iar lucrarea anuală era una colectivă. Prima se desfășura pe parcursul întregului an. A doua doar într-o singură zi, la sfârșitul anului. Acest tipar de neschimbat era umbra lucrurilor viitoare, a realităților pe care le trăim azi.

În ziua Cincizecimii Hristos a început lucrarea Sa reprezentată de Sfânta, adică iertarea și îndreptățirea prin credință. Această lucrare a continuat până în 1844, exact așa cum spusese îngerul lui Daniel: „Până vor trece 2300 de seri și dimineți, apoi sfântul locaș va fi curățit” (Dan 8:14). Aceste cuvinte reprezintă temelia și stâlpul central al credinței advente. În 1844 Hristos a părăsit această fază a lucrării Sale, reprezentată de Sfânta, și a trecut la faza a doua, anuală, reprezentată de Sfânta Sfintelor. El a închis o ușă, și a deschis alta.

Acest eveniment marcant este redat perfect chiar în viziunea inițială a mișcării advente. Hristos a început lucrarea de curățire a sanctuarului, iar Satana a preluat lucrarea părăsită de Hristos, iertarea și îndreptățirea. Hristos a ocupat tronul din Sfânta Sfintelor, iar Satana pe cel rămas liber în Sfânta. Aceasta este urâciunea pustiirii așezată în Locul Sfânt. Ea urmărește să-L mențină pe Hristos pentru totdeauna în rolul de Mijlocitor, de cineva la mijloc între om și Dumnezeu, astfel ca unirea, Nunta, să nu se poată face în vecii vecilor. Dacă se întâmplă așa, diavolul și-a asigurat nemurirea și controlul planetei la nesfârșit.

Ceremoniile lui Israel au un mesaj foarte clar pentru generațiile următoare: Lucrarea zilnică aduce iertarea, lucrarea anuală aduce ștergerea păcatelor. Ele nu se pot confunda, nici înlocui. Lucrarea zilnică nu șterge păcatul, și nici lucrarea anuală nu oferă iertare. 

Lucrarea zilnică aduce convingere despre păcat, neprihănire și judecată, și este asemănată cu o logodnă, când doi tineri se împrietenesc și află lucruri unul despre celălalt, învață să se aprecieze reciproc, în vederea căsătoriei.

Lucrarea anuală este asemănată cu căsătoria, când cei doi se „cunosc” în sensul biblic. „Și viața veșnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine.” Este unirea dintre divin și uman, care nu a fost posibilă în experiența zilnică, fiind privilegiul Zilei Ispășirii pentru cei vii. Unirea aceasta dintre divin și uman este sinonimă cu sigilarea, ploaia târzie și închiderea harului. Odată cu ea, marea controversă a luat sfârșit, rolul de Mare Preot al lui Hristos s-a încheiat și timpul a expirat. Începe veșnicia.

Aceasta este temelia de nezdruncinat pe care s-a clădit solia adventă. De aceea Dumnezeu o numește „temelia și stâlpul central al credinței advente,” temelie și stâlp care nu pot fi distruse de nicio invenție sau fabricație venită din cer sau din iad. Pe această temelie au clădit solii din 1888, iar cartea lui A.T.Jones „Calea consacrată către desăvârșirea creștină” exact asta face: Arată singura soluție pentru eliberarea de păcat ca fiind lucrarea anuală, Sfânta Sfintelor și curățirea ei din Ziua Ispășirii. Nu degeaba Ellen White a fost inspirată să spună, cu mulți ani înainte de 1888, că „solia îngerului al treilea arată calea în Sfânta Sfintelor.” Dacă se dovedește că solia 1888 nu arată calea în Sfânta Sfintelor, atunci poate fi aruncată la lada de gunoi a istoriei, deoarece este complet nefolositoare. Deocamdată nimeni nu a reușit această performanță. Și nu va reuși nici în viitor, iar declarația ei va rămâne în picioare: Solia Jones-Waggoner „este cu adevărat solia îngerului al treilea,” și ea „arată calea în Sfânta Sfintelor.”

Nu numai solia lui Jones a fost mistificată, dar chiar și titlul cărții lui a fost greșit înțeles. Unii consideră că Jones discută aici drumul de parcurs al credinciosului, călătoria în direcția unei desăvârșiri viitoare și ce ar avea acesta de făcut sau de crezut pe acest drum, până ajunge acolo.

Nimic mai greșit. 

