Totul este gata...
Carti

Din 1950 până în 1971

Capitolul 14 - 1888 Reexaminat; R.J.Wieland, D.K.Short

CARTE

Acest manuscris, în forma lui iniţială, a fost pregătit în 1950, pentru comitetul Conferinţei Generale. Era un apel de a “hrăni turma Domnului” cu elementele nutritive ale soliei 1888. De atunci, conştiinţa adventistă s-a luptat cu convingerea că există o foame spirituală larg răspândită. Predicarea evangheliei nu este încă încheiată, în ciuda programelor, activităţilor şi promovărilor mai mari, în fiecare an.

La câteva zile după încheierea sesiunii din 1888, pe 23 noiembrie, Ellen White a vorbit la întâlnirea de la Potterville, Michigan, (A. L. White, The Lonely Years, p. 418). Cele trei predici sunt redate în Review and Herald. În predica din 24 noiembrie ea se referă de şase ori la iudei, comparându-i cu noi:

„Ce ar face Mântuitorul dacă ar veni la noi aşa cum a venit la evrei? Ar trebui să facă aceeaşi lucrare, de a mătura molozul tradiţiilor şi ceremoniilor. Evreii au fost foarte tulburaţi când El a făcut această lucrare… Orbirea fariseilor este o ilustrare a modului cum oameni care pretind că au lumină mare şi cunoştinţă, pot să înţeleagă greşit şi să denatureze lucrarea lui Dumnezeu. Adevăruri măreţe au fost îngropate, acoperite de noroi şi degradate de eroare şi superstiţie” (RH, 4 iunie, 1889).

Articolul din săptămâna următoare, 11 iunie, ne compară de cinci ori cu evreii şi se referă de peste douăzeci de ori la necredinţa contemporană a “fraţilor predicatori”:

„Sunt mulţi care se pun în aceeaşi poziţie cu cea a evreilor din timpul lui Hristos şi nu vor să audă cuvântul adevărului, deoarece minţile lor sunt pline de prejudecată; dar aceia care refuză lumina cerului vor fi părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum a fost poporul din vechime… Pastorii fac adevărul fără putere în faţa poporului, pentru că ei înşişi nu au viaţă spirituală şi devoţiune şi nu au legătură cu Dumnezeu… V-aţi îndepărtat aşa de mult de El, încât abia Îi mai auziţi vocea.”

Şi iarăşi, vorbind în contextul anului 1888, ea a spus:

„Încercările copiilor lui Israel şi atitudinea lor chiar înainte de prima venire a lui Hristos mi-au fost prezentate iar şi iar, spre a ilustra poziţia poporului lui Dumnezeu în experienţa lui înainte de a doua venire a lui Hristos - cum vrăjmaşul a căutat orice ocazie să orbească minţile servilor lui Dumnezeu, pentru ca ei să nu poată sesiza adevărul preţios (ibid., 18 februarie, 1890).

De fiecare dată când scriu un rând despre starea poporului din timpul lui Hristos, despre atitudinea lui faţă de Lumina lumii, văd primejdia ca noi să luăm aceeaşi poziţie… Vom fi confruntaţi cu diferite forme de necredinţă în lume, dar sufletele noastre sunt rănite atunci când vedem necredinţă la aceia care sunt conducătorii poporului lui Dumnezeu” (ibid., 4 martie, 1890).

Discernământul profund al profetului, neîmpărtăşit de aproape toţi contemporanii ei, a sesizat că produsul final al episodului 1888 era echivalent cu răstignirea din nou a lui Hristos. Evreii susţin că ei nu L-au crucificat pe Mesia niciodată, iar noi nu reuşim să vedem cum trebuie ceea ce am făcut:

„Cei care s-au opus Duhului lui Dumnezeu la Minneapolis aşteptau o ocazie să facă iarăşi ce au făcut acolo, deoarece spiritul era acelaşi… Tot universul ceresc a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat iudeii pe Hristos” (Series A, nr. 6, p. 20; 16 ianuarie, 1896).

Afirmaţia publicată recent: “În 1888, înaintarea Bisericii Adventiste a luat avânt, la presesiunea de la Minneapolis” (Ministry, noiembrie 1984) produce confuzie şi perplexitate. Serva Domnului, vorbind la 14 ani după 1888, a spus contrariul: “Mi s-a arătat că experienţa teribilă de la conferinţa de la Minneapolis este unul dintre cele mai triste capitole ale istoriei credincioşilor în adevărul prezent” (Letter 179, 1902). Evaluarea sa inspirată este: “cruzime faţă de Duhul Sfânt,” “tratament dezonorant faţă de Isus Hristos,” care “odată… va fi văzut în adevăratul lui sens, cu toată povara de nenorociri care au decurs din el” (GCB 1893, p. 184). Poate că acest “odată” este aproape.

