Totul este gata...
Carti

Crizele „Alfa” și „Omega”

Capitolul 11 - 1888 Reexaminat; R.J.Wieland, D.K.Short

CARTE

O criză teribilă, cunoscută ca erezia panteistă, aproape a copleşit biserica adventistă de ziua a şaptea la începutul anilor 1900. Ellen White a descris-o ca fiind “alfa” “spiritelor seducătoare şi doctrinelor de demoni.” Ar fi posibil ca această “alfa” a amăgirii să aibă vreo legătură cu respingerea luminii 1888?

În măsura în care lumina autentică nu este văzută şi înţeleasă corect, în aceeaşi măsură lumina falsă îi ia locul, fără să fie recunoscută şi înţeleasă în natura ei adevărată. Ni s-a spus după 1888 că apostazia din interior va fi inconştientă şi subtilă şi probabil se va răspândi înainte să fie înţeleasă.

Acest principiu al amăgirii care urmează respingerii luminii este o lege neschimbătoare a istoriei. Isus spunea conducătorilor evrei: “Am venit în numele Tatălui Meu şi nu mă primiţi; dacă va veni altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5:43). O înţelegere corectă a perioadei de după 1888 este necesară pentru a recunoaşte acele “scântei” care au luat locul luminii adevărate.

In corpul pastoral din 1888 erau oameni buni, consacraţi, care lucrau ore în şir şi care suportau privaţiuni. Mărturisind sincer adevărul, ei au reuşit cumva să ignore sau să respingă realitatea lui. Ce s-a întâmplat este una dintre cele mai uluitoare evoluţii din istoria lucrării lui Dumnezeu.

Fraţii nu erau, cu siguranţă, conştienţi de o atitudine a inimii care le inspira o reacţie nesfântă împotriva celei mai minunate lumini care a strălucit vreodată asupra acestei biserici. Dar ei nu sunt, prin natură, mai răi decât suntem noi. Noi suntem una cu ei.

De aici rezultă că păcatul respingerii luminii marii strigări nu poate fi niciodată învins până când acele motive nevăzute prezente în inimile noastre, nu sunt descoperite în faţa conştiinţei. Această lucrare trebuie, desigur, inclusă în curăţirea sanctuarului. Ceea ce nu am reuşit să credem cu un secol în urmă trebuie să învăţăm prin parcurgerea unui ocol întortocheat al propriilor noastre planuri. Istoria noastră este rezultatul principiilor divine care urmăresc să ne conducă la împăcare cu Hristos.

Alfa ilustrează acest principiu

Domnul nu poate şi nici nu va forţa sau cuceri prin ameninţare ceea ce El poate câştiga doar prin dragoste. De aici îndelunga Sa răbdare în timpul ocolului nostru. Ce altceva putea face El decât să aştepte dezamăgirea noastră? Dar înţelepciunea Sa răbdătoare va câştiga până la urmă, deoarece ea este înţelepciunea dragostei, o strategie cu adevărat divină. Înţelegerea istoriei 1888 este puternica veste bună!

Ca şi în 1844, respingerea luminii în 1888 a făcut inevitabilă apariţia amăgirii. Iată cum a funcţionat acest principiu, când unii dintre pionierii adventişti au respins lumina crescândă privind adevărul despre sanctuar:

„Am văzut o lumină foare puternică,  venind de la Tatăl spre Fiul şi de la Fiul ea s-a revărsat asupra poporului din faţa tronului. Dar puţini au primit această lumină mare. Mulţi au ieşit din raza ei şi imediat i s-au opus; alţii au fost neglijenţi şi nu au păstrat-o iar ea s-a depărtat de la ei...

Cei care l-au urmat pe Hristos au intrat cu El prin credinţă în sfânta sfintelor şi s-au rugat: “Tată, dă-ne Duhul Tău”...

M-am întors să privesc la cei care încă stăteau plecaţi în faţa tronului; ei nu ştiau că Isus plecase de acolo. Am văzut atunci că Satana s-a aşezat pe tron, încercând să continue lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut uitându-se spre tron şi rugându-se “Tată, dă-ne Duhul Tău.” Satana a suflat atunci asupra lor o influenţă nesfântă... Scopul [său] era să-i ţină în necunoştinţă şi să-i înşele pe copiii lui Dumnezeu” (EW 55, 56).

