Totul este gata...
Articole

Visul meu american

28 iunie 2019 - Gabriela Saviana Nicolae

Articol

Când scriu aceste rânduri realizez că exact acum un an îmi făceam bagajele și mă aventuram într-una dintre cele mai importante și așteptate călătorii din viața mea. Cu dorința de a trăi visul american, pusesem în bagajele spre Los Angeles, USA, cele mai mărețe idealuri și cele mai îndrăznețe speranțe ale mele. Mizasem totul pe această călătorie și realizam că îmi va schimba viața pentru totdeauna, însă în niciun moment nu mi-am imaginat, cu adevărat, ce avea să urmeze.

Înainte de a povesti în ce mod această călătorie mi-a schimbat viața, permiteți-mi să povestesc câteva lucruri despre mine, schițând astfel contextul în care toate aceste întâmplări au avut loc.

Mă numesc Gabriela Saviana Nicolae. Am copilărit într-o mică localitate din sudul României, într-o familie mixtă din punct de vedere religios. Mama mea era adventistă de ziua a șaptea iar tatăl creștin ortodox. Țin să subliniez încă de la început climatul religios, pentru că religia a fost un factor decisiv în alegerile mele de mai târziu. Cei care au trăit în acest mediu de confuzie religioasă pot înțelege cât de greu îi este unui copil, unui adolescent, să înțeleagă și să aleagă modul corect în care să se raporteze la viață și mai ales la Dumnezeu, având tot timpul la dispoziție două opțiuni contradictorii. Am fost însă înclinată mai mult spre religia adventistă, în pofida faptului că avea o mulțime de restricții cărora nu le înțelegeam sensul și într-un mod sau altul tot timpul reușeam să le încalc. La insistențele mamei mele, m-am înscris la Liceul Teologic Adventist din Craiova, iar acolo am început să studiez singură și să fac cunoștință cu un Dumnezeu personal. Acolo am înțeles mai bine ce înseamnă a fi un Adventist de Ziua a Șaptea, cu toate că bigotismul persoanelor responsabile de educația elevilor îmi aducea aminte de același mediu contradictoriu în care am crescut (aceasta fiind perspectiva mea actuală). La vârsta de 17 ani am încheiat legământ cu Dumnezeu prin botez și, atât cât am înțeles atunci, am crezut cu toată inima că aceasta este calea adevărată, iar când am intrat în acest legământ cu divinul mi-am dorit sa fie pentru totdeauna.

În tot acest timp, atât în copilărie cât și în adolescență, în ciuda vicisitudinilor prin care am trecut, niciodată nu m-am îndoit că religia adventistă este calea adevărată, pâna în momentul în care am ajuns la universitate în București, profilul Filozofie și Jurnalism. Acolo, studiind și fiind foarte captivată de filozofie, au început să apară primele mele îndoieli cu privire la religia adventistă cât și în privința existenței lui Dumnezeu. Am fost tot timpul înclinată spre literatură, artă, religie, poezie, așadar spre partea umanistă a existenței, iar religia mi-a influențat foarte mult modul de gândire în toate aceste domenii. La un moment dat am dorit cu adevărat ca mintea mea să devină un fel de tabula rasa pentru a putea eu singură decide ce este bine pentru mine, fără să mai fiu influențată deloc de sistemul de gândire cu care fusesem îndoctrinată. Principalul motiv pentru care am început să neg existența lui Dumnezeu a fost faptul că nu reușeam să împac în mintea mea extrem de idealistă, un Dumnezeu violent (așa cum îl înțelegeam din Vechiul Testament) cu un Dumnezeu care se definește ca fiind IUBIRE. Îmi era greu însă să renunț total la ideea de un Dumnezeu personal și să îmbrățișez un Dumnezeu impersonal, care nu are de-a face cu creația Sa, din afara materiei. Adâncindu-mă tot mai mult în studii de filozofie și metafilozofie, epistemologie, ontologie sau fenomenologie, pierdeam tot mai mult credința sinceră pe care o avusesem cândva în inima mea. Aveam milioane de întrebări fără răspuns iar explicațiile religioase (mai ales ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, cu care începeam serios să am o problemă) nu mă mai mulțumeau deloc. Plângeam și mă rugam nopți întregi unui Dumnezeu pe care începeam să nu Îl mai înțeleg, în dorința de a afla care este sensul vieții, în general, dar mai ales sensul existenței mele.