Comparaţia pe care o face Ellen White cu evreii nu este întâmplătoare. Ea pătrunde chiar în inima planului de mântuire. Negarea lui Ioan 3:16 este implicată în “nesupunerea” noastră, pentru că respingerea lui Hristos este implicată în ea. Când acest lucru este înţeles, se va produce o pocăinţă egală cu nelegiuirea. Problema este că nelegiuirea nu a fost încă evaluată în natura ei adevărată. Încă nu ne-am văzut aşa cum ne vede Cerul.

A apărut acum o nouă generaţie şi nu mai este în viaţă nici un membru al bisericii care să poată mărturisi experienţa participării la sesiunea din 1888. Tot ce putem afla trebuie să vină din dovezile inspirate.

Din 1950 s-au făcut eforturi concertate pentru a publica cărţi care să propage ideea că 1888 a fost o biruinţă pentru biserică. Astfel, câteva cărţi cu autoritate, totalizând 1500 de pagini, încearcă să acrediteze idea că “noi” am acceptat solia 1888. Două dintre aceste cărţi au fost girate de preşedinţi ai Conferinţei Generale; o a treia a fost scrisă de un vicepreşedinte. Pubicarea lor atestă interesul adânc pe care 1888 îl reprezintă încă pentru conştiinţa adventiştilor de ziua a şaptea. 

Duhul Sfânt a condus în toţi aceşti ani şi adevărul va triumfa asupra confuziei. Soluţia la problemele noastre nu stă în criticarea conducerii bisericii sau în slăbirea organizaţiei bisericii, ci în pocăinţa şi împăcarea cu Hristos în cadrul organizaţiei bisercii. Noi nu îndrăznim să negăm sau să suprimăm adevărul; complet descoperit şi înţeles de inimile cinstite, adevărul biruie fanatismul, legalismul, spiritul de critică şi aroganţa aceea “mai sfânt decât tine.” El poate duce numai la pocăinţă umilă, care va aduce vindecare adevărată.

Să facem acum o scurtă trecere în revistă a acestor evenimente.

1950

1888 Re-examined (204 pagini) nu avea nici autor, nici titlu şi nici dată. Intenţia manuscrisului era să prezinte dovezi din surse inspirate (600 de dovezi din Ellen G.White) că “noi” am pornit pe un drum greşit în 1888, că în acest fel cauza lui Dumnezeu a suferit o amânare serioasă, că un adevărat progres al cauzei cere ca noi să acceptăm solia şi s-o proclamăm lumii, şi că pocăinţa denominaţională este potrivită, în lumina istoriei noastră şi ca răspuns la apelul lui Hristos către Laodicea.

Răspunsul la acest apel ferm şi categoric: “Noi nu credem că ea (pocăinţa denominaţională) este conformă cu planul şi scopul lui Dumnezeu.” “Vă rugăm să nu mai publicaţi vederile dumneavoastră destul de critice şi să încetaţi de acum răspândirea lor” (Defense Literature Committee, Conferinţa Generală, 4 decembrie, 1951). Datorită faptului că se prevedeau botezuri foarte multe în campania anilor ’50, al cărei scop era dublarea numărului de membrii, şi din cauza prosperităţii denominaţionale şi instituţionale la nivel global, poziţia Conferinţei Generale a fost că o pocăinţă denominaţională nu este necesară şi potrivită.

Autorii nu s-au răzvrătit împotriva poziţiei Conferinţei Generale. Ei au crezut şi susţinut mereu principiile organizaţiei bisericii şi ordinii. Dar ei nu puteau să-şi retracteze conştient convingerile lor de bază, despre care credeau că sunt întemeiate pe mărturia inspirată a lui Ellen White. De aceea, ei au făcut apel la autoritatea ierarhic superioară, Domnul Însuşi, în judecata de cercetare şi au abandonat problema “în mâna providenţei Sale.” Ei şi-au continuat obligaţiile misionare în Africa (Letter to General Conference Officers, 5 februarie, 1952).

Totuşi, fără să ştim cum, o copie a manuscrisului a fost scoasă din sediul Conferinţei. În timp ce autorii lucrau ca misionari în Africa, membri laici şi pastori din America de Nord au copiat şi multiplicat manuscrisul. Fără colaborarea autorilor, el a fost larg răspândit pe câteva continente.

 

1952

O conferinţă biblică epocală a fost ţinută în biserica din Sligo (Maryland) în perioada 1-13 septembrie, 1952. Studiile “reprezintă cea mai bună gândire a oamenilor sinceri, serioşi şi devotaţi,” conducătorii bisericii, după cum relatează D. E. Rebok în introducerea la raportul său în două volume, numit Our Firm Foundation (Review and Herald, 1953, Vol. One, p. 13).