Acelaşi principiu al înşelătoriei, care urmează respingerii luminii trimise de Dumnezeu, a acţionat şi după 1888. Vorbind despre criză, Ellen White a scris în 1889: “Niciodată nu trebuie să ne aşteptăm, ca atunci când Domnul are lumină pentru poporul Său, Satana să stea calm şi să nu facă nici un efort de a-l împiedica s-o primească” (5T 728).

„Vor fi mulţi astăzi, ca şi pe vremuri, care se vor ţine de tradiţie şi nu vor şti la ce se închină...

Este sigur că în mijlocul nostru a avut loc o depărtare de Dumnezeul cel viu, şi o întoarcere spre oameni, punând înţelepciunea omenească în locul celei divine.

Dumnezeu Îşi va trezi poporul Său; dacă alte mijloace vor eşua, vor veni erezii printre ei, care îi vor cerne, despărţind grâul de neghină” (ibid., p. 707).

La sesiunea de la Minneapolis ni s-a spus că eşecul de a înainta sub conducerea lui Hristos ne va expune, fără să ne dăm seama, călăuzirii lui Satan:

„Dumnezeu Îşi retrage Duhul Său dacă adevărul nu este acceptat...

Aş dori să vedeţi şi să simţiţi că dacă nu înaintaţi, veţi da înapoi, iar Satana înţelege aceast lucru; el ştie cum să profite de mintea omenească... Iată, bătălia este în faţa noastră” (Ms. 8, 1888, Olson pp. 264, 265).

Şi din nou, vorbind despre Minneapolis, Ellen White a descris traseul decăderii:

„Acum, în timpul nostru, Dumnezeu intenţionează să dea lucrării Sale un nou şi proaspăt impuls. Satana vede aceasta şi este hotărât să împiedice... Ceea ce constituie hrană pentru comunităţile noastre este considerat ca fiind primejdios şi nu le este dat. Iar această măruntă diferenţă de opinii este lăsată să zdruncine credinţa, să producă apostazie, să rupă unitatea, să semene discordia, şi toate acestea pentru că ei nici nu ştiu împotriva a ce se luptă” (Ms. 13, 1889).

Vrăjmaşul şi-a dat seama că în reacţia multora  împotriva luminii 1888 poate găsi cea mai mare şansă de a câştiga o victorie:

„Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului nu vrea ca acest adevăr să fie prezentat clar, deoarece el ştie că dacă poporul îl primeşte pe deplin, puterea lui va fi zdrobită... [Hristos] ne-a prevenit să ne păzim de doctrinele false... Multe doctrine false ne vor fi prezentate ca învăţături ale Bibliei... Dumnezeu doreşte să fim inteligenţi... şi să recunoaştem avertizările pe care El ni le-a dat, aşa încât să nu ne trezim de partea marelui înşelător în criza care este chiar în faţa noastră” (RH 3 septembrie, 1889).

„Aceia care au avut lumină mare şi nu au umblat în ea vor avea parte de întuneric la fel de mare ca lumina pe care au avut-o, dar pe care au dispreţuit-o” (TM 163).

Deoarece lumina care a venit în 1888 a fost în adevăr solia îngerului al treilea, înţelegem de ce vrăjmaşul a profitat de şansă pentru a aduce confuzie în înţelegerea adevărului:

„Acum Satana lucrează cu toată puterea sa înşelătoare pentru a-i duce pe oameni departe de lucrarea soliei îngerului al treilea, care urmează să fie proclamată cu o mare putere... El va lucra cu o putere meşteşugită pentru a aduce fanatismul pe de o parte şi formalismul rece pe de altă parte, pentru a putea captura multe suflete. Acum este timpul să veghem neîncetat. Vegheaţi pentru ca să baraţi drumul oricărui pas pe care Satana vrea să-l facă spre noi...

Unii nu vor folosi corect doctrina îndreptăţirii prin credinţă” (Special Testimonies, Series A, No. 1, pp. 63, 64; 1890).

„Dacă puterea divină nu este adusă în experienţa poporului lui Dumnezeu, teorii false şi idei eronate ne vor ţine minţile captive” (RH 3 septembrie, 1889).