Jones făcea referire, alegând acest titlu, la declarația psalmistului, cât universul de profundă și complexă: „Calea Ta, o, Dumnezeule, este în sanctuar” (Psalmul 77:13 KJV). Calea Ta, adică soluția Ta, maniera Ta, metoda Ta de a oferi nemurire, sfințenie, fericire. În acest context Jones spunea că Hristos a consacrat această cale, metodă, manieră al lui Dumnezeu de a lucra, El fiind omenescul unit cu divinul. Așa lucrează Dumnezeu, aceasta este calea Lui. Ați văzut-o în Isus Hristos. El a consacrat-o printre muritori, și exact așa va lucra Dumnezeu cu oricine, „de la serafimul luminos și sfânt până la om” (DA 161). Nu veți putea schimba așa ceva, nu veți putea oferi o altă cale, metodă, soluție.

Acesta este subiectul cărții lui Jones, „Calea consacrată,” iar cei care au studiat cu seriozitate evenimentele acelor vremuri spun că soția lui Jones a luat notițe în timpul sesiunii din 1888, pe baza cărora a fost alcătuită cartea lui de mai târziu. Exact la această imagine despre calea consacrată reacționa Ellen White, în timpul sesiunii: „Fraților, aici este mare lumină.” Era solia îngerului al treilea, care arată calea în Sfânta Sfintelor, cum spusese ea odată, iar acum o auzea în toată splendoarea ei de pe buzele a doi tineri pastori din California. De aici provenea declarația ei măreață, că „Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte prețioasă solie prin frații Waggoner și Jones… Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare și însoțită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (TM  91).

3
A.T.JONES ȘI IMINENȚA ZILEI ISPĂȘIRII

La Minneapolis, Jones și Waggoner n-au avut nicio idee că prezentările lor despre credința lui Isus vor produce tensiune printre delegați, și o așa crâncenă împotrivire din partea liderilor de la Battle Creek. Cu atât mai puțin ar fi îndrăznit să spere că prin ei Domnul trimite „o foarte prețioasă solie” identificată mai târziu de vocea Inspirației ca fiind solia îngerului al treilea și începutul luminii îngerului din Apocalips 18. Au aflat asta mai târziu. Pasiunea lor era să demonstreze că Legea despre care vorbea Pavel în Galateni este toată legea, nu doar cea ceremonială, așa cum se credea. Ei susțineau că îndrumătorul spre Hristos este în special legea celor zece porunci, și că păcătosul odată ajuns la Hristos, „îndrumătorul” și-a încheiat misiunea.

Cum ne trimite Legea, îndrumătorul, la Hristos? Arătându-ne că omenescul despărțit de divin comite păcat. Păcatul este despărțirea de natura divină. Hristos era împlinirea Legii deoarece în El omenescul și divinul erau unite, iar persoana aflată într-o astfel de unitate nu păcătuiește. Legea nu face altceva decât să ne arate, în fiecare clipă, că suntem despărțiți de natura divină. Legea nu ne unește cu divinul, indiferent cât de perfect am păzi noi cerințele ei. Ea doar spune permanent, repetat și fără abatere: „Ești deconectat de la sursa vieții. Vei muri. Soluția este Hristos.” Este, ca să spunem așa, un senzor de păcat. Senzorul doar trage alarma. Aceasta este misiunea lui.

Jones și Waggoner descriau credința și practica bisericii vremii lor ca fiind formalism mort. Dumnezeu nu putea face din biserică „continuarea întrupării lui Hristos” câtă vreme rolul Legii era pervertit și oamenii înhămați la un jug al robiei ca toate generațiile trecute. Ei au înțeles, în lumina sanctuarului, că soluția este în Sfânta Sfintelor, în faza anuală a lucrării lui Hristos de Mare Preot, și că nicio preoție de pe pământ nu poate vindeca despărțirea produsă în Eden.

Imediat după Minneapolis ei au plecat, împreună cu Ellen White, să participe la adunările de tabără ale bisericii, ca „să dea poporului o șansă,” cum spunea ea. Solia lor producea devoțiune autentică, complet lipsită de excitări nepotrivite. Nu au existat declarații exagerate, nici apeluri la sentimente, nici amenințări în numele Domnului. Doar o serioasă prezentare a lucrării lui Hristos în poziția Sa de Mare Preot.

Liderii de la Battle Creek nu puteau permite ca simpatiile poporului să se îndrepte către acești tineri fără experiență, așa că i-au despărțit. Waggoner a fost trimis în Anglia, iar Ellen White în Australia.