Când am terminat cursurile, am hotărât să mă mut în Italia, în dorința de a continua studiile pentru a-mi construi o carieră departe de țară. Simțeam o profundă nevoie de schimbare culturală și religioasă, și îmi doream să aflu eu singură răspunsurile. Am încercat să Îl las acasă pe Dumnezeul acela adventist, legalist, care devenea din ce în ce mai mic și am mers în căutarea unui Dumnezeu mai mare și mai cuprinzător. Încă nu renunțasem de tot la adventism, cu toate că dubiile mele deveneau din ce în ce mai mari, iar frații adventiști italieni m-au ajutat în acest sens. M-au ajutat să devin o adventistă destul de liberală în gândire și în atitudine, până când în ultimii ani renunțasem de tot să mai frecventez biserica.

Cu toate că devenisem foarte materialistă și prinsă în curentul hedonist al zilelor noastre, banii și posibilitatea unei cariere nu mă mulțumeau complet. Aveam un gol în inima mea care din când în când se făcea simțit oricât de mult aș fi încercat eu să îl umplu cu tot felul de cursuri și lecturi de filozofie, psihologie, parapsihologie sau cărți de dezvoltare personală. Marea mea problemă rămânea Dumnezeu și întrebările mele existențiale: Cine este Dumnezeu? Cine sunt eu? Care este scopul vieții mele aici? Ce este viata în sine? Și mai ales ce este moartea? Gândul că voi muri într-o zi mă făcea să nu mă opresc din căutări și din a vrea să înțeleg care este atitudinea cea mai potrivită de adoptat în această viață.

Ultimii trei ani din viața mea au fost cei mai definitorii pentru că începea să se facă o oarecare lumină. După lungi ani de căutări și întrebări fără răspunsuri, începeam să întrezăresc raze de speranță. Începusem să frecventez niște cursuri de teatru și să am o reală pasiune pentru cinematografie. Mersesem la un curs de yoga și descoperisem noi metode de a mă raporta și de a înțelege Universul. Începeam să accept ideea că religiile sunt doar niște sisteme inventate de oameni, că Dumnezeu există de fapt doar în interiorul nostru, iar prin meditație reușim să ne conectăm cu El. Biblioteca mea era plina cu foarte multe cărți cu tematică budistă și cu deschidere către transcendent. În sfârșit, divinitatea pe care o căutasem de atâta timp începea să își facă simțită prezența.

Odată cu decizia de a mă înscrie la Academia Națională de Regie și Film din Italia, în dorința de a deveni regizor de filme — mai exact scenaristă — o lume întreagă mi s-a deschis în fața ochilor și am crezut că am înțeles care este menirea mea pe acest pământ. Acest master urma să continue cu niște cursuri de film la UCLA School of Theater Film and Television, în Los Angeles. De la jurnalist la regizor de film mi se părea un pas normal și eram extrem de încântată de faptul că voi reuși să îmi folosesc creativitatea la cotele cele mai înalte. Niciodată nu am fost mai mândră de mine decât în ziua în care am pășit pe porțile celebrei universități. Însă după doar o săptămână de stat în campus mi s-a întâmplat cea mai importantă, înfricoșătoare dar minunată experiență din viața mea; experiența care mi-a schimbat modul de a vedea lucrurile pentru totdeauna. La aproape un an de la această experiență, după multe lupte interioare, mă simt pregătită să împărtășesc și altora ceea ce mi s-a întâmplat.