A. G. Daniells a recunoscut în 1926 că avertismentul a fost îndreptăţit şi că profeţia a fost împlinită:

„Poporul lui Dumnezeu a eşuat lamentabil de a aduce în experienţa lor puterea divină şi rezultatul prezis s-a văzut... Teorii false şi idei eronate au făcut minţile captive” (COR 89).

Ellen White era îngrijorată. Timpul marii strigări este un timp plin de emoţii puternice dar şi de primejdie. În cuvintele dânsei, criza de după 1888 a marcat o eră nouă:

„De acum înainte vom avea o luptă permanentă... Mi-au fost prezentate aceste cuvinte ale Scrierilor Sfinte: “Şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.” (Fapte. 20: 30). Aceasta se va vedea cu siguranţă în poporul lui Dumnezeu...

Vor fi unii care... vor lua lumina drept eroare şi eroarea cea mai înşelătoare drept lumină, vor confunda fantomele cu realitatea şi realitatea cu fantomele... Vor cădea în amăgirile şi înşelătoriile pe care Satana le-a pregătit ca pe nişte plase ascunse care să încurce picioarele acelora care cred că pot umbla în înţelepciunea lor omenească fără harul special al lui Hristos... Oamenii vor accepta înşelăciune după înşelăciune până când simţurile lor vor fi pervertite” (Ms. 16, 1890; Ev 593, 594).

Deşi este adevărat că vrăjmaşul a încercat să ne înşele şi înainte de 1888, totuşi cele mai asidue asalturi au fost după aceea. Înşelătoria “alfa” era eficientă doar pentrucă mai înainte fusese respinsă lumina:

„În timpul marii strigări a îngerului al treilea, aceia care au fost într-o oarecare măsură orbiţi de vrăjmaş, care nu şi-au revenit complet din cursa Satanei, vor fi în pericol, deoarece le va fi greu să discearnă lumina din cer şi vor fi înclinaţi să accepte minciuna. Experienţa lor greşită le va colora gândurile, deciziile, propunerile şi sfaturile. Dovezile pe care Dumnezeu le-a dat nu vor fi valabile pentru aceia care şi-au închis ochii, alegând întunericul în locul luminii. După ce au respins lumina, ei vor lansa teorii pe care le vor numi “lumină,” dar pe care Domnul le numeşte foc aprins de ei, în lumina cărora ei îşi vor purta paşii.

Cuvintele pe care Dumnezeu le-a trimis vor fi respinse de mulţi, iar cuvintele pe care omul le rosteşte vor fi primite ca lumină şi adevăr. Isus  spune: “Am venit în numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său îl veţi primi.” Înţelepciunea omenească nu va încuraja renunţarea la sine şi consacrarea, şi va născoci multe lucruri care tind să facă soliile lui Dumnezeu fără efect. Noi nu ne putem sprijini pe oameni şi să fim astfel în siguranţă, pe oameni care nu sunt în legătură strânsă cu Dumnezeu. Ei vor accepta părerile oamenilor, dar nu vor discerne vocea Păstorului adevărat şi influenţa lor îi va induce în eroare pe mulţi” (RH, 13 decembrie, 1892).

După sesiunea din 1893, Ellen White a văzut în faţa noastră ameninţarea unor înşelătorii fără precedent: “Discernământul pare să fi dispărut şi (mulţi) nu au putere să deosebească între lumina pe care Dumnezeu le-o trimite şi întunericul care vine de la vrăjmaşul sufletelor lor” (RH, 7 august, 1894).

Pericolul nerăbdării

În perioada 1888 unii au dorit să înainteze cu Hristos într-o bucurie spirituală mai mare, şi anume terminarea însărcinării evangheliei... Dar marea majoritate (în special conducătorii) nu erau gata. Contrar predestinaţiei calviniste, Domnul a trebuit să-Şi schimbe scopul şi să rămână cu poporul Său. Dacă ei nu ţineau pasul cu El, atunci trebuia ca El, cel puţin, să ţină pasul cu ei.

Aceasta era o încercare supărătoare pentru unii care aveau un temperament mai aprins decât al altora. Ei trebuiau să fie îndemnaţi “să nu o ia înaintea Stăpânului, ci să-L urmeze pe El” (TM 228; 1894).1 Până la moarte Ellen White a rămas cu biserica, chiar dacă biserica nu a urmat călăuzirea Domnul, aşa cum Moise a rămas cu Israel după Cadeş-Barnea.