Rămas singur în America, Jones era decis să poarte bătăliile Domnului fără teamă de consecințe. Din Australia veneau mesaje care confirmau solia lor ca fiind începutul marii strigări și al ploii târzii. Oricine în locul lui ar fi fost cuprins de un mare entuziasm. El spera că va putea reaprinde solia 1888 în acest popor, lucru care se vede foarte clar în predicile lui de la sesiunile următoare. Iată un exemplu:

„Am primit de curând o scrisoare de la fratele Starr din Australia. Vă voi citi două sau trei rânduri, deoarece ele se potrivesc bine în acest moment al studiului nostru: „Sora White spune că, de la Conferinţa din 1888, noi suntem în timpul ploii târzii…”

„Fraţilor, a sosit timpul să primim în seara aceasta ceea ce am lepădat atunci. Nici unul dintre noi nu-şi poate imagina încă minunata binecuvântare pe care o avea Dumnezeu pentru noi, la Minneapolis, şi de care ne-am fi putut bucura în aceşti patru ani, dacă inimile ar fi fost gata să primească solia trimisă de Dumnezeu. Am fi fost cu patru ani mai înainte, am fi fost în mijlocul minunilor marii strigări, în seara aceasta. Nu ne-a spus Spiritul Profeției că binecuvântarea atârna deasupra capetelor noastre?” (General Conference Bulletin, 1893, pag.377).

Este adevărat. La Minneapolis binecuvântarea atârna deasupra capetelor delegaților. Ceea ce nu știa Jones în 1893 era că binecuvântarea fusese retrasă, și că niciun efort sau sacrificiu nu o putea aduce înapoi pentru acea generație de necredincioși. Duhul Sfânt fusese insultat, Hristos răstignit din nou în persoana solilor Săi și exilat din treburile bisericii, iar lumina stopată în dezvoltarea ei. Jones a crezut că acel început de la Minneapolis poate întoarce biserica de pe drumul spre Egipt. S-a înșelat, și a intrat în dificultăți majore datorită credinței și insistenței lui că binecuvântarea încă plutește asupra bisericii.

Profesorul Prescott s-a alăturat entuziasmului lui Jones, ceea ce a complicat și mai mult lucrurile. Amândoi au început să facă presiuni asupra delegaților la următoarele sesiuni în această direcție, că ei trebuie să primească ceea ce au refuzat la Minneapolis. Apoi limbajul s-a schimbat, iar presiunea era mai precis direcționată. Chemările erau spre primirea Duhului Sfânt. Ei insistau că o credință autentică a Noului Testament aduce imediat Duhul în templul inimii. Evident, Jones așeza această primire a Duhului în contextul ei colectiv, escatologic, al Zilei Ispășirii, când lucrarea se făcea pentru tot poporul. Nicidecum nu se gândea să aplice această venire la experiența individuală, așa cum cred unii astăzi. El nu a susținut niciodată că la el, personal, a venit Duhul, că nelegiuirea a încetat, sau că a primit neprihănirea veșnică, pe care o prezenta cu atâta pasiune în fața fraților. 

Dar este un fapt istoric că el și Prescott chemau insistent corpul pastoral la primirea Duhului care fusese respins la Minneapolis. Și înțeleasă corect, adică în aspectul ei colectiv, chemarea era legitimă, chiar dacă Jones nu știa că așa ceva era imposibil acum, indiferent de poziția pe care ar fi luat-o frații lor.

Și s-a întâmplat că unii dintre frații lor chiar au luat în serios chemarea. În serios în sensul ei greșit, adică o experiență personală a revenirii Duhului în templul Său.

Printre delegații de la aceste sesiuni se aflau și liderii Conferinței Indiana. Mișcați profund de apelurile solemne ale lui Jones și Prescott, secondate de declarațiile sorei White venite din Australia, prin care Jones și Waggoner erau identificați ca soli ai Domnului, iar solia lor numită „cu adevărat solia îngerului al treilea,” frații aceștia au dorit să pună în practică această credință că pot avea Duhul „acum.” Foarte repede comunitățile adventiste din Conferința Indiana au fost convinse că primească Duhul. Și duhul nu s-a lăsat mult rugat. A venit și s-a manifestat cu putere în mijlocul lor, transformând biserica în cel mai dezgustător loc cu putință. Este ceea ce astăzi numim „erezia Holy Flesh.”

