Totul este gata...
Carti

Curățirea sanctuarului

Capitolul 15 - Calea consacrata; A.T.Jones

CARTE

Curăţirea sanctuarului şi sfârşitul tainei lui Dumnezeu se petrec în acelaşi timp. Şi sunt atât de strâns legate una de cealaltă încât, practic, se confundă.

În reprezentarea celui adevărat, în serviciul vizibil din sanctuarul pământesc, ceremonialul era îndeplinit anual, iar curăţirea sanctuarului era punctul final al acestui serviciu comemorativ anual. El consta în luarea şi îndepărtarea din sanctuar a tuturor “necurăţiilor copiilor lui Israel,” datorate fărădelegilor şi păcatelor lor care, prin slujba preoţiei în sanctuar, fuseseră aduse acolo în timpul anului.

Punctul final al acestei lucrări a sanctuarului şi pentru sanctuar era, astfel, punctul final al lucrării pentru popor. Pentru că, în acea zi a curăţirii sanctuarului, care era ziua ispăşirii, oricine din poporul Israel care nu lua parte, cu inimă doritoare, prin mărturisire şi renunţare la păcate, la serviciul de curăţire a sanctuarului, era nimicit. Astfel, curăţirea sanctuarului se extindea la popor, incluzând poporul, cât şi sanctuarul însuşi. Şi oricine din popor care nu participa la lucrarea de curăţire a sanctuarului şi, astfel, nu era el însuşi curăţit, în egală măsură cu sanctuarul, de toate fărădelegile şi păcatele lui, era nimicit. Leviticul 16,15-19; 29-34; 23,27-32.

Şi totul era “o reprezentare pentru vremea de atunci.” Acel sanctuar, acea jertfă, preoţie şi lucrare, constituiau o întruchipare a celor adevărate, care sunt sanctuarul, jertfa, preoţia şi lucrarea lui Hristos. Iar acea curăţire a sanctuarului era un chip al adevăratei curăţiri, care este curăţirea sanctuarului şi adevăratului cort făcut de mâna Domnului, de toate necurăţiile celor ce cred în Isus, necurăţii datorate fărădelegilor şi păcatelor lor. Iar timpul acestor curăţiri a adevăratului sanctuar este “după două mii trei sute de zile, apoi sanctuarul fi curăţit”; iar acest sanctuar este sanctuarul lui Hristos, în 1844.

Şi, într-adevăr, sanctuarul în care Hristos este Mare Preot este singurul care putea fi curăţit în 1844. Pentru că este singurul care există. Sanctuarul care cândva fusese “întruchiparea” Lui, era distrus de armata romană care nimicise Ierusalimul (Daniel 9,26) şi sanctuarul. Chiar locul unde fusese, avea să rămână pustiu “până la sfârşit.” Aşadar, singurul sanctuar care putea fi curăţit la 1844 - sfârşitul celor două mii trei sute de seri şi dimineţi, era doar sanctuarul lui Hristos - sanctuarul în care El este Mare Preot şi Slujitor; sanctuarul şi adevăratul cort în care Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu ca Preot şi Slujitor; sanctuarul şi adevăratul cort ”care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.”

Ce înseamnă această curăţire, este arătat foarte clar chiar în pasajul pe care îl studiem acum - Daniel 9,24-28. Fiindcă, explicându-i lui Daniel adevărul referitor la cele două mii trei sute de zile, îngerul îi spune şi despre planul cel mare al Domnului în legătură atât cu iudeii, cât şi cu Neamurile. Despre cele şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de ani, ale termenului acordat iudeilor şi Ierusalimului se spune categoric că “au fost hotărâte asupra poporului…şi asupra cetăţii sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului Sfinţilor” Daniel 9,24.

Acesta este dintotdeauna adevăratul scop al lui Dumnezeu cu sanctuarul şi serviciul din el, fie că a fost vorba de întruchiparea lui sau de cel adevărat; fie că a fost pentru iudei sau pentru Neamuri; fie că a fost pe pământ sau în ceruri. Şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de ani, era termenul stabilit pentru iudei să împlinească acest scop, în ceea ce îi priveşte. Pentru a împlini acest scop cu poporul iudeu, ales dintre toate popoarele, Hristos Însuşi a venit personal să le arate Calea, şi să-i conducă pe această Cale. Dar ei nu aveau să confirme. În loc să vadă în Hristos pe Cel Îndurător, care avea să desfiinţeze fărădelegea şi să pună capăt păcatului, făcând ispăşire pentru păcate şi aducând neprihănirea veşnică pentru orice suflet, ei au văzut în El doar pe „Beelzebul, domnul demonilor,” doar unul în locul căruia au preferat să aleagă un criminal, doar unul pe care, ca Împărat, să-L respingă făţiş, alegând pe cezarul roman ca singurul lor împărat posibil, doar unul pe care l-au găsit bun doar de crucificat în afara cetăţii. Pentru un asemenea popor şi printr-un asemenea popor, putea Hristos să desfiinţeze fărădelegea, să pună capăt păcatului, să facă împăcarea şi să aducă neprihănirea veşnică? Era imposibil. Imposibil, din cauza răzvrătirii lor persistente. În loc să Îl lase să facă pentru ei o asemenea lucrare minunată şi plină de îndurare, izvorâtă din adâncimile milei şi compasiunii divine, ei L-au determinat să spună, la adresa lor: “Ierusalime, Ierusalime, care omori cu pietre pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie;” “De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite.” Matei 23,37.38; 21,43.

Naţiunea căreia i-a fost dată împărăţia lui Dumnezeu, după respingerea ei de către iudei, a fost „Neamurile.” Şi ceea ce trebuia făcut pentru iudei în cei patru sute nouăzeci de ani acordaţi lor, dar ei nu au permis, este acelaşi lucru care urma să fie făcut Neamurilor, cărora le este oferită împărăţia lui Dumnezeu în cei o mie opt sute zece ani acordaţi lor. Iar această lucrare este “încetarea fărădelegilor…ispăşirea păcatelor…ispăşirea nelegiurii…aducerea neprihănirii veşnice…pecetluirea vedeniilor şi proorociei…ungerea Sfântului Sfinţilor.” Ea poate fi făcută numai la sfârşitul tainei lui Dumnezeu, prin curăţirea adevăratului sanctuar creştin, realizată prin încetarea fărădelegii şi punerii capăt păcatului prin desăvârşirea credincioşilor în Isus, pe de o parte; pe de altă parte prin încetarea fărădelegii şi punerii capăt păcatului prin nimicirea celor răi şi curăţirea universului de orice urmă de păcat care a fost cândva în el.

Sfârşitul tainei lui Dumnezeu este sfârşitul lucrării Evangheliei. Iar sfârşitul lucrării Evangheliei este, mai întâi, îndepărtarea oricărei urme de păcat şi aducerea neprihănirii veşnice – Hristos locuind pe deplin în fiecare credincios, Dumnezeu locuind pe deplin în trupul fiecărui credincios în Isus; şi, în al doilea rând, lucrarea evangheliei fiind încheiată, urma nimicirea tuturor celor care nu au voit să primească evanghelia (2 Tes. 1,7-10). Pentru că nu este calea Domnului să contuinue să ţină în viaţă pe oameni, atunci când aceştia nu mai pot face altceva cu ea decât să adune tot mai multă mizerie.

Am văzut că, atunci când în serviciul din sanctuarul pământesc avea loc lucrarea anuală de ispăşire în favoarea celor care participau la ea, toţi cei care nu participau, erau nimiciţi. Aceasta fiind o “asemănare pentru vremurile de acum,” este uşor de înţeles că, în serviciul din adevăratul sanctuar, atunci când lucrarea Evangheliei va fi încheiată, toţi cei care nu au primit-o, vor fi nimiciţi. Astfel, în orice sens, sfârşitul tainei lui Dumnezeu înseamnă sfârşitul păcatului.

Slujba din sanctuarul pământesc arată, de asemenea, că, pentru ca sanctuarul să fie curăţit şi sensul lucrării Evangheliei realizat în el, trebuia ca, mai întâi, aceasta să se realizeze în oamenii care luau parte la el. Adică, în sanctuar chiar, fărădelegea nu putea înceta şi nu putea să aibă loc ispăşirea păcatelor, nici aducerea neprihănirii veşnice, înainte ca toate acestea să aibă loc în fiecare persoană care lua parte la serviciul din sanctuar. Însuşi sanctuarul nu putea fi curăţit, până ce nu erau curăţiţi toţi credincioşii. Sanctuarul nu putea fi curăţit atâta timp cât, prin mărturisirea poporului şi mijlocirea preoţilor, continua să se adune asupra lui un râu de fărădelegi şi păcate. Curăţirea propriu-zisă a sanctuarului, consta în scoaterea şi îndepărtarea din el a tuturor nelegiuirilor celor care, prin serviciul preoţilor, le aduseseră acolo în timpul anului. Şi acest râu de fărădelegi trebuia oprit de la izvoarele lui - inimile şi vieţile credincioşilor - înainte ca sanctuarul însuşi să poată fi curăţit.

Prin urmare, prima operaţie în curăţirea sanctuarului era chiar curăţirea poporului - operaţie preliminară şi esenţială acestei lucrări de încetare a fărădelegilor, de ispăşire a păcatelor, de aducere a neprihănirii veşnice în inima şi viaţa fiecăruia din popor, în mod individual. Când râul fărădelegii abătut asupra sanctuarului era oprit astfel de la sursă, atunci şi numai atunci putea şi sanctuarul însuşi să fie curăţit de păcatele şi fărădelegile care, prin mijlocirea preoţilor, trecuseră de la popor asupra lui.

Şi toate acestea erau o “asemănare pentru vremurile de acum,” - o întruchipare a celui adevărat. Prin aceasta deci, ni se arată clar că lucrarea Marelui nostru Preot, de curăţire a adevăratului sanctuar, trebuie să fie precedată de curăţirea fiecăruia dintre credincioşi, curăţirea fiecăruia care participă la această slujbă a adevăratului Mare Preot, în adevăratul sanctuar. Este clar că fărădelegea trebuie să înceteze şi să aibă loc ispăşirea păcatelor şi să fie adusă neprihănirea veşnică în experienţa vieţii fiecărui credincios mai întâi, pentru ca apoi să se realizeze curăţirea adevăratului sanctuar.

Şi chiar acesta este scopul adevăratei preoţii din adevăratul sanctuar. Jertfele, preoţia şi slujba din sanctuarul pământesc, care nu erau decât o asemănare pentru vremea de acum, nu puteau şterge realmente păcatele, nu puteau face desăvârşiţi pe cei ce se apropiau. Pe când jertfa, preoţia şi lucrarea lui Hristos în adevăratul sanctuar, şterg păcatele pentru totdeauna şi fac pe cei ce se apropie desăvârşiţi, desăvârşiţipentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.”

Copyright