Așadar, într-una din nopțile petrecute în campus am avut un fel de vis, care m-a luat total prin surprindere. În acest vis, se întâmpla că îmi trăiesc ultima zi din viață și că sfârșitul meu era iminent. Timpul în care eu trebuia să iau o decizie de viață și de moarte era extrem de scurt. Eram foarte speriată și nu înțelegeam deloc de ce trebuie să mor tocmai acum la Hollywood, într-un moment atât de fericit al vieții mele. Deodată am realizat gravitatea situației și că nu mă mai puteam ascunde în spatele filozofiei mele agnostice, pe care o declarasem chiar cu o seară înainte unui coleg. Mă simțeam total pierdută și că acum va trebui să răspund cuiva pentru modul în care mi-am trăit viața. Pentru prima oară în viața mea aveam certitudinea că o ființă superioară există cu adevărat. În momentul acela i-am recunoscut deplin existența, exclamând cu bucurie și cu disperare: „Doamne, Tu chiar exiști!“ Atunci am auzit o voce foarte plăcută și seducătoare care mi-a răspuns: „Da!” într-un mod identic cu felul în care îl vedeam eu pe Dumnezeu în momentul acela. Eram surprinsă nu numai de faptul că Dumnezeu există, dar mai ales de faptul că El este atât de înțelegător, atât de permisiv, de amuzant și de bun. Un Dumnezeu care mă înțelege și este dispus să negocieze, care mă cunoaște, știe ce vreau și dorește să mă ajute în cel mai măreț vis al meu: acela de a deveni un regizor de succes. Într-o clipă mi-am văzut realizate toate visurile pentru care alesesem această carieră, aveam faimă și aveam lumea la picioarele mele; cu o singură condiție care nici măcar nu mi se impunea, dar pe care o percepeam la nivel senzorial. Singurul lucru pe care eu îl aveam de făcut era să îl recunosc ca Dumnezeu, să îi recunosc autoritatea și să accept tratativele lui pentru a mi se mai oferi timp și a nu mai fi amenințată cu expirarea timpului vieții mele.

Toate aceste scene, felul în care mi se vorbea și felul în care răspundeam, erau asemănătoare secvențelor din filme, o atmosfera de teatru extrem de amăgitoare și artificială. În acel moment, involuntar, mi-au venit în minte secvențe întregi cu ispitirea lui Isus din pustie, texte și imagini, și m-am îngrozit când am realizat dintr-o dată că cel cu care stau de vorbă nu este Dumnezeu, ci diavolul. Am început atunci să Îl strig cu toată inima mea pe Isus, așa cum nu am mai făcut-o vreodată. Eram foarte conștientă de faptul că în tot acest timp mă așezasem, fără să îmi dau seama, pe teritoriul diavolului; că Satana se afla acolo, în sufletul și mintea mea, pentru că eu îmi făcusem propriul dumnezeu, după chipul și asemănarea mea. Simțeam că Satana vrea să mă omoare și că are acest drept asupra sufletului meu, dar voiam să fac pace cu Isus în ultima clipă din viața mea și să îmi predau sufletul în mâinile Lui. Nici nu am terminat de rostit acest gând și am simțit imediat că mă aflu în prezența Celui care poate să mă elibereze și o va face negreșit. Lupta dintre puterea diavolului și dorința mea de eliberare era cumplită. Mă așezasem pe terenul vrăjmașului și el pusese stăpânire pe toate facultățile mele mentale. Era atât de clar pentru mine că era același duh rău care îl ispitise și pe Isus în pustie. Înțelegeam atât de bine toate aceste lucruri, detaliile se conectau între ele într-un mod perfect, exact așa cum învățasem în studiile mele pentru master. Am vrut cu ultimele bătăi ale inimii să fiu eliberată de sub posesia diavolului. Și am avut acestă eliberare. Fără să mă judece, fără să mă întrebe nimic pentru că știa deja totul, Isus mi-a spus cea mai frumoasă poveste de iubire, pe care nu o găsisem în niciunul dintre miile de filme de la Hollywood pe care le vizionasem cu atâta interes în ultimii ani. Cu o iubire în voce pe care mi-e pur și simplu imposibil să o descriu în cuvinte, mi-a spus că locul meu nu este la Hollywood, că eu fac parte din Biserica Lui, din Mireasa Lui, care trebuie să se pregătească pentru a merge la nuntă, că fac parte din ultima generație care va încheia marea controversă dintre Dumnezeu și Satana. Mi-a vorbit despre un mire și o mireasă și despre drama aceasta în care ei sunt prinși din cauza vrăjmașului. M-a asigurat că totul va trece, în afară de cuvintele Lui, și că trebuie să mă pregătesc în grabă pentru nuntă. Am văzut o secventă a celei de-a doua veniri în timp ce ascultam un cor cântând un cântec vechi de la biserică, numit “Sfârșitul veacului trăim.” Căsătoria pentru mine fusese mereu una dintre ultimele preocupări, așa că mesajul acesta a fost cu atât mai mult surpinzător.