Ellen White a dat sfaturi bune şi un exemplu bun chiar pentru zilele noastre. Criticii omeneşti nu sunt atât de răbdători ca Domnul. Întârzierea aceasta atât de lungă este un experiment, nu de dragul Domnului, ci de dragul bisericii. De ce permite Dumnezeu să vină apostazia în biserica Sa? Istoria lui Israel aruncă lumină asupra istoriei noastre:

„Chiar în biserică Dumnezeu a permis ca oamenii să-şi probeze înţelepciunea în această problemă... Când învăţători necredincioşi au venit la popor, a urmat slăbiciunea şi credinţa poporului lui Dumnezeu părea să scadă; dar Dumnezeu s-a ridicat şi a curăţit aria, iar cei încercaţi şi loiali au fost ridicaţi.

Sunt vremuri când apostazia vine în rândurile noastre, când evlavia este lăsată afară din inimă de aceia care ar fi trebuit să ţină pasul cu Conducătorul lor divin... Dar Dumnezeu trimite Mângâietorul care ne arată păcatul, pentru ca poporul Său să fie avertizat de apostazia sa şi mustrat pentru decăderea lui” (RH 15 decembrie, 1891).

Sfârşitul acestui ocol prin pustie este vestea bună. Aceasta va aduce biserica la înţelegerea adevărată a stării sale şi la o pocăinţă autentică, o experienţă nemaipomenită în toate epocile istoriei:

„Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea va fi cântărită în balanţa sanctuarului... Dacă binecuvântările care i-au fost oferite nu au calificat-o să facă lucrarea care i-a fost încredinţată, asupra ei va fi pronunţată sentinţa: “Găsit prea uşor”...

Dacă biserica, care acum este infestată cu propria ei apostazie, nu se va pocăi şi converti, ea va mânca din roadele propriilor fapte, până când se va detesta pe sine. Când se va împotrivi răului şi va alege binele, când Îl va căuta pe Dumnezeu cu smerenie... ea va fi vindecată. Va apare în simplitatea şi curăţia pe care i le-a dat Dumnezeu, fără nici o complicaţie pământească, demonstrând că adevărul a făcut-o întradevăr liberă. Atunci membrii ei vor fi cu adevărat aleşii lui Dumnezeu, reprezentanţii Săi.

Când va începe reforma, duhul de rugăciune va stăpâni pe fiecare credincios şi va alunga din biserică spiritul discordiei şi al luptei... Toţi vor fi în armonie cu gândul lui Hristos” (8T 250, 251).

Extremiştii panicarzi citează frânturi din acest pasaj în efortul de a dovedi că biserica a fost lepădată de Domnul. Luată în context, Ellen White prefigurează o experienţă a pocăinţei denominaţionale.

“Toată biserica” contra “toată biserica”

Unele afirmaţii inspirate par să spună că nu “toată biserica” se va pocăi şi va coopera cu Hristos. Promotorii mişcărilor extremiste folosesc aceste citate. Dar alte afirmaţii spun contrariul. Se contrazice oare Ellen White?

Contextul rezolvă contradicţia aparentă. Înainte ca “cernerea” să aibă loc “biserica întreagă” nu va fi înviorată; după cernere “biserica întreagă” îşi va reveni. Să privim ambele seturi de afirmaţii:

„Sperăm să vedem întreaga biserică înviorată? Acest timp nu va veni niciodată.

Sunt persoane în biserică care nu sunt convertite şi care nu se vor uni în rugăciune serioasă şi stăruitoare. Trebuie să ne angajăm în lucrare individual” (1SM 122, 1887).

La scurt timp după ce a spus aceasta, solia 1888 a adus o nouă viziune şi speranţă. Acum ea vorbeşte cu mai multă siguranţă. Ellen White a fost încurajată de noua solie:

„Când ploaia târzie se va revărsa, biserica va fi îmbrăcată cu putere pentru lucrarea ei; dar biserica, ca întreg, nu va primi niciodată aceasta până când membrii săi nu vor îndepărta de la ei invidia, bănuiala rea şi vorbirea de rău” (RH, 6 octombrie, 1896).