Aproape de încheierea conferinţei, preşedintele Conferinţei Generale a recunoscut adevărul regresului din 1888 şi apoi a făcut o afirmaţie uluitoare:

„Într-o mare măsură biserica a eşuat să zidească pe temelia pusă la sesiunea Conferinţei Generale din 1888. S-a pierdut mult din această cauză. În ce priveşte creşterea spirituală, suntem cu ani în urmă. De mult ar fi trebuit să fim în Ţara Promisă.

Dar solia neprihănirii prin credinţă, dată la conferinţa din 1888, a fost repetată aici. Practic fiecare vorbitor, din prima până în ultima zi, a pus accent pe această doctrină de maximă importanţă şi nu a fost nimic planificat ca să se întâmple aşa. A fost o acţiune spontană din partea vorbitorilor. Fără îndoială că au fost animaţi de Duhul lui Dumnezeu să facă aşa. Cu adevărat acest singur subiect, în această conferinţă, “le-a înghiţit pe toate celelalte.”

Şi acest mare adevăr a fost dat aici, la această conferinţă biblică, (1952) cu şi mai mare putere decât a fost dat la conferinţa din 1888, deoarece aceia care au vorbit aici au avut avantajul unei lumini suplimentare mai mari, care străluceşte din sute de afirmaţii pe acest subiect în scrierile Spiritului Profetic, pe care cei care au vorbit atunci nu le-au avut…

Nu se va mai pune niciodată întrebarea: “Care a fost atitudinea lucrătorilor şi a poporului nostru faţă de solia neprihănirii prin credinţă care a fost dată în 1888? Ce au făcut ei cu ea?” De acum înainte, marea întrebare va fi: “Ce am făcut noi cu lumina neprihănirii prin credinţă, aşa cum a fost proclamată la conferinţa biblică din 1952?” (W. H. Branson, Vol. Two, pp. 616, 617).

El a accentuat din nou această afirmaţie în remarcile sale de încheiere: 

”Fraţilor, să prezentăm, în toate întâlnirile cu lucrătorii noştri, importanţa mare a soliei care a venit la Minneapolis în 1888, solie care a fost repetată aici, în aceste întâlniri, de către toţi vorbitorii la această conferinţă” (pp. 737, 738).

Conferinţa biblică a fost ţinută cu aproape patruzeci de ani în urmă. Toţi vorbitorii, s-a spus, au fost în armonie deplină cu “doctrina neprihănirii prin credinţă” şi s-a pretins că ei au predicat solia mai clar şi cu puteremai mare decât au făcut-o solii din 1888, în începutul ploii târzii şi marii strigări.

Dacă este adevărat, urmează, logic că soliile din 1952 au fost o manifestare “cu mult mai mare” a ploii târzii şi marii strigări din Apocalips 18 decât a fost solia din 1888. Mai mult, soliile din 1952 au fost deplin acceptate, fără opoziţie, fie oficial, la Conferinţa Generală, fie în câmpul mondial.

Dacă ceea ce lipsea, în mod tragic, în 1888, a fost aşa de abundent suplinit în 1952, n-ar fi trebuit ca pământul să fi fost luminat în acea generaţie de slava soliei marii strigări? O acceptare similară a soliei 1888, cu şaizeci de ani mai devreme, ar fi pregătit un popor în acea generaţie care să termine propovăduirea evangheliei. A venit această binecuvântare peste generaţia anilor 1952?

Un studiu atent al raportului în două volume dezvăluie problema. Nici unul dintre vorbitori nu a reprodus motivele unice sau esenţiale ale soliei 1888. Soliile lui Edward Heppenstall asupra celor două legăminte erau în plăcută armonie cu poziţia 1888, şi mulţi alţi vorbitori nu au spus nimic în contradictoriu. Şi nici nu se pune problema că nu erau “sinceri, cinstiţi, serioşi, devotaţi, loiali” şi toţi au făcut prezentări interesante.

Însă problema este că cei mai mulţi, dacă nu toţi, au făcut dovada că erau sincer dezinformaţi în legătură cu conţinutul real al soliei 1888. Nici unul nu a făcut dovada că a studiat atent sursele originale ale acelei “foarte preţioase solii,” care, desigur, nu mai fuseseră publicate de mult timp. Nici unul nu a văzut vreo diferenţă clară între solia 1888 şi doctrina protestantă populară a “neprihănirii prin credinţă.”

Constatăm cu durere că solii din 1888, pe care Ellen White i-a validat, erau persona non grata la această conferinţă (vedeţi de exemplu, vol. 1 p. 256). A fost ca şi cum ceva “plănuit” ar fi interzis orice recunoaştere a lor sau a conţinutului soliei lor unice. Hrana esenţială fiind absentă în soliile din 1952, ele nu puteau să dea puterea spirituală soliei din 1888 pentru redeşteptare şi reformă.