Când m-am trezit, înainte de a deschide ochii, am recapitulat în gând tot ceea ce mi se întâmplase, conștientă fiind de faptul că mi se întâmplase ceva ce mă va schimba pentru totdeauna. Apoi am deschis ochii cu încredere dar mai ales cu o inimă nouă. Avusese loc o transformare incredibilă în mintea mea iar acum credeam cu adevărat în Dumnezeu.

Am aflat apoi de la colegi că nu reușiseră să mă trezească și de teamă să nu mi se întâmple ceva, au chemat ambulanța. Modul în care medicii încercau să îmi explice ceea ce mi s-a întâmplat nu m-a mulțumit. Ei susțineau că a fost un coșmar și atât, că totul s-a întâmplat doar în mintea mea. Dar toate aceste lucruri nu puteau sa îmi mai șteargă credința și siguranța că în acest vis a fost brațul atotputernic al lui Isus care m-a salvat nu numai de la moartea aceasta fizică dar mai ales mi-a salvat sufletul de la pieire.

În zilele următoare am renunțat la iluzia Hollywood, m-am întors în Italia total schimbată cu privire la ceea ce vreau să fac și mi-am luat o pauză de la orice altceva pentru a desluși exact ceea ce mi s-a întâmplat. Am început sa citesc Biblia. Zi și noapte citeam urmărind termenii cheie pe care îi primisem în vis: biserica, Mirele și mireasa. Tot sistemul meu de valori se schimbase radical. Trecuseră ani de când nu mai citisem Biblia. Am luat-o de la zero, m-am rugat și am simțit în tot acest timp că nu sunt singură. Încet-încet se făcea lumină, lumină reală în mintea și inima mea. M-am întors cu adevărat la biserica Adventista de Ziua a Șaptea, pe care o părăsisem, fiind încredințată că acestă biserică este Laodicea, biserica despre care îmi spusese Isus.

Am fost foarte dezamăgită să constat că această biserică se fragmentase în foarte multe grupulețe cu idei total diferite între ele. Am plâns și m-am rugat pentru îndrumare, mă simțeam confuză și nu voiam cu niciun chip să greșesc în interpretarea Bibliei. Am fost foarte șocată când un frate de la biserică m-a numit fanatică și dizidentă, doar pentru că am spus că Isus se întoarce foarte curând. Îmi era foarte frică să nu pierd din nou Calea și eram foarte atentă la tot ce auzeam, dar gândul că mă voi rătăci iar în teorii eronate era înfricoșător. Îmi era teamă să povestesc ce mi se întâmplase, dar faptul că am povestit câtorva persoane apropiate și văzând puternicul impact pe care îl avea visul meu asupra lor, mi-a confirmat că visul nu este doar pentru mine, și că Dumnezeu mișcă și inimile celor cărora le spun. Au fost și alte reacții negative, așa că am încetat să mai povestesc, căutând să citesc Biblia, cărțile lui Ellen G. White, despre istoria mișcării advente, a lui William Miller și a pionierilor adventiști. Am vrut să descopăr care este rolul mișcării advente în lumina cărților Apocalipsa și Daniel, și am citit cu alți ochi solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14.