„Când se va trezi biserica... membrii îşi vor chinui sufletele pentru aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu... Dumnezeu va lucra printr-o biserică consacrată şi care se leapădă de sine şi Îşi va descoperi Duhul într-un mod vizibil şi plin de slavă…

Când poporul lui Dumnezeu va primi Duhul Său, din ei va ieşi putere” (1SM 116, 117, 1898).

„Când reproşul de indolenţă şi inactivitate va fi îndepărtat de la biserică, Duhul Domnului se va manifesta cu har... Pământul va fi luminat cu slava Domnului.

Îngerii din ceruri au aşteptat mult ca agenţii umani, membrii bisericii, să colaboreze cu ei în marea lucrare care urmează să fie făcută” (9T 46, 47).

„În viziunile mele de noapte mi s-a arătat marea mişcare de reformă din poporul lui Dumnezeu... Un spirit de convertire autentică se manifesta... Lumea părea luminată de influenţa cerească...

Şi totuşi unii refuzau să fie convertiţi... Aceşti invidioşi s-au separat de compania celor credincioşi” (9T 126).

„Duhul Sfânt va însufleţi şi va pătrunde întreaga biserică, curăţind şi întărind inimile...

Acesta este scopul lui Dumnezeu, să fie slăvit în poporul Său înaintea lumii” (9T 20,21).

Vorbind despre timpul de pocăinţă şi reformă, când ploaia târzie va fi primită, serva Domnului a prezis:

„Frica de Dumnezeu, înţelegerea bunătăţii Sale, sfinţeniei Sale, va cuprinde toate instituţiile. O atmosferă de dragoste şi pace va domni în fiecare departament. Fiecare cuvânt rostit, fiecare lucrare făcută vor avea o influenţă ca aceea din cer... Atunci lucrarea va merge înainte cu trăinicie şi îndoită putere... Pământul va fi luminat de slava lui Dumnezeu şi noi vom fi martorii venirii apropiate, în putere şi slavă, a Domnului şi Mântuitorului nostru” (MM 184, 185; 1902).

O înţelegere a propriei noastre istorii va fi necesară pentru a atinge acest scop. “Nu avem a ne teme de nimic în viitor, afară de faptul că am putea uita calea pe care ne-a condus Domnul şi învăţăturile Sale în istoria noastră trecută” (LS 196). Cei cinstiţi cu inima vor vedea aceasta şi se vor bucura:

„Trebuie să ne ţinem strâns de marele nostru Conducător, dacă nu, vom fi dezorientaţi şi vom pierde din vedere Providenţa care conduce biserica, lumea şi pe fiecare individ. Vor fi taine profunde în lucrările divine. Putem pierde paşii lui Dumnezeu şi să ne urmăm propria dezorientare spunând: “Judecăţile Tale nu sunt cunoscute;” dar dacă inima este loială lui Dumnezeu, totul va fi făcut clar.

Va veni o zi peste noi când tainele lui Dumnezeu vor fi văzute şi toate căile Lui justificate” (TM 432, 433).

Temelia ereziei panteiste

Inima mişcată, pocăită, care apreciază crucea lui Hristos a fost centrul soliei 1888. Neprihănirea era printr-o astfel de credinţă. Dar pentru mulţi aroganţa inimii umane pline de mândrie s-a opus acestei smeriri. Observaţi cum această mândrie a mulţumirii de sine este terenul în care înşelătoriile următoare ar putea prinde rădăcini. Fără acea mândrie necredinciosă, ispitele cele mai inteligente ale lui Satana ar fi fost fără putere. Nu a existat nici o raţiune pământească pentru care biserica trebuia să fie atinsă de înşelăciunile “alfa,” dacă nu era această mândrie post-1888:

„Suntem în mijlocul pericolelor ultimelor zile, când vot fi auzite la tot pasul voci care vor spune: “Aici este Hristos,” “Aici este adevărul;” în timp ce povara multora este să destabilizeze fundamentul credinţei noastre care ne-a separat de alte biserici şi de lume...