De ce s-a întâmplat? Deoarece nu au știut, și nu au vrut să înțeleagă, că venirea aceasta a Duhului pentru generația în viață se face odată pentru tot poporul, nu individual. Este o realizare pentru biserică, nu pentru individ. Este lucrarea colectivă, anuală, din Ziua Ispășirii, nicidecum lucrarea individuală zilnică, din cursul anului. Dar ei au încurcat aceste lucrări. Dacă Jones spune că „acum” trebuie primit Duhul, „acum” înseamnă acum, nu mâine, gândeau ei. Și au strigat cu convingere să vină Duhul. S-au trezit cu un alt duh…

Liderii aceștia din Indiana — Donnell, Davis, Ballenger  — citeau și ei publicațiile oficiale ale bisericii, și interpretau materialele de acolo în spiritul experienței și entuziasmului de la Minneapolis, când binecuvântarea plutea deasupra adunării. Citeau articole de Jones, precum acela din Review, 18 aprilie 1899, și credeau că au toate argumentele că experiența lor este autentică. Iată un pasaj din acel material, care și astăzi produce aceleași efecte nefaste în cei care nu înțeleg deosebirea dintre cele două faze ale lucrării lui Hristos, și îl mistifică pe Jones ca să poată cere Duhului să vină „acum” în inima lor:

„Domnul Isus a luat aceeași carne și sânge, aceeași natură umană pe care o avem noi, carne la fel de păcătoasă ca și a noastră, și din cauza păcatului, și prin puterea Duhului lui Dumnezeu prin gândul divin care era în El, a „condamnat păcatul în firea pământească” (Rom 8:3). Aici este eliberarea noastră (Rom 7:25), aici este biruința noastră. „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Isus Hristos.” „Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un Duh nou.”

„Nu fiți descurajați la vederea păcătoșeniei din firea voastră pământească. Este doar prin lumina Duhului lui Dumnezeu, și prin discernământul gândului lui Hristos, că puteți vedea atât de multă păcătoșenie în carnea voastră; și cu cât mai multă păcătoșenie vedeți în carnea voastră, cu atât mai sigur aveți Duhul lui Dumnezeu. Acesta este un test sigur. Atunci când vedeți păcătoșenie abundentă în voi, mulțumiți Domnului că aveți așa mult din Spiritul lui Dumnezeu care vă face să vedeți atât de multă păcătoșenie, și să știți că acolo unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult, astfel ca „acolo unde păcatul a stăpânit dând moartea, tot acolo să stăpânească harul prin neprihănire spre viață veșnică prin Isus Hristos Domnul nostru” (RH 18 aprilie 1899).

Acest pasaj era interpretat atunci ca dovadă concludentă că experiența celor din Conferința Indiana era autentică, și că Duhul vine „acum” la cei ce au credința adevărată și Îl vor neapărat. Astăzi acest pasaj este interpretat ca o dovadă că solii din 1888 au predicat părtășia de natură divină ca fiind o experiență individuală, în experiența zilnică, nicidecum colectivă, în ziua Ispășirii, și că aceasta este adevărata solie 1888.

Eu spun că Jones este citit foarte prost în aceste pasaje, și am să explic imediat de ce.

Jones vorbește în aceste pasaje despre lucrarea Duhului Sfânt asupra păcătosului spre a-l convinge de păcat, neprihănire și judecată, adică exact slujba despre care vorbea Hristos. Jones încuraja pe cei doborâți de întristare cu gândul că, dacă văd păcătoșenie în ei, aceasta este dovada că Duhul Sfânt lucrează asupra lor spre a-i convinge de păcat. Satana nu arată nimănui păcătoșenia personală. El arată doar păcatele altora. Duhul Sfânt, din contră, nu se ocupă să arate păcatele altora, ci pe ale mele. Cu cât văd mai mult din ale mele, cu atât am dovada că Duhul adevărat se ocupă de mine, că lucrează asupra minții mele, că nu sunt părăsit, așa cum de obicei ne vine să credem atunci când vedem păcatul hidos în viața noastră. Acesta este sensul cuvintelor lui.

Jones nicidecum nu dorea să spună că Duhul vine într-un vas murdar, într-o inimă de piatră, cu păcatul domnind în ea. Hainele albe de in subțire nu se îmbracă peste hainele murdare ale firii pământești. În burdufuri vechi nu se pune vin nou. Relația cu Hristos este adulter atâta vreme cât bărbatul trăiește. Legea Duhului nu se instalează peste legea păcatului, rulând împreună, simultan. 

Când vine în noi și ne face părtași de natură divină, s-a terminat cu păcătoșenia. „Omenescul unit cu divinul nu comite păcat.” Nu mai ai ce să vezi, deoarece păcatul a încetat să mai domnească. Legea păcatului a fost înlocuită de legea Duhului de Viață. Când vine una, pleacă alta. Nu pot fi prezente simultan.

Jones în aceste pasaje dă ca exemplu pe Hristos. Așa a fost în viața Lui? Vedea în El foarte multă păcătoșenie deoarece avea foarte mult din Duhul? Nicidecum. El a fost părtaș de natură divină, și declara fără teamă că în El nu există păcat. Nici măcar un gând păcătos. Gândul, mintea lui Hristos, spune Jones, aduce biruință, eliberare de păcat, o inimă nouă. Așa a fost la Hristos, și așa va fi la noi.

Diferența dintre Duhul lui Hristos și duhul lui antihrist este prezentată foarte explicit în istoria acelor vremuri. În timp ce Duhul lui Isus se atingea de păcătoși și îi vindeca, duhul lui antihrist condamna pe păcătoși la ucidere cu pietre, așa cum a fost cu Maria Magdalena.

Ezechiel a spus cum stau lucrurile, în ordinea lor: Voi scoate din voi inima de piatră; vă voi da o inimă de carne; voi pune în voi Duhul Meu; veți păzi poruncile. Aceasta este ordinea noului legământ. De neschimbat.

Spectatorii din marea controversă vor să ne convingă că o parte mică din Duhul este așezat acum în inima noastră de piatră, în burdufurile acestea vechi, și că progresiv, bucată cu bucată, se va instala tot mai mult din Duhul până când se va instala complet. Și vor să ne facă să credem că Jones așa ceva dorește să spună aici.

De la Holy Flesh încoace am văzut mereu oameni, unii dintre ei pastori, care au crezut că Duhul vine „acum” dacă ai credința adevărată, că acum trebuie să fim părtași de natură divină. Ne-am îngrozit să vedem circul pe care l-a făcut acel duh cu ei. Cred că nu a uitat nimeni de Michael Travesser și nunțile lui.

Nu, Jones nu dorea să spună așa ceva când insista că „acum” trebuie să vină Duhul Sfânt, așa cum nici noi nu vrem să spunem acest lucru când insistăm că „acum” trebuie să aibă loc Nunta Mielului, că „totul este gata.” Dacă era după ce ne-am dori noi, ieri trebuia să aibă loc Nunta Mielului, nu azi, acum. Dar nu este după cum ne dorim noi, ci după Cuvântul de neschimbat al scopului etern al lui Dumnezeu din Sanctuar: Nunta Mielului este un eveniment colectiv, făcut într-o singură zi pentru tot poporul, marea Zi a Ispășirii finale pentru cei vii. 

Niciun om viu nu va fi făcut părtaș de natură divină separat, înaintea altora.

Morții, da. Cu ei ștergerea păcatelor se face pe rând, la momentul morții, deoarece doar moartea poate garanta că nu-și mai schimbă poziția.

Dar noi cei vii, vai mie… Mă uit la Brinsmead și mă îngrozesc. Cel mai mare campion al Zilei ispășirii păcălit de profetul Ford să intre la el să mănânce și să bea apa reformaționistă a creștinismului apostaziat. Omul despre care Vocea declarase că este „vasul Meu ales,” întoarce spatele lui Dumnezeu în cea mai mare criză a tuturor secolelor, când judecata stătea să treacă la cei vii. Acum este ateu. Evoluționist. Crede în perfecționarea rasei umane prin fapte. Mâncat de leu în cel mai pur sens al Cuvântului.

Așezat pe temelia eternă a sistemului ceremonial, conceptul Zilei Ispășirii pentru cei vii ca experiență colectivă va rămâne în picioare, oricâte obiecțiuni ar ridica vrăjmașii lui Dumnezeu. Pe această temelie a stat Jones, oricât de greșit ar fi interpretate cuvintele lui. Pe această temelie stau și eu, oricât de tendențios ar fi prezentate cuvintele mele. Această temelie eternă este nenegociabilă, deoarece provine din scopul etern al lui Dumnezeu, platforma vieții eterne din univers.

Copyright