Am fost uimită de tot ceea ce observam în agora adventistă. Nu am fost niciodată adepta teoriilor conspiraționiste, nici măcar cu privire la teoriile conform cărora mai multe persoane de-a lungul istoriei și-ar fi vândut sufletul diavolului pentru faimă, cu atât mai mult nu am vrut să mă las impresionată de teoriile despre masoni și iezuiți în Biserica Adventistă. Am continuat neobosită și cu dorința sinceră de a afla ce s-a întâmplat cu această mișcare adventă, dorindu-mi foarte mult să găsesc explicația visului meu. Așa am aflat despre conferința generală de la Minneapolis din 1888, despre solia neprihănirii lui Hristos trimisă prin A.T.Jones și E.J.Waggoner. Faptul că cei doi tineri erau din California și că eu am avut visul acolo, chiar dacă pentru unii poate părea o coincidență, pentru mine nu era deloc, ținând cont de modul în care se legaseră toate detaliile în drumul meu până atunci.

Am descoperit apoi cărți și materiale video care tratau exact aceste subiecte atât de semnificative pentru mine: Mireasa și Nunta Mielului. Am găsit pe net situl gsm1888.ro cu tema lor centrală; „Totul este gata, poftiți la Nuntă!” Ascultam și citeam emoționată cum persoane care nu știau absolut nimic despre visul meu, explicau în materialele lor visul în cele mai mici amănunte. Îmi dădeau interpretarea perfecta a conceptelor și mă ajutau să înțeleg cine este Mireasa și care este semnificația nunții.

Nu am vrut să mă grăbesc, așa că am început să studiez și să investighez din ce în ce mai mult. Ceea ce spuneau acești oameni însă era prea evident, așa că am mers în continuare în această direcție. Eram atât de entuziasmată de ceea ce descopeream și am început să trimit prietenilor din biserica — pe care încă îi mai aveam în lista mea de prieteni — cărțile respective. Din nou am fost șocată când aceste persoane îmi spuneau să fiu atentă cu aceste învățături, pentru că sunt eretice. Pe de o parte înțelegeam exact că aceasta este explicația și că am găsit soluția perfectă pe care Isus a oferit-o încă de la început și totuși teama de a nu greși era încă vie în inima mea.

Toate aceste lucruri se întâmplau pe fondul unor evenimente climatice din ce în ce mai înfricoșătoare în lumea întreaga. Eram destul de obișnuită cu știri cataclismice, așa că în primă fază nu am acordat mare importanță, cu toate că am privit cu spaimă incendiile din California, la câteva luni după ce am plecat eu de acolo, ca o confirmare că Isus mi-a dat acest vis nu numai ca să îmi salvez eu pielea, dar pentru a spune și altora ceea ce mi s-a întâmplat.

Conștiința nu îmi dădea pace, așa că m-am hotărât, recent, să fac public visul meu, cu tot ceea ce implica lucrul acesta, scriind un simplu mesaj pe Facebook. Oamenii au început să îmi scrie și să mă invite în biserici adventiste sau televiziuni online să vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat. În principiu, am vrut să vorbesc despre vis, să povestesc cele întâmplate exact cu toate elementele care mi se oferiseră mie, fără să ofer neapărat explicația mea personală, pentru că nu voiam și nu vreau să-mi impun punctul de vedere nimănui. Fiecare este liber să caute și să gândească în dreptul lui. Însă povestind doar sub această formă simțeam că nu spun nimic nou oamenilor și doar adaug puțin senzațional și sentimentalism în plus în mediul adventist, care oricum propaga demult ideea că sfârșitul lumii este aproape. Eu aflasem soluția și nu eram dispusă să o împărtășesc de teamă de a nu deranja sau de a nu fi înțeleasă și judecată greșit.

Astăzi, la aproape un an de la această experiență care mi-a schimbat radical viața, pot să afirm că încep tot mai mult să înțeleg scopul și marele privilegiu la care am fost chemată în lucrarea lui Dumnezeu. Răspund acestei chemări fără teamă, înțeleg că visul meu are legătură directă cu solia neprihănirii lui Hristos și vreau din toată inima să nu îl dezamăgesc pe Isus.

Visul meu american s-a risipit ca un fum. A rămas doar pasiunea fierbinte să văd Biserica transformată în Mireasa lui Hristos.

„Și Duhul și Mireasa zic: „Vino!” Și cine aude să zică: „Vino!” (Apocalipsa 22:17). Totul este gata…

...

Padova, 24 iunie 2019

...

Vise, viziuni, experiențe

Copyright