Adevărul pentru acest timp este preţios, dar cei ale căror inimi nu au fost zdrobite căzând pe stânca Isus Hristos, nu vor vedea şi nu vor înţelege ce este adevărul. Vor accepta ceea ce este conform ideilor lor şi vor începe să fabrice altă temelie decât cea care a fost pusă. Ei îşi vor flata propria vanitate şi stimă de sine, crezând că sunt în stare să înlăture stâlpii credinţei noastre, înlocuindu-i cu stâlpi născociţi de ei” (Elmshaven Leaflets, The Church, No. 4; Ms. 28, 1890).

Opoziţia de la Minneapolis dorea să “rămână la vechile pietre de hotar.” Nimic nu putea să-i facă mai mare plăcere vrăjmaşului decât să vadă pe acest popor părăsind acele pietre de hotar.

Dar el are o armată de termite care preia treaba acolo unde dinamita este neputincioasă. Idei înşelătoare nutrite de multă vreme, izvorând de la tatăl apostaziei, pot submina subtil înţelegerea adevărului. Aceste termite nu pot afecta stâlpii adevărului, dar pot roade credinţa noastră şi să ne lase doar cu un înveliş exterior al soliei îngerului al treilea. Nu era peste inteligenţa lui Satana să încerce o astfel de lucrare după 1888, aşa cum istoria panteismului a demonstrat-o:

„Cei mulţumiţi de sine... vor fi găsiţi lucrând pentru Dumnezeu, dar în realitate fiind în serviciul prinţului întunericului. Deoarece ochii lor nu sunt unşi cu alifia cerească, înţelegerea lor va fi orbită şi ei nu vor înţelege procedeele perfect înşelătoare ale vrăjmaşului. Viziunea lor va fi pervertită prin dependenţa de înţelepciunea omenească, care este nebunie în ochii lui Dumnezeu” (The Danger of Adopting Worldly Policy, p. 4; 1890).

Aveau loc evenimente subterane, căci rădăcinile prejudecăţilor din 1888 “nu fuseseră smulse niciodată şi... încă rodeau fructul nesfânt care otrăvea judecata, pervertea percepţia şi orbea înţelegerea... Când, prin pocăinţă adevărată distrugeţi rădăcina amărăciunii, veţi vedea lumină în lumina lui Dumnezeu” (TM 467). Dar “pocăinţa adevărată” nu a venit niciodată din partea celor mai mulţi fraţi. Tăind vârfurile şi lăsând rădăcinile intacte a fost chiar situaţia pe care o dorea vrăjmaşul.

„Politica lumii ia locul evlaviei autentice şi înţelepciunii care vine de sus, iar Dumnezeu Îşi va retrage mâna lui plină de binecuvântări de la conferinţă. Va fi chivotul legământului luat de la acest popor? Vor fi introduşi idolii pe furiş? Vor fi principii şi doctrine false aduse în sanctuar? Va fi antihrist respectat? Vor fi ignorate doctrinele şi principiile adevărate pe care ni le-a dat Dumnezeu şi care ne-au făcut ce suntem?... Este exact direcţia în care ne conduce vrăjmaşul prin oameni orbi, neconsacraţi” (Ms. 29, 1890).

În 1894 avertizările s-au înmulţit, arătând viclenia fără egal a lui Satana:

„Îngerii lui Satana... vor crea ceea ce unii vor susţine că este o lumină avansată... lucruri noi şi minunate şi, cu toate că în unele privinţe solia este adevărată, ea va fi amestecat cu invenţii omeneşti, învăţând porunci omeneşti ca doctrine... Vor fi lucruri care pot părea bune, şi totuşi ele trebuie analizate cu atenţie, cu multă rugăciune, deoarece sunt metode înşelătoare ale vrăjmaşului, pentru a conduce suflete pe cărarea care este aşa de apropiată de cea a adevărului, încât se poate distinge cu greu de cărarea care duce la sfinţire şi la cer. Doar ochiul credinţei, deşi cu greu, poate distinge ceea ce deviază de la cărarea dreaptă... La început se poate crede că este adevărat, dar după un timp se va vedea că deviază evident de la cărarea siguranţei, cea care duce la sfinţire şi cer” (TM 229; 1894).

Următorul pasaj este şi mai evident:

„Fanatismul va apare chiar în mijlocul nostru. Vor veni amăgiri de un asemenea caracter încât, dacă va fi posibil, să-i înşele chiar pe cei aleşi. Dacă în aceste manifestări apar vorbiri pline de inconsecvenţe şi neadevăr, cuvintele de pe buzele Marelui Învăţător nu vor fi dorite...