Fără îndoială că această conferinţă a adus mult bine. Dar ploaia târzie şi marea strigare nu au mai avut un nou “început” acum treizeci şi cinci de ani.

Între timp, a continuat o distribuire spontană şi larg răspândită a cărţii 1888 Re-examined. În 1958 Conferinţa Generală a primit întrebări incomode de la membrii bisericii, care au declanşat luarea unei alte poziţii.

 

1958

Astfel, un nou răspuns a fost pregătit de Conferinţa Generală şi pus la dispoziţie în septembrie 1958. Intitulată A Further Appraisal of the Manuscript “1888 Re-examined,” lucrarea se opune categoric acestei cărţi. Vom nota concluziile:

„Este evident că autorii au relevat un amatorism considerabil atât în ce priveşte cercetarea cât şi în interpretarea faptelor.1 Pe parcursul manuscrisului există un tipar consecvent de folosire a citatelor scoase din context… Teza cărţii “1888 Re-exmined” este o reflecţie serioasă asupra eticii literare a autorilor ei… Făcându-se vinovaţi de deformarea faptelor şi aplicarea greşită a afirmaţiilor din Spiritul Profetic, autorii au produs un manuscris care este împotriva bisericii, păgubitor pentru conducătorii bisericii şi pentru persoanele dezinformate care s-ar putea să-l citească” (pp. 47-49).

Când au citit A Further Appraisal, autorii au fost, desigur, profund îngrijoraţi. Erau oare vinovaţi de “folosirea citatelor scoase din context,” “de distorsionarea faptelor,” producând un “manuscris în detrimentul bisericii”? Această situaţie cerea rugăciune serioasă, cercetare a inimii şi studiu suplimentar al surselor Ellen White pe care le-au folosit şi de descoperire a altora.

Ca urmare, în septembrie 1958, în timp ce erau din nou în concediu în America, ei au pregătit un răspuns de şaptezeci de pagini, intitulat An Answer to “Futher Appraisal,” care trata fiecare punct ridicat. Neputând să facă cercetări în arhiva Ellen White, au obţinut accesul la colecţiile personale ale documentelor nepublicate ale lui Ellen White, aflate în bibliotecile unor pastori pensionari, care o cunoscuseră personal pe Ellen White. Aceste documente nou descoperite, în sprijinul tezei lor, au fost incluse în răspunsul lor. A Further Appraisal a fost retras din circulaţie şi nu a mai fost disponibil în câmp.2

1962

Timp de patru ani după aceea, membrii bisericii au continuat să pună întrebări serioase. Appraisal spusese în 1958 că “s-a crezut că raportul din 1951 (al comitetului pentru protecţia literaturii) a pus capăt acestui subiect cu şapte ani în urmă” (p. 3). Dar se părea că providenţa nu dorea ca interesul pentru 1888 să înceteze. Duhul Sfânt trebuia să-l ţină treaz până venea pocăinţa.

În 1962 a fost publicată o carte despre 1888, By Faith Alone de N. F. Pease. Cuvântul de introducere al preşedintelui Conferinţei Generale era următorul:

„Sesiunea Conferinţei Generale din 1888 şi discutarea îndreptăţirii prin credinţă la acea întâlnire au fost comentate de un număr de persoane, în special în ultimele luni. S-a sugerat de unii, complet eronat, că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a apucat pe o cale greşită pentru că a eşuat în înţelegerea acestei învăţături creştine fundamentale. Această carte îndreaptă lucrurile” (p. vii).

Dr. Pease este un cercetător foarte competent şi atent, iar Conferinţa Generală i-a apreciat lucrarea. Dar sunt probleme cu cartea sa, datorită eşecului de a vedea epoca 1888 în perspectivă:

(a) Cartea nu recunoaşte că solia 1888 a fost de fapt “începutul” ploii târzii şi al marii strigări, o solie trimisă ca să pregătească un popor pentru înălţarea la cer.

(b) În mod repetat se face referire la solia 1888 ca fiind doar “doctrina îndreptăţirii prin credinţă” sau “doctrina neprihănirii prin credinţă,” învăţătura populară protestantă. Chiar se afirmă că solii din 1888 au obţinut-o de la bisericile populare protestante ale vremii (pp. 138, 139). Dar ei au spus că au obţinut-o numai din Biblie (GCB 1893, p. 359). Căutăm zadarnic în scrierile contemporane ale teologilor protestanţi populari elementele unice care constituie solia 1888.

(c) Acest lucru ridică întrebarea: dacă bisericile protestante ale anilor 1800 au posedat esenţa soliei noastre din 1888, cum a putut fi ea “solia îngerului al treilea cu adevărat”? Unde este unicitatea evangheliei adventiste de ziua a şaptea?

(d) Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este reprezentată ca devenind mult “mai evanghelică cu trecerea anilor,” bucurându-se de o “creştere a accentului pe îndreptăţirea prin credinţă în ultimii patruzeci de ani” (Pease, pp. 27, 239, 240). Întrebarea rămâne, ce fel de “îndreptăţire prin credinţă” este aceasta? Este protestantism popular sau este solia 1888?

(e) Cartea prezintă o anomalie. Se afirmă că “noi” am “păstrat pentru denominaţiune accentul spiritual al mişcării de redeşteptare a perioadei 1890,” şi totuşi, ciudat, “redeşteptarea anilor '90 s-a stins” (pp. 164, 177). Aici apare o implicaţie descurajatoare. În mod logic acest punct de vedere neagă implicit profeţia din Apocalips 18:1-4. Când solia marii strigări este cu adevărat acceptată de conducerea bisericii, nu se poate “stinge” niciodată ci este, profetic, destinată să “lumineze pământul cu slavă.” Aceasta este cea mai grandioasă scenă a viitorului profetic al lumii. Faptul că “redeşteptarea” din anii '90 “s-a stins” este cea mai clară dovadă că solia marii strigări nu a fost primită cu adevărat de conducerea bisericii. Acest lucru trebuie clarificat sau ne vom confrunta cu perspectiva groaznică ca toate redeşteptările autentice să fie sortite “stingerii” chiar dacă solia este acceptată. Este posibil ca Apocalips 18:1-4 să nu se împlinească niciodată?

Întrebări din partea membrilor bisericii au continuat să vină.

1966

A apărut o altă carte despre 1888, scrisă de A. V. Olson, vicepreşedintele Conferinţei Generale. Moartea sa subită în 5 aprilie 1963 a lăsat manuscrisul său “practic terminat” în mâinile consiliului de conducere al patrimoniului White Estate, care a publicat cartea de 320 de pagini în 1966, sub titlul Through Crisis to Victory, 1888-1901.

Sincer şi zelos, autorul a intenţionat din nou să combată “concluziile înşelătoare” privind 1888. Cuvântul introductiv spune cititorului că “cei treisprezece ani între Minneapolis, 1888, şi sesiunea Conferinţei Generale din 1901 au fost… o perioadă peste care providenţa a putut să rostească cuvântul biruinţă” (p. 7). Dar, din nou, sunt probleme serioase:

(a) Acei treisprezece ani nu au fost marcaţi de biruinţă, ci de o necredincioşie a administraţiei de la sediul bisericii. Au existat apeluri profetice la reformă şi reorganizare, iar apoi judecăţile finale ale lui Dumnezeu în incendiile dezastruoase ale sanatoriului de la Battle Creek şi editura Review and Herald. Ele au avut loc după “biruinţa” din 1901. Multele scrisori din Australia ale lui Ellen White în acea perioadă sunt orice altceva afară de “ani de progres,” dacă spiritualitatea şi fidelitatea sunt importante şi dacă solia 1888 şi experienţa sunt un criteriu.

(b) Cartea încearcă să stabilească o bază legală, dovedind că solia 1888 “nu a fost respinsă oficial,” deoarece “nici o acţiune nu a fost votată de delegaţi pentru a fi acceptată sau respinsă” (p. 36). În timp ce este adevărat că nu există un document “oficial” al votului negativ la Minneapolis, fapt este că a fost luat un vot şi Buletinul din 1893 vorbeşte despre el. Ellen White confirmă şi ea.

Iată câteva referiri la un vot de respingere:

„Ce au respins fraţii la Minneapolis, prin poziţia înfricoşată în care s-au aşezat? Ei au respins ploaia târzie, marea strigare a soliei îngerului al treilea” (p. 183).

„Unii dintre ei… s-au aşezat aşa de deschis împotriva ei la acea vreme [“întâlnirea de la Minneapolis”] şi au votat, prin ridicare de mână, împotriva ei” (p. 244).

„Dacă o doctrină este aşezată pe hârtie, în scris, sau dacă este doar ideea cuiva care doreşte să o treacă prin votul Conferinţei Generale, nu este nici o diferenţă… Sunt oameni aici care îşi amintesc un timp, acum patru ani; şi un loc, Minneapolis, când s-au făcut trei eforturi directe pentru a obţine un astfel de lucru, ca să oprească solia îngerului al treilea, printr-un vot al Conferinţei Generale. Crezul unor persoane a fost decretat a fi pietre de hotar, şi apoi s-a votat ca să se stea la pietrele de hotar, fie că se ştie sau nu ce sunt acele pietre de hotar; şi apoi mergi înainte şi eşti de acord să păzeşti poruncile lui Dumnezeu şi o mulţime de alte lucruri pe care eşti de acord să le îndeplineşti, toate acestea fiind luate drept îndreptăţirea prin credinţă” (p. 265).

După cum am văzut, şi Ellen White menţionează un vot de respingere, dar referirea dânsei la el este ştearsă într-o publicaţie recentă a Ms. 24, 1888 în Book Three of Selected Messages (p. 176). Ms. 15, 1888 (Olson, pp. 294-302) se ocupă pe larg de greşeala fraţilor de a încerca să câştige printr-un astfel de vot.

Sfidând istoria, există cel puţin şase referiri în publicaţii moderne, care neagă faptul că atunci s-a votat: prefaţă de White Estate la Testimonies to Ministers, p. XXIV; Through Crisis to Victory, p. 36; Movement of Destiny, pp. 233, 370; The Lonely Years, pp. 395, 396; The Faith That Saves, p. 41.

Este rezonabil să întrebi de ce, după “trei eforturi directe” pentru a obţine consemnarea unui vot de respingere, încercarea a eşuat. De ce nu s-a consemnat nimic? Răspunsul reiese clar tot din Buletinul din 1893. Ellen White s-a opus consemnării votului în anale:

„Nu ni s-a spus oare la acea vreme că îngerul lui Dumnezeu a zis, “Nu faceţi pasul acesta; nu ştiţi ce implicaţii sunt în joc!”? Nu-mi pot lua timp acum să spun ce reprezintă, dar îngerul a spus, “Nu faceţi pasul acesta.” Papalitatea era în pasul acela. Aceasta era ceea ce Domnul încerca să ne spună, să ne facă să înţelegem… Este cineva în această sală care era atunci acolo şi care să nu vadă ce însemna acel pas?” (P. 265).

Singurul motiv pentru faptul că votul nu a fost consemnat, a fost că Ellen White s-a opus cu înţelepciune. Este evident că delegaţii intenţionau să introducă acest vot de respingere. Şi votul ar fi avut un succes copleşitor, deoarece Ellen White a declarat la Minneapolis că “spiritul şi influenţa pastorilor care au venit la această întâlnire era de a îndepărta lumina” (Letter B21, 1888); “fraţii noştri pastori… sunt aici numai ca să împiedice Duhul lui Dumnezeu să ajungă la popor” (Ms. 9, 1888, Olson, p. 291); şi “la această întâlnire… opoziţia, mai degrabă decât cercetarea, este la ordinea zilei” (Ms. 15, 1888, Olson, p. 301). Consemnarea unui astfel de vot ar fi însemnat sinucidere denominaţională. Mulţumim lui Dumnezeu că Ellen White ne-a salvat de noi înşine!

Pease recunoaşte forţa aproape totală a opoziţiei: “Este corect să spunem că Waggoner şi Jones nu ar fi avut nici o şansă fără sprijinul ei” (The faith That Saves, p. 41). Fără sprijinul direct al lui Ellen White, sesiunea Conferinţei Generale din 1888 ar fi votat oficial condamnarea soliei lor.

(c) Olson minimalizează impactul opoziţiei din 1888 referindu-se la o simplă “implicare a douăzeci şi trei de lucrători într-un fel sau altul… Să sugerezi că a fost un complot masiv şi o opoziţie organizată nu este corect” (p. 84). Din nou suntem în conflict cu ceea ce solul inspirat a spus în multe rânduri. Aceasta contrazice, de asemenea, rapoartele martorilor oculari C. C. McReynolds şi R. T. Nash (vezi cap. 15).

(d) Cartea se încheie cu o dilemă dureroasă, descurajatoare. Conducerea şi pastorii sunt credincioşi, iar laicii nu: “Pastorii şi evangheliştii adventişti au proclamat acest adevăr vital de la amvoanele bisericilor şi din locuri publice, cu inimile înflăcărate de dragostea lui Hristos.” Dar “pentru mulţi membrii ai bisericii solia neprihănirii lui Hristos a devenit o teorie seacă… Ei au neglijat lumina… Ei au eşuat… Bietele lor suflete sunt goale şi sărace… În curând vor fi respinşi de Domnul lor” (pp. 238, 239; sublinierea noastră). Sfârşitul logic al acestei teze este conceptul romano-catolic al ierarhiei credincioase şi laicilor necredincioşi.

Când “îngerul bisericii,” conducerea ei, răspunde chemării ultimelor zile făcută de Hristos, “poporul lui Dumnezeu va fi plin de înflăcărare când Îşi adună oştirea” (Ps. 110:3). O conducere credinciosă şi laici necredincioşi înseamnă a încrimina nu numai poporului lui Dumnezeu de astăzi, ci din întreaga istorie sacră, şi nu oferă nici o şansă pentru viitor decât aceea ca un popor necredincios să se opună întotdeauna unei conduceri credincioase. Aceasta nu poate fi şi nu va fi.

1969

La scurt timp Norval F. Pease a publicat o continuare la cartea By Faith Alone, intitulată The Faith That Saves (1969). Subiectul principal este din nou 1888. Aici apar mai multe probleme:

(a) Din nou găsim indispoziţia de a recunoaşte semnificaţia escatologică a soliei 1888 ca început al marii strigări din Apocalips 18. În schimb, autorul o defineşte ca “moştenirea comună a grupurilor protestante,” “lumină veche în contextul potrivit,” o simplă “nouă accentuare a îndreptăţirii,” “aceeaşi evanghelie veşnică prin care creştinii au fost salvaţi în toate timpurile” (pp. 25, 39, 45, 54). Nu apare nici o recunoaştere a adevărului unic care constituie “cu adevărat solia îngerului al treilea,” nici un concept al legăturii ei speciale cu curăţirea sanctuarului.

(b) Din nou ni se spune că “delegaţii (din 1888) erau împărţiţi în trei grupuri,” însemnând că opoziţia nu a fost serioasă. Dezaprobând pe cei care spun “că 'denominaţiunea' a respins neprihănirea prin credinţă în 1888”3 autorul se bazează pe presupunerea că, deoarece nu s-a consemnat nici un vot, aceasta înseamnă că “nu s-a luat nici o decizie oficială la acest subiect,” şi că “cei mai mulţi dintre cei care nu au văzut lumină în 1888, s-au pocăit de orbirea lor şi au dat un sprijin entuziast” (p. 41). Dovada acelui “sprijin entuziast” lipseşte.

Să nu uităm de scrisoarea lui Ellen White către nepotul ei, din 5 noiembrie 1892, după ce conducătorii principali începuseră să mărturisească, în care ea se plângea spunând că “nici unul” din cei care au respins iniţial lumina nu “s-a întors la lumină” şi nu a înţeles solia (Letter B2a, 1892). Pease recunoaşte, în altă parte, că la sfârşitul deceniului nici un “Ilie” nu predica solia în mod efectiv, cu excepţia lui Jones, Waggoner şi Ellen White (By Faith Alone, p. 164). Unde este sprijinul lor presupus?

(c) Căutând să respingă propunerea autorilor prezenţi, ca biserica să “republice scrierile lui Waggoner şi Jones pentru ca să putem avea acces la învăţătura lor,” Pease declară că “nu a fost nimic din ce au spus Waggoner şi Jones” care să nu fi fost spus mai bine de Ellen White… “Ellen White a fost capabilă să prezinte aceeaşi evanghelie veşnică cu o frumuseţe şi claritate pe care nu le-au putut egala nici unul dintre contemporanii ei” (p. 53).

Aceasta ridică o întrebare serioasă: De ce a trimis Domnul pe solii din 1888, dacă ei nu puteau să prezinte solia corespunzător? Nu ar fi fost mai înţelept ca Domnul s-o desemneze pe Ellen White ca agent al ploii târzii şi ca vestitor al marii strigări? Istoria sacră demonstrează că Domnul întotdeauna alege pe solii Săi din motive bine întemeiate.

Ellen White nu a privit niciodată solia lui Jones şi Waggoner ca fiind de prisos; ea a validat-o de peste trei sute de ori într-un limbaj plin de entuziasm şi i-a susţinut deschis ca fiind soli special “desemnaţi,” “delegaţi,” “acreditaţi” de Domnul să facă lucrarea pe care ea nu a fost chemată să o facă.4

Cărţile solilor din 1888 sunt bazate numai pe Biblie (Christ and His Righteousness, The Gospel in Creation, The Glad Tidings, The Consecrated Way to Christian Perfection, care nu folosesc nici o afirmaţie a lui Ellen White). Solia lor a fost o demonstraţie frumoasă a puterii inerente într-o solie pur scripturistică a neprihănirii prin credinţă. A denigra această solie înseamnă, logic, o desconsiderare a aprobării lui Ellen White.

(d) Autorul nostru încheie cu concluzia că soliile Conferinţei Generale de la Milwaukee din 1926 sunt mai importante decât cele din 1888. Ele sunt dovada puternică că solia 1888 a fost acceptată:

„Este convingerea mea fermă că ar fi bine să acordăm o importanţă mai mică anului 1888 şi mai mare anului 1926. De fapt, Conferinţa Generală din 1926 a fost ceea ce ar fi putut fi aceea din 1888, dacă ar fi fost o unanimitate mai mare în ceea ce priveşte înţelegerea evangheliei.

Unii au sugerat ca denominaţiunea să facă demersuri în direcţia recunoaşterii greşelilor din 1888. Nici o dovadă mai puternică privind creşterea şi maturizarea spirituală nu ar putea fi prezentată decât predicile din 1926” (p. 59).

Dar de fapt, acest punct de vedere ar arunca biserica în confuzie. Notaţi ce implică aceasta: (1) Solii din 1926 erau mai mari şi mai importanţi decât cei din 1888; totuşi (2) spre deosebire de anul 1888 “unanimitatea mai mare asupra înţelegerii evangheliei” în 1926 a însemnat că nu a existat opoziţie ca în 1888; (3) s-au scurs peste şaizeci de ani de atunci (1926; astăzi şaptezeci şi doi – n.tr.), în timp ce Ellen White spusese că dacă solia 1888 ar fi fost acceptată, predicarea evangheliei ar fi fost terminată în câţiva ani (GCB 1893, p. 419). (4) Acest fel de interpretare a lui 1926 ne-ar spune deci că o acceptare a soliei şi o “unanimitate mai mare” nu pot produce încheierea cu succes a predicării evangheliei. Ar putea fi ceva mai descurajator?

Fapt este că neprihănirea prin credinţă predicată în soliile din 1926, aşa cum au fost consemnate în Buletinul Conferinţei Generale din acel an nu este adevărul esenţial al soliei 1888. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în 1952. Acele solii erau inspirate de entuziasmul “vieţii biruitoare” a Sunday School Times şi alte doctrine teologice ale liderilor protestanţi ai zilei. Iată de ce nici o redeşteptare şi reformă de durată nu a putut urma, nici după sesiunea din 1926 şi nici conferinţa din 1952.

Vom prezenta în continuare cele mai semnificative evoluţii ale întregului secol legate de interesul crescând pentru 1888.

 

___________________

1 Raportul original al Comitetului de protecţie a literaturii spusese exact contrariul: “Manuscrisul dă dovada unui efort onest, sârguincios şi susţinut.”

2 Un exemplu de cum Appraisal a sprijinit teoria acceptării este folosirea unei singure propoziţii extrase din Letter 40, 1893: “Ne aflam pe câmpul de bătălie de aproape trei ani, dar acum au avut loc schimbări hotărâtoare în poporul nostru şi prin harul lui Dumnezeu am câştigat biruinţe hotărâte” (Appraisal, p. 44). În 1983 scrisoarea a fost pusă, de Ellen White Trustees la dispoziţie integral, aşa încât contextul s-a putut vedea. Extrasul de o propoziţie face parte dintr-o discuţie despre folosirea brânzei, cum Kellogg a cumpărat întreg stocul de brânză oferit pentru vânzare într-o băcănie de la o întâlnire de tabără şi cum principiile reformei sanitare au câştigat acceptarea poporului nostru. Contextul nu conţine nimic relevant despre solia 1888 şi primirea ei.

3 Cine sunt aceştia nu este clar. Autorii lui 1888 Re-examined nu au declarat niciodată că “denominaţiunea” a respins începutul ploii târzii. Ei au citat numai dovada lui Ellen White că liderii au respins-o şi că “într-o mare măsură” au ţinut-o departe de biserică aşa încât “denominaţiunea nu a avut şansa potrivită de a o accepta (1SM 234, 235).

4 Unii care spun că acceptă “neprihănirea prin credinţă” susţin că nu avem nevoie de acea “foarte preţioasă solie” pe care “Domnul… a trimis-o… prin fraţii Waggoner şi Jones,” deoarece noi avem scrierile lui Ellen White. Dar sunt probleme în legătură cu această poziţie: (a) Biserica în 1888 poseda scrierile dânsei şi chiar mai mult decât avem noi astăzi, se bucurau de prezenţa ei personală. (b) Ellen White spune că scrierile dânsei sunt “lumină mai mică” pentru a ne conduce la o “lumină mai mare,” Biblia. Deci Ellen White nu spune nimic despre neprihănirea prin credinţă, care să nu fie spus mai bine în Biblie. (c) În plus, urmează logic că noi nu avem nevoie de Noul Testament, pentru că Isus şi Pavel şi-au dobândit înţelegerea privind neprihănirea prin credinţă numai din Vechiul Testament, şi nimeni nu poate nega că ei au înţeles-o. (d) Ar urma de asemenea, că noi nu mai avem nevoie nici de Profeţii Mari şi nici de cei Mici, deoarece Avraam a fost “îndreptăţit prin credinţă” şi a devenit “tatăl credincioşilor” când el nu ştia nimic despre Geneza 1-11.

Este absurd, desigur. Singura concluzie logică la care putem ajunge este aceea că noi avem nevoie de toată lumina pe care Domnul găseşte cu cale să ne-o trimită. Ellen White niciodată nu a pretins că ea a fost trimisă să proclame ploaia târzie şi marea strigare, dar ea a recunoscut-o în prezentările lui Jones şi Waggoner. Este imposibil să accepţi autoritatea lui Ellen White şi să nu accepţi aprobarea ei faţă de solia 1888 aşa cum au proclamat-o Jones şi Waggoner, în timpul în care ea îi aproba.

Copyright