Totul este gata...
Carti

Alte însușiri ale marelui nostru preot

Capitolul 9 - Calea consacrata; A.T.Jones

CARTE

Am văzut care este gândul central al primelor două capitole din Evrei. De la el pleacă şi capitolul trei sau, mai bine zis, marele gând continuă şi în acest capitol trei, cu frumosul îndemn: “De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celui ce L-a rânduit.” După ce Hristos ne-a fost prezentat în trup făcut „în toate lucrurile” asemenea copiilor oamenilor, cea mai apropiată rudă a noastră, acum ni se cere să-L vedem în credincioşia Lui în această postură.

Primul Adam n-a fost credincios. Acest al doilea Adam “a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum şi Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu. Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât Cel ce a zidit toate lucrurile, este Dumnezeu. Cât despre Moise, el a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.”

Apoi este amintit Israelul, care a ieşit din Egipt şi n-a fost credincios; care n-a reuşit să intre în odihna lui Dumnezeu pentru că n-au avut încredere în El. După aceea, urmează un îndemn adresat nouă “să luăm…bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui,” nici unul dintre noi “să nu se pomenească prea târziu. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor, cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihna despre care a vorbit El.”

Intrăm în odihna iertării tuturor păcatelor noastre prin credinţa în El care a fost credincios în orice îndatorire şi în faţa oricărei ispite a vieţii. Mai intrăm în această odihnă şi rămânem în ea fiind părtaşi ai credincioşiei Sale în şi prin care şi noi Îi vom fi credincioşi Lui, care ne-a chemat. Considerându-L, în credincioşia Lui ca „Mare Preot al mărturisirii noastre,” va trebui să vedem că “nu avem un Mare Preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4,15).

Dacă „nu avem un Mare Preot care să nu aibă milă (să nu fie atins, KJV) de slăbiciunile noastre,” atunci avem un Mare Preot care poate fi atins de slăbiciunile noastre. Şi faptul prin care El poate fi şi este astfel sensibil, este că “a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi.” Nu există punct în care vreun suflet poate fi ispitit, şi în care Isus să nu fi fost la fel de ispitit şi să nu fi simţit aceasta la fel de real ca orice om. Dar, deşi a fost ispitit în orice privinţă ca şi noi, simţind puterea ispitei la fel de real ca orice om, totuşi El a fost credincios în toate, trecând prin toate “fără păcat.” Prin credinţa în El, în credincioşia Lui, orice suflet poate să înfrunte ispita şi să o depăşească, fără a păcătui.

Vindecarea noastră constă în faptul că El a fost făcut trup omenesc şi în toate a trebuit să se asemene nouă, să fie ispitit exact ca şi noi, pentru a putea fi “în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere.” Şi asta nu numai “ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului,” ci şi pentru a putea “să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi,” să le acorde asistenţă şi să îi scape de suferinţă. El este Marele nostru Preot milos care ne vine în ajutor atunci când suntem ispitiţi, pentru a ne feri de căderea în ispită, de căderea în păcat, pentru a învinge ispita, pentru a nu mai păcătui.

“Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile - pe Isus, Fiul lui Dumnezeu - să rămânem tari în mărturisirea noastră.” (Evrei 4,14). Şi, văzând că avem un aşa Mare Preot, “să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” 

Mai departe, în prezentarea pentru noi a Marelui nostru Preot în credincioşia Sa, este scris că “orice mare preot luat din mijlocul oamenilor este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi El este cuprins de slăbiciune.” (Evrei 5,1.2).

Iată de ce, pentru a fi un mare preot milos şi vrednic de încredere în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu şi pentru a-i duce pe mulţi la slavă, a fost nevoie ca El, Căpetenia mântuirii noastre, să fie atins de slăbiciune, să fie încercat prin ispită, să fie “om al durerii, obişnuit cu suferinţa,” ajungând astfel “în toate lucrurile” omeneşti, în cunoştinţă de cauză pentru ca, într-adevăr, să poată “fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi.” Într-un cuvânt, pentru a fi un “mare preot milos şi vrednic, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu,” Isus a trebuit să fie făcut “desăvârşit prin suferinţe.”

“Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta (de mare preot) singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron. Tot aşa şi Hristos, nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut!” Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: “Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-l ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost rânduit de Dumnezeu: Mare Preot “după rânduiala lui Melhisedec” Evrei 5,4-10.

„Şi fiindcă lucrul acesta nu s-a făcut fără jurământ, căci, pe când Leviţii se făceau preoţi fără jurământ, Isus S-a făcut preot prin jurământul Celui ce I-a zis: ‚Domnul a jurat şi nu se va căi,’ Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Prin chiar faptul acesta, El S-a făcut chezaşul unui legământ mai bun.” Astfel, mai presus de toţi ceilalţi, Isus a fost făcut Mare Preot prin jurământul lui Dumnezeu. Astfel, „prin chiar faptul acesta” „avem un aşa Mare Preot.”

„Mai mult, (după rânduiala lui Aaron) acolo au fost preoţi în mare număr, pentru că moartea îi împiedica să rămână pururea. Dar El, fiindcă rămâne în veac, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul” (Evrei 7,23.24). Prin jurământul lui Dumnezeu, Isus este Mare Preot pentru totdeauna, “pus nu prin legea unei porunci pământeşti, ci prin puterea unei vieţi nepieritoare” - Evrei 7,16. Prin urmare, El este Preot “în veac.” Şi pentru că este Preot în veac, “are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul.” Toate acestea fac ca El să poată “să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea, ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7,25). Astfel… “avem un aşa Mare Preot!”

“Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuşi” (Evrei 7,26.27).

Copyright