Motivul pentru care trag semnalul de alarmă este că, prin iluminarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, eu văd ceea ce fraţii mei nu pot vedea” (Letter 68, 1894).

„Cărarea încumetării este foarte aproape de cărarea credinţei... Dacă nu există o lucrare atentă, serioasă, sensibilă, solidă ca o stâncă în prezentarea fiecărei idei sau principiu... sufletele vor fi ruinate” (Letter 6a, 1894).

În acelaşi an, ea a scris despre posibilitatea ca şcolile noastre să fie prinse în plasa ademenirilor lui Satana. Dar, din nou, ea şi-a exprimat speranţa:

„Instituţiile noastre de învăţământ pot să încline spre conformismul lumesc. Pas cu pas ele pot înainta în lume; dar ele sunt prizonierele speranţei şi Dumnezeu le va corecta, ilumina şi le va aduce înapoi la poziţia corectă, deosebite faţă de lume” (RH, 9 ianuarie, 1894; FE 290).

Sinteza creştinismului ştiinţific popular în Noua Anglie la începutul lui 1895 i-a captat poate pe unii dintre educatorii noştri şi a semănat sămânţa pentru erezia noastră panteistă din 1900. Cu siguranţă, panteismul nu are legătură cu solia îngerului al treilea sau cu începutul soliei îngerului al patrulea, este ceva străin care a trebuit să fie importat:

„Asocierea cu oameni învăţaţi este socotită de unii ca fiind mai valoroasă decât comuniunea cu Dumnezeul cerurilor. Afirmaţiile oamenilor învăţaţi sunt considerate ca având mai mare valoare decât cea mai înaltă înţelepciune descoperită în cuvântul lui Dumnezeu...

Oamenii care fac paradă în faţa lumii, prezentându-se ca exemplare minunate ale gloriei umane... îl împodobesc pe om cu onoare şi vorbesc despre perfecţiunea naturii. Ei plăsmuiesc o imagine foarte frumoasă, dar aceasta este o iluzie... Aceia care prezintă o doctrină contrară cu cea a Bibliei sunt conduşi spre apostazie... Cu un astfel de conducător, un înger expulzat din cer, presupuşii oameni mari ai pământului pot fabrica teorii înşelătoare cu care să sucească minţile oamenilor” (YI 7 februarie, 1895; fE 331, 332).

Deceniul întunecat al istoriei noastre

La debutul crizei panteiste, Ellen White a sesizat evenimentele îngrozitoare care pluteau asupra noastră:

„Mâna dreaptă a părtăşiei este dată chiar oamenilor care aduc teorii şi sentimente false, care aduc confuzie în mintea poporului lui Dumnezeu, care le amorţesc sensibilitatea faţă de principiile drepte... Lumina dată, care cheamă la pocăinţă, a fost stinsă în norii necredinţei şi opoziţiei aduse de planurile şi invenţiile omeneşti” (B-19 1/2, 1897).

Vorbind la sesiunea Conferinţei Generale din 1899, doamna S. M. I. Henry a sesizat de asemenea pericolul: “Aşa cum cele mai dulci lucruri devin cele mai desgustătoare atunci când se strică, tot aşa şi întoarcerea împotriva luminii şi adevărurilor celor mai mari duce la cădere în cel mai mare întuneric şi rău” (GCB 1899, p. 174).

Aceeaşi sesiune din 1899 a fost scena unui exemplu tragic de amăgire. Unul dintre conducătorii noştri onoraţi, la întoarcerea din Europa, în drum spre sesiunea din South Lancaster, s-a împrietenit cu un om care pretindea că este un bogat căpitan de vas. Un antreprenor viclean, el a pretins că acceptă “solia îngerului al treilea.” Fratele nostru l-a invitat să participe la sesiunea din South Lancaster. “Căpitanul Norman” a început să-şi prezinte farmecele printre delegaţi şi membrii comunităţii locale şi în special faţă de o tânără căreia i-a propus căsătoria şi care a acceptat.

La această sesiune s-a făcut un apel fierbinte ca poporul nostru să doneze fonduri pentru lucrarea lui Dumnezeu. Buletinul din 1899 prezintă o listă de oferte, în care suma de 100$ era cea mai mare, iar cea mai mare parte a lor mult mai mici, până când “căpitanul Norman” a promis 5000$, o sumă astronomică la acea vreme. Imediat ofertele au încetat să vină. De ce să sacrifice poporul nostru sărac aşa  de mult, când minunatul nostru nou convertit a promis de cincizeci de ori mai mult decât ar fi putut da cel mai bun dintre noi? Ce mulţumit trebuie să fie Domnul de poporul Său, ca să-l binecuvânteze aşa de minunat cu un nou convertit bogat ca acest căpitan Norman!

Omul s-a dovedit a fi un agent al diavolului, cum spunea Ellen G.White.2 (El a dispărut cu economiile logodnicei sale). Dar aceia care au fost astfel înşelaţi de un agent al diavolului, urmau să fie, de asemenea, amăgiţi în curând de ceea ce Ellen White numea “doctrine de demoni” în episodul “alfa.”

Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a fost un timp de întuneric şi confuzie la vârful lucrării noastre. Exista un mare progres exterior care masca o sărăcie spirituală. Mervyn Maxwell descrie contrastul net între solia de la 1888 şi starea spirituală a bisericii:

„Conducerea, laicii, instituţiile, conferinţele, câmpurile misionare şi biserica în general aveau o nevoie disperată de reformă. [Ellen White a spus] că avut loc o “apostazie teribilă” în poporul lui Dumnezeu. Biserica este “frigidă,” dragostea sa dintâi este îngheţată. Conducătorii de la Battle Creek au întors spatele lui Dumnezeu; mulţi membrii ai bisericii au respins, de asemenea, conducerea Lui şi au ales-o pe a lui Baal. Preşedinţii de conferinţe se poartă ca episcopii medievali... O “orbire ciudată” l-a cuprins pe preşedintele Conferinţei Generale, încât şi el acţionează contrar luminii... “Tot cerul este indignat” (Tell it to the World, pp. 246, 247).

Care era cauza reală a acestei dificultăţi spirituale? Ei respinseseră începutul ploii târzii şi marii strigări. Ei au refuzat cea mai mare ocazie escatologică care a fost oferită vreodată unui popor.

 

 

1 Pare un capriciu al soartei ca promotorul cel mai remarcabil al ereziei “alfa” să fie dr. J. H. Kellogg, care a fost cu adevărat convertit la conferinţa de la Minneapolis, după cum a spus Ellen White (GCB 1903, p. 86). W. W. Prescott, care un timp a predicat câteva aspecte ale soliei, a predicat şi panteismul la începutul crizei. Chiar Waggoner a greşit în unele expresii, dând astfel opozanţilor săi ocazia de a-l acuza de panteism, deşi Ellen White nu l-a învinuit de aceasta. Astăzi unii, în mod greşit, trag concluzia că răul panteismului are legătură cu solia 1888.

O exactitate absolută este esenţială în expunerea adevărului vital, deoarece sursa greşelii este aproape de el. Aceasta a fost în special valabil în legătură cu solia care a fost începutul ploii târzii şi marii strigări. Conceptele de la 1888 accentuează cât de aproape de noi a venit Mântuitorul prin întruparea Sa şi slujirea Sa prin Duhul Sfânt. Opoziţia hotărâtă şi persistentă i-a zdruncinat pe soli, şi a creat o înstrăinare de la părtăşia frăţească. Pus în defensivă în mod gratuit şi lipsit total de atmosfera sănătoasă de frăţietate, Waggoner s-a abătut de la demarcaţia sensibilă care despărţea adevărul preţios de minciună.

2 Acest incident a fost relatat de fratele S. A. Wellman în iarna lui 1949-50. El poate fi confirmat de apariţia “căpitanului Norman” în Buletinul din 1899. Doamna care a acceptat propunerea de căsătorie şi-a pierdut economiile. La cincizeci de ani după episodul “căpitan Norman,” s-a întâmplat un caz similar la sediul din Takoma Park, când “dr. Legge,” un criminal şiret, a înşelat cu pretinsa sa convertire pe unii dintre conducătorii Conferinţei Generale, care, la fel, au interpretat “convertirea” ca pe o binecuvântare minunată a Domnului. 

Copyright