Totul este gata...
Carti

Din 1971 până în 1987 și după...

Capitolul 15 - 1888 Reexaminat; R.J.Wieland, D.K.Short

CARTE

Au fost publicate până acum aproximativ 700 de pagini în încercarea de a nega nevoia de pocăinţă denominaţională pentru 1888. Alte 700 de pagini, Movement of Destiny, de L. E. Froom, s-au publicat în 1971. După părerea autorului, “nici un volum din istoria noastră nu a mai avut un sprijin aşa de mare înainte de publicare” (p. 8). Imediat după tipărire, 1500 de exemplare ale acestei cărţi au fost trimise cadou conducătorilor bisericii din toată lumea. Aclamaţia unanimă de care s-a bucurat face din ea cuvântul cel mai mai autorizat despre 1888:

„Iniţiat şi autorizat de fostul preşedinte al Conferinţei Generale, A. G. Daniells, în 1930, acest proiect a fost aprobat, pe parcursul pregătirii lui, de cinci preşedinţi de Conferinţă Generală care au urmat, şi de mulţi consultanţi… El a fost citit critic de şaizeci dintre cei mai capabili teologi ai noştri, specialişti în istorie denominaţională şi în teologie adventă. De experţi în Spiritul Profetic. De profesori de teologie însemnaţi, editori, oameni din mass-media, oameni de ştiinţă, medici” (p. 8).

Astfel este evident că Movement of Destiny reprezintă summum bonum al Conferinţei Generale şi al liderilor cu răspundere ai bisericii asupra subiectului 1888. Autorul îşi asigură cititorii de fidelitate absolută, ca răspuns la sarcina pe care i-a dat-o A. G. Daniells,

„cu un accent special asupra evenimentului 1888 şi asupra consecinţelor lui. El m-a îndemnat să concentrez rezultatele într-o descriere cuprinzătoare, una care să onoreze pe Dumnezeu şi adevărul… completă şi fermă, documentată pentru a fi studiată de lucrătorul serios de oriunde… Daniells m-a îndemnat să fiu corect şi credincios faptelor, larg şi imparţial în tratare şi să prezint întreaga imagine în echilibru… [şi] să evit orice abordare superficială… O imagine adevărată, demnă de încredere, era imperativă. Adevărul, a insistat el, nu este niciodată onorat de umbre şi parţialitate… Cercetează adâncimile… înregistrează cu credincioşie” (p. 17, 18).

Alţi “conducători veterani” l-au îndemnat

„să răspund unor întrebări dificile… Şi mai presus de orice să fiu credincios faptelor şi să nu mă abat de la credincioşia faţă de întreg adevărul… pentru a ajunge în profunzimea lucrurilor, pentru a revela concluziile care rezultă din cercetare şi să fiu obiectiv şi direct în prezentările mele” (p. 22).

Movement of Destiny reprezintă un volum de lucru enorm, scris de cel mai prestigios istoric al bisericii. El a fost binecuvântat de Dumnezeu cu multe talente bogate. Volumele sale monumentale despre istoria interpretării profetice şi condiţionalism sunt contribuţii extraordinare la literatura mişcării advente. Totuşi, cel puţin după părerea unui analist, această carte nu este “istorie demnă de încredere” (Seminary Studies, Andrews University, ianuarie 1972, p. 121).

 

 

 

Există probleme serioase:

(a) Cartea adoptă o poziţie opusă, în ce priveşte istoria 1888, faţă de cea din cartea lui Daniells, Christ Our Righteousness, şi totuşi Daniells era cel care ceruse publicarea ei. Contrastul este uşor de  văzut în următoarele două extrase:

„Sesiunea epocală de la Minneapolis apare ca un vârf de munte, deasupra celorlalte sesiuni, în unicitate şi importanţă. Ea a fost un punct de cotitură distinct… Ea a introdus o epocă nouă… 1888 a venit deci să marcheze începutul unei note noi, unei noi zile… 1888 nu a fost o înfrângere, ci valul către biruinţa finală… Bătălia de la 1888 a fost grea şi biruinţa preţioasă câştigată” (Froom, pp. 187, 191).

„Solia nu a fost nici primită şi nici proclamată, nici nu i s-a dat cursul liber care ar fi trebuit pentru a transmite bisericii binecuvântările nemăsurate care erau cuprinse în ea… În spatele opoziţiei este descoperit complotul viclean al acelei minţi amăgitoare a răului, vrăjmaşul neprihănirii… pentru a neutraliza solia… Ce teribile trebuie să fie rezultatele oricăror biruinţe ale lui în înfrângerea acestei  solii” (Daniells, pp. 47, 53, 54).

(b) Nimeni nu a fost în stare să vadă vreuna dintre “depozţiile” strânse de Froom, care să ateste acceptarea soliei de către conducere, deoarece nici astăzi ele nu sunt disponibile pentru a fi studiate. Autorul nostru ne spune că ele erau furnizate de “participanţi actuali la conferinţa de la Minneapolis din 1888,” “relatări care au fost păstrate din 1930,” “declaraţii semnate, transcrise în primăvara lui 1930” (pp. 8, 237, 238).

Dar în cele două capitole în care se prezintă aceste “depoziţii” (pp. 237-268), cititorului nu i se permite să vadă nici măcar una dintre ele. Cu toate că există trei declaraţii ale unor martori oculari, pe care autorul nici măcar nu le aminteşte. Aceşti martori oculari contrazic tezele lui. Astfel, ni se spune, pe baza autorităţii unor martori invizibili, că solia 1888 a fost acceptată de conducerea bisericii, în timp ce trei martori vizibili spun contrariul. (Îi vom cita imediat.)

“Declaraţiile” erau furnizate de “douăzeci şi şase de persoane reprezentative şi capabile care au fost participante, ca observatori sau arhivari, la sesiunea crucială de la Minneapolis din 1888” (p. 239). Din numărul total, numai treisprezece erau persoane care au participat întradevăr, deci puteau fi numai treisprezece “martori oculari.” O socoteală atentă indică faptul că se fac 64 de referiri la aceste 26 persoane, la scrisorile sau interviurile lor. Una este menţionată de 14 ori.

Dar misterul de nepătruns este de ce autorul, după ce face afirmaţii aşa de pretenţiose, nu le dă voie să vorbească. Cu o singură excepţie, nici o singură propoziţie nu este citată din cele 64 de referiri, martori sau altceva.

Raţiunea cere ca mărturiile acelea, care dovedesc atât de mult, să fie aduse ca dovadă în sprijinul cauzei. Froom afirmă categoric, cu subliniere: “Nu a fost o respingere denominaţională sau a conducătorilor, au insistat martorii” (p. 256). Şi apoi nu ne dă nici măcar o singură propoziţie de la vreunul dintre cei care susţin acea afirmaţie.

Nu există nicăieri în lumea liberă un tribunal sau un juriu care să accepte o asemenea concluzie fără dovezi. Şi când presupusa dovadă contrazice aşa de evident mărturia lui Ellen White, membrii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea vor trebui să ceară foarte serios să li se permită să vadă astfel de dovezi.1

Una dintre cele 26 de scrisori la care se face referire (p. 248) a existat întotdeauna în dosarele arhivei White Estate. Scrisoarea de cinci pagini, scrisă de C. C. McReynolds (1853-1937) intitulată “Experienţe din timpul Conferinţei Generale de la Minneapolis, Minn. în 1888” este indexată ca “D File 189.” Scrisoarea se încheie cu aceste două propoziţii:

„Îmi pare rău pentru fiecare persoană prezentă la sesiunea de la Minneapolis din 1888, care nu recunoaşte că a existat opoziţie şi respingeree a soliei pe care Domnul a trimis-o poporului Său la acea vreme. Nu este prea târziu să se pocăiască şi să primească o mare binecuvântare.”

“Raportul unui martor ocular de la Conferinţa Generală din 1888” al lui R. T. Nash este de asemenea disponibil. La fel, el prezintă dovada într-un limbaj deschis:

„Scriitorul acestui raport, pe atunci un tânăr, a fost prezent la acea conferinţă (1888) şi a văzut şi auzit multe din diversele lucruri care s-au făcut şi spus în opoziţie faţă de solia prezentată atunci… Când Hristos a fost înălţat ca singura speranţă a bisericii şi a tuturor oamenilor, vorbitorii au întâmpinat o opoziţie unită din partea majorităţii pastorilor vârstnici. Ei încercau să pună capăt acestei învăţături a lui Waggoner şi Jones. Ei doreau să înceteze discuţia asupra acestui subiect.

Raportul unui al treilea “martor ocular” este tot în arhiva White, scris de A. T. Jones: “Tot timpul, în comitetul Conferinţei Generale şi printre alţii, a existat un antagonism secret, întreţinut mereu, care… în final a triumfat în biserică şi care a dat supremaţie spiritului de la Minneapolis, conflictelor şi oamenilor” (Letter to Claude Holmes, 12 mai, 1921).

Nici una dintre afirmaţiile acestor martori nu au putut pătrunde în Movement of Destiny. În schimb, cititorul este mereu asigurat că “declaraţiile” invizibile spun contrariul.

“Martorul cheie”

(c) Froom dedică două capitole ideii că Ellen White este autoritatea supremă în evaluarea anului 1888 (pp. 443-464). Scrierile ei “în special după 1888” trebuie să rezolve “pentru orice minte raţională” problemele acestei istorii (p. 444). Lucru absolut adevărat. Dar în unsprezece pagini dedicate mărturiei ei (443-453) nu există nici un citat din scrierile ei care să susţină premiza autorului.

(d) În capitolul următor (pp. 454-464) este o listă de peste 200 de pasaje luate din scrierile ei în perioada 1888-1901, care, spune el, “formează fundamentul prezentării integrale a acestui volum” (p. 456). Dar o lectură atentă a “articolelor,” an după an, oferă o surpriză. Ele nu au o legătură specifică cu titlurile articolelor publicate, ci sunt numai comentarii ale autorului pentru ca să se potrivească cu teza lui.

(e) Începând cu pagina 221 şi continuând pe 12 pagini, există o listă de cuvinte şi expresii izolate luate de la Ellen White, din nou fără să li se dea sursa. Peste 100 de cuvinte şi expresii fragmentate, jumătăţi de propoziţii, evită pasaje semnificative, omiţând informaţia contextuală, care ar da un înţeles diferit şi ar anula teoria “biruinţei.” Cuvinte şi expresii din predicile ei de la Minneapolis, sunt înconjurate şi sufocate de interjecţiile autorului, care nu lasă ca solia reală a lui Ellen White să poată fi sesizată.

(f) Dintre “sutele de documente nepreţuite,” care s-ar fi obţinut de la o seamă de colaboratori de valoare, nici unul nu este folosit pentru a susţine teza autorului. Şi totuşi cartea are 700 de pagini.

(g) Chiar dacă “declaraţiile” ar fi disponibile (deşi nu sunt), a cita opiniile unor fraţi sinceri care spun că ei au crezut că solia 1888 a fost acceptată, nu este o dovadă că a şi fost. Un secol de istorie indică faptul că ploaia târzie nu a fost acceptată, în ciuda acestor pretenţii că a fost. Dar Froom şi ceilalţi autori citaţi sunt competitori inegali alături de mărturia inspirată a cuiva care a exercitat darul profeţiei. Nici o mie de mărturii “de acceptare” nu pot să anuleze o mărturie inspirată de la solul lui Dumnezeu.

(h) Ca şi Olson în cartea lui, Froom îi dezvinovăţeşte pe pastori şi conducerea de după 1888 şi îi învinovăţeşte pe laici de întârzierea încheierii lucrării de propovăduire a evangheliei: “Duhul Sfânt, gata, doritor şi capabil, nu-şi putea face lucrarea din cauza nepregătirii membrilor bisericii” (p. 582). “Ceea ce trebuie acum este intrarea poporului Său în lucrarea de pregătire a lui Dumnezeu pentru terminarea Marelui Mandat” (p. 613).

În realitate, ceea ce trebuie acum este acceptarea soliei de către conducere, deoarece cauza iniţială a întârzierii prelungite a fost respingerea soliei şi marii strigări de către conducere, spune Ellen White (1SM 234, 235).

(I) Cititorului i se spune că ea “s-a bucurat de acceptarea crescândă” a soliei 1888 (p. 605), şi că “anii nouăzeci au fost marcaţi de o succesiune de redeşteptări puternice” şi “succese enorme” (p. 264). Trebuie să privim un exemplu interesant al contrastului dintre ceea ce Ellen White a spus de fapt şi descrierea pe care o face Froom conducerii Conferinţei Generale după 1888.

El spune corect că “linia Mişcării de după 1888 a fost, desigur, în mare măsură, dată de preşedintele care a urmat la conducerea Conferinţei Generale. În consecinţă, trebuie să privim în special spre el pentru a avea dovezile hotărâtoare.” Cu alte cuvinte, atitudinea fratelui O. A. Olsen ca preşedinte al Conferinţei Generale va hotărâ “în special” dacă adevărul soliei a fost acceptat sau respins de conducerea bisericii. Aceasta este adevărat. Continuăm cu Froom:

„Acum, informaţiile privind conducerea spirituală a lui Olsen sunt clare şi fidele… Se pare că Olsen a sesizat implicaţiile spirituale ale problemelor în discuţie şi a condus rezolvarea lor în linişte şi eficient…

Anii mandatului lui Olsen au cunoscut redeşteptare şi reformă reale… un timp de trezire a Laodiceei din mulţumirea de sine… prin acceptarea crescândă a soliei neprihănirii prin credinţă…

Aşa încât nu se poate spune că Olsen a respins sau împiedicat solia neprihănirii prin credinţă, sau că a condus, ajutat sau instigat într-o astfel de direcţie…

În mod clar Olsen nu a respins solia” (pp. 354-358).

Froom nu oferă nici o dovadă a lui Ellen White ca să-şi susţină afiemaţiile. Cititorul pur şi simplu presupune că astfel de afirmaţii semnificative sunt susţinute undeva de o dovadă inspirată. Asemenea afirmaţii lipsesc total din cartea lui, motivul fiind că ele nu există în scrierile lui Ellen White. Acesta este un lucru pe care “cei şaizeci dintre cei mai capabili teologi ai noştri” care au autorizat cartea, nu l-au observat.

Opinia lui Ellen White despre conducerea de după 1888

Acum trebuie să analizăm, în contrast, ceea ce Ellen White a spus în retrospectivă, opt ani după ce prsşedintele Olsen a preluat mandatul:

„Îmi pare rău pentru fratele Olsen… El nu a acţionat după lumina dată. Cazul său este misterios… În ciuda luminii care i s-a prezentat de ani de zile în legătură cu această problemă, el s-a hazardat înainte, contrar luminii pe care Domnul i-a dat-o. Toate acestea tulbură discernământul lui spiritual şi îl plasează în poziţia de necredincios faţă de interesul general şi avansarea integrală, sănătoasă a lucrării. El urmează un drum care este în detrimentul discermământului lui spiritual, şi el conduce şi alte minţi ca să vadă lucrurile într-o lumină pervertită. El a dat dovadă incontestabilă că nu priveşte mărturiile pe care Domnul le-a dat poporului său, ca fiind potrivite, demne de respect şi având o greutate suficientă pentru a influenţa cursul acţiunilor sale” (Letter, 27 august, 1896, către A. O. Tait).

Faptul că Froom o contrazice este alarmant, în special în lumina sprijinului oficial acordat cărţii lui. Contextul lui Ellen White este clar:

„Sunt atât de deprimată încât pana mea nu poate exprima aceasta în cuvinte. Negreşit, fratele Olsen a acţionat ca şi Aron faţă de aceşti oameni care s-au opus lucrării lui Dumnezeu, începând cu întâlnirea de la Minneapolis. Ei nu s-au pocăit de faptul că s-au opus luminii şi dovezilor…

Boala din inima lucrării otrăveşte sângele şi astfel boala este transmisă şi membrelor pe care ei (conducătorii Conferinţei Generale) le vizitează” (ibid.).

Ellen White nu lucra pe la spatele fratelui Olsen; ea îi scrisese aceleaşi lucruri, mai înainte, pe 26 noiembrie 1894. Şi din nou i-a scris pe 31 mai 1896:

„Există lucruri pe care trebuie să vi le comunic, scrise acum un an sau doi, dar, de dragul dumneavoastră, am simţit că nu trebuie publicate până când cineva nu stă lângă dumneavoastră, cineva care să deosebească clar principiile Bibliei de principiile oamenilor şi care, cu discermământ adânc, să separe imaginaţia omenească, puternic pervertită, care lucrează de ani de zile, de lucrurile de origine divină…

Frate Olsen, vorbiţi de reîntoarcerea mea în America. Timp de trei ani am stat la Battle Creek ca martor pentru adevăr [1888-1891]. Cei care au refuzat atunci să primească mărturia care mi-a fost dată de Domnul pentru ei şi au respins dovezile în sprijinul acestor mărturii, nu ar avea de câştigat din reîntoarcerea mea…

Asociaţia Conferinţei Generale şi-a pierdut caracterul sacru în mare măsură, deoarece unii care au legătură cu ea nu şi-au schimbat sentimentele în nici un fel după conferinţa ţinută la Minneapolis…

Mi s-a arătat că poporul în general nu ştie că inima lucrării este bolnavă şi coruptă la Battle Creek.” 2

Ellen White a scris mai târziu lui I. H. Evans, spunându-i că singurul ei regret este că a comunicat direct cu preşedintele Olsen, în loc să-şi trimită mărturiile în câmp, pentru ca oamenii să cunoască ce se petrecea la Battle Creek. Fratele Olsen “respinsese” încrederea acordată lui, conform copiei autografiate a scrisorii din dosarul White Estate (Letter Ellen White 51, 1897). Într-o altă copie autografiată în indigo, dintr-o colecţie  particulară, ea a şters cuvântul “respins” şi a scris de mână “neglijat.” Care a fost motivul misterios care a alimentat rezistenţa/neglijarea oficială a Duhului Sfânt?

Trebuie reamintit că Froom a afirmat standardul etic înalt pe care intenţiona să-l urmeze, acela susţinut şi mandatat de Daniells. Cartea sa urma să “onoreze pe Dumnezeu şi să exalte adevărul” (p. 17):

„Stratagema regretabilă a istoriei reconstruite. Istoria a fost câteodată reconstruită prin selecţie dirijată, adică folosind citate scoase din context pentru a se potrivi unui obiectiv, în încercarea de a susţine o presupunere sau o teorie proprie. Dar o astfel de practică nu este nici etică, nici cinstită… Ca oameni integri, noi nu luăm parte la astfel de manipulări a episoadelor istorice. Slujitorii adevărului lui Dumnezeu trebuie să folosească citatele, dovezile şi argumentele astfel încât să onoreze Adevărul şi Autorul lui” (pp. 364, 365).

Aceasta este desigur indiscutabil. Nu se câştigă nimic dacă se critică lucrarea fratelui Froom. Dar putem învăţa o lecţie de pocăinţă. Mulţimi de creştini din bisericile populare acordă credit exagerat judecăţilor preconcepute, care nu pot trece proba adevărului. Cum putem noi, adventiştii de ziua a şaptea să-i ajutăm, dacă noi înşine nu suntem loiali adevărului, chiar cu preţul sacrificiului personal sau al reputaţiei?

1972

Froom a cerut autorilor acestui manuscris (1888 Reexaminat) să retracteze public insistenţa lor că liderii bisericii au respins solia 1888. Cererea lui a fost recunoscută deschis ca fiind îndreptată spre autorii prezenţi (Seminary Studies, Andrews University, 1972, p. 121). Iată cum sună:

„O mărturisire explicită îi este datorată bisericii de astăzi din partea  celor care au promulgat o acuzaţie greşită, în primul rând împotriva celor din conducere după 1888, care acum sunt la odihnă. Mai mult, îi este datorată membrilor bisericii care au fost duşi în confuzie şi înşelaţi de o asemenea afirmaţie. În cele din urmă, aceasta constituie o discreditare a morţilor. Aceasta este o problemă foarte serioasă” (p. 358).

Autorii s-au simţit datori să răspundă unei astfel de cereri oficiale, venită de la cel mai recunoscut cărturar al adventismului, mai ales că el a fost autorizat de conducătorii Conferinţei Generale. La sfârşitul lui 1972 ei au pregătit un eseu intitulat, “An Explicit Confession… Due the Church.” Ei au reiterat convingerea lor că faptele din istoria noastră constituie o chemare sonoră la pocăinţă colectivă şi denominaţională. Au fost înmânate personal copii ale acestui eseu celor din conducerea Conferinţei Generale, care au insistat ca el să nu fie publicat, şi au convocat o serie de audieri ale unui comitet special în Takoma Park, care să analizeze dovezile, întâlniri care au avut loc timp de câţiva ani. Administratorii şi comitetele au analizat dovezile lui Ellen White şi au fost impresionaţi de acestea, dar din nou au îndemnat ca Explicit Confession să nu fie publicat. Apoi, după suprimarea eseului Explicit Confession, au republicat Movement of Destiny fără nici o schimbare în teza de bază.

Două evoluţii semnificative s-au dezvoltat din acest interes pentru istoria 1888.

 

 

 

1973-1974

Timp de doi ani după aceste comitete speciale, Consiliile Anuale au emis apeluri foarte serioase bisericilor din lume, chemând la redeşteptare, refomă şi pocăinţă. În aceste apeluri exista o neobişnuită seriozitate şi solemnitate. Totuşi, imparţialitatea ne cere să recunoaştem că rezultatele au fost descurajatoare.

Apelurile comitetelor au fost rareori eficiente în producerea redeşteptării şi reformei, fie în rândurile conducerii sau în cele ale laicilor, deoarece procedura administrativă nu poate realiza împăcarea cu Hristos. Totuşi, în aceste apeluri exista o serioasă interpretare greşită a faptelor istoriei noastre denominaţionale, care, logic, au anulat obiectivele apelurilor. Problema pare, la suprafaţă, minoră, dar este semnificativă. Cităm din Apelul din anul 1973:

„În cei patru ani de după Conferinţa Generală de la Minneapolis, accentul proaspăt, constrângător asupra “neprihănirii prin credinţă” a trezit biserica adventistă în aşa fel încât Ellen White putea spune că “marea strigare” a început!”

Aici nu este o eroare de semantică. Ellen White nu a spus niciodată că solia 1888 “a trezit biserica adventistă.” Ea a spus contrariul: “Satana a reuşit să ţină departe de poporul nostru, într-o mare măsură, puterea specială a Duhului Sfânt” (1 SM 234, 235). Solia nu a fost niciodată lăsată să trezească biserica.

Dar aceasta nu este cea mai serioasă problemă de logică din acest Apel. El nu reuşeşte să identifice corect ce a fost “marea strigare.” Nu menţionăm aceasta pentru a căuta greşeli unor demersuri sincere şi serioase, ci pentru că timpul este prea înaintat pentru a ne permite aceeaşi greşeală.

“Începutul” ploii târzii şi marii strigări nu a fost o redeşteptare subiectivă care probabil “a trezit biserica adventistă,” ea a fost chiar solia obiectivă. Acest lucru este evident în afirmaţia lui Ellen White citată în Apel:

„Marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul.” (RH 22 noiembrie, 1892).

De ce este acest fapt aşa de important poate fi uşor văzut:

(a) Dacă începutul marii strigări a fost “trezirea bisericii,” dispariţia ei rapidă devine o veste foarte proastă. Ar însemna că o redeşteptare autentică este mai eluzivă decât tratamentul cancerului, şi că atunci când Duhul Sfânt este lăsat să lucreze (cum s-a presupus în anii 1890), El oboseşte şi abandonează redeşteptarea. Cum este posibil ca o biserică “trezită” să nu reuşească să dea marea strigare şi să încheie lucrarea lui Dumnezeu?

(b) Dar dacă “începutul” marii strigări este recunoscut clar pentru ceea ce a fost el de fapt, chiar solia 1888, imediat avem speranţă, deoarece putem recupera şi proclama solia obiectivă aşa cum este ea înregistrată în sursele existente. Puterea Duhului Sfânt este manifestată în “adevărul evangheliei” (Gal. 2:14; Rom. 1:16).

Totuşi, Consiliile Anuale din 1973 şi 1974 nu au făcut nimic practic şi eficient pentru a recupera şi propaga solia 1888. Mai degrabă ei au făcut, fără să vrea, ca vidul să fie umplut cu o infuzie de “reformaţionism” calvinist. Solia 1888 nu a fost niciodată proclamată deschis şi clar bisericii mondiale cu sprijinul deplin al Conferinţei Generale.

A doua consecinţă a interesului anilor 1973-1974 pentru 1888 a rezultat din neînţelegerea descrisă mai sus. Recunoscând că biserica are nevoie de “neprihănirea prin credinţă,” Conferinţa Generală a convocat întâlnirea de la Palmdale, în 1976, unde anumiţi teologi au dominat discuţiile şi au cerut sprijin pentru vederile lor reformaţionist calviniste asupra “îndreptăţirii prin credinţă.”

Ei pretindeau că opiniile lor erau o redeşteptare adevărată a soliei 1888, deşi în realitate erau o negare a elementelor de bază, esenţiale, ale acelei “foarte preţioase solii.” Dar poziţia lor în Australia şi America de Nord le-a acordat o influenţă largă în tot câmpul. Ignoranţa generală a punctelor esenţiale ale soliei 1888, plus o antipatie pentru “legalism” au creat un vid în care aceste idei “reformaţioniste” au năvălit.

Timpul a demonstrat curând cum aceste vederi sunt incompatibile cu adevărul adventist al curăţirii sanctuarului. Dacă Conferinţa Generală şi casele noastre de editură ar fi apreciat conţinutul unic al soliei 1888 şi ar fi publicat-o şi susţinut-o cu fidelitate, aceste vederi nu s-ar fi înrădăcinat aşa de adânc în America de Nord, Europa, Africa, Orientul Îndepărtat şi Pacificul de Sud. Interpretând greşit istoria anilor 1890, istoria noastră s-a repetat cu consecinţe şi mai tragice. Putem documenta pierderea a sute de pastori, şi cine ştie a câtor laici şi tineri.

Există o rădăcină de la care se trag aceste vederi calviniste despre neprihănirea prin credinţă: Conferinţa Generală şi White Estate au insistat timp de decenii că solia 1888 a fost doar o reaccentuare a vederilor protestante populare. Teologii noştri din anii 1970 nu au făcut decât să construiască pe o temelie aşezată pentru ei începând cu anul 1920.

1984

Încă o publicaţie urma să trateze subiectul 1888, biografia lui Ellen White, The Lonely Years, 1876-1891, de Arthur L. White. Contribuţia fratelui White adusă bisericii adventiste de ziua a şaptea este inestimabilă. De-a lungul unei cariere lungi şi distinse, el a fost un agent al Domnului în ce priveşte construirea şi consolidarea credinţei bisericii mondiale în Spiritul Profetic. Ca nepot al lui Ellen White, el se bucură de o distincţie unică, ca cea mai de frunte autoritate asupra scrierilor ei. El este respectat pretutindeni.

În trei capitole ale acestui volum, el discută despre istoria 1888. Dar mai întâi “trebuie analizate câteva puncte privind fundalul istoric şi evoluţia situaţiei” (p. 394). Apoi urmează 14 puncte, dintre care unele examinează fundamentul misiunii noastre denominaţionale (pp. 394-397). Vom nota pe scurt câteva puncte diverse din această secţiune a cărţii:

“(1) Subiectul neprihănirii prin credinţă… a fost unul dintre chestiunile presante care cereau atenţie din partea delegaţilor.” Punctul (10) continuă: “S-ar părea că se acordă o atenţie exagerată experienţei de la sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis.” Ne putem întreba: Care este semnificaţia escatologică adevărată a soliei 1888? Nu este începutul ploii târzii şi marii strigări singura problemă de importanţă extraordinară?

“(4) În timp ce sarcina conferinţei… era complexă şi semnificativă, simţămintele şi atitudinea celor prezenţi erau modelate de discuţii teologice.” Mai este nevoie să arătăm că în aceasta constă semnificaţia sesiunii de atunci şi importanţa sa constantă pentru biserica de acum? Dacă “discuţiile noastre teologice” nu sunt sănătoase, administraţia noastră nu poate împlini predicarea evangheliei şi nu poate fi binecuvântată.

“(6) Informaţiile despre ce a avut exact loc la Minneapolis… ne-au parvenit în mare măsură din documentele lui E. G. White şi afirmaţiile unora care au fost prezenţi.” Dilema noastră de astăzi, ca popor, se trage din eşecul de a acorda greutatea cuvenită acelei perspective inspirate, comunicate prin slujirea ei, şi dintr-o încredere disproporţionată în părerile neinspirate ale altora.

“(7) Nici o acţiune oficială nu a fost iniţiată cu privire la problemele teologice discutate.” Această afirmaţie des repetată dă de înţeles că nu a avut loc nici o respingere oficială. După cum am notat anterior, asemenea voturi s-au luat “prin ridicare de mână” (GCB 1893, pp. 244-265), dar nu au fost consemnate datorită opoziţiei lui Ellen White.

Notăm în întregime următoarea afirmaţie:

(8) Concepţia conform căreia Conferinţa Generală, şi astfel denominaţiunea, a respins solia neprihănirii prin credinţă în 1888 este fără fundament şi nu a fost lansată decât patruzeci de ani după întâlnirea de la Minneapolis şi treisprezece ani după moartea lui Ellen White. Nici o scriere din acea vreme nu sugerează, măcar, o respingere denominaţională. Nu există nici o afirmaţie a lui Ellen White că a avut loc aşa ceva. Ideea unei astfel de respingeri a fost avansată de anumite persoane, dintre care nici una nu a fost prezentă la Minneapolis, şi împotriva mărturiei unor oameni responsabili care au fost acolo (p. 396).

Dovezile obiective arată că:

(a) Problema reală este acceptarea sau respingerea ploii târzii şi a marii strigări, nu “doctrina” protestantă în care credeau cei care au respins solia 1888.

(b) Ellen White, chiar la Minneapolis, a spus că solia a fost respinsă “în general de pastorii care au venit la această întâlnire;” ei “au venit la această întâlnire pentru a îndepărta lumina;” “opoziţia… este la ordinea zilei” (Letter B21, 1888; Mss. 9, 15, 1888).

(c) Buletinul CG din 1893 conţine un număr de afirmaţii ale “contemporanilor” care au mărturisit că solia a fost şi este încă respinsă de conducerea responsabilă a bisericii, şi aceasta la doar patru ani mai târziu. Nimeni nu şi-a ridicat vocea la sesiunea din 1893 pentru a protesta că solia a fost acceptată sau că era în proces de a fi acceptată. Buletinul din 1901 conţine afirmaţii similare.

Dar aceasta nu este tot. Ultima ediţie a volumului Testimonies to Ministers are o adăugire care lipseşte din ediţiile anterioare, o “introducere istorică” şi “note de apendix” destinate să ajute pe cititor să evite convingerea clară pe care o aduce textul lui Ellen White: “Aceste note îl vor ajuta pe cititor să înţeleagă corect intenţia autorului în soliile prezentate aici.”

Cum reuşeşte să ajute pe cititor, vom vedea printr-un exemplu. La pagina 468 apare următoarea afirmaţie clară din 1890: “Este la modă să te desparţi de Hristos… La mulţi strigătul inimii a fost, 'Noi nu vrem ca acest om să domnească peste noi.' …Neprihănirea prin credinţa Fiului lui Dumnezeu a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată.” Nota din apendix îl previne pe cititor să fie prudent. De fapt el nu trebuie să creadă aşa uşor ce spune textul: “Deşi unii au luat atitudinea despre care se vorbeşte aici, au fost mulţi care au primit solia şi au câştigat binecuvântare în experienţa lor personală” (p. 533). Aceasta contrazice direct multe afirmaţii din text.

O astfel de manipulare nu poate produce decât consternare printre membrii profunzi ai bisericii, care au dreptul la integritate literară, deoarece ei pot descifra dovada contrară în contextul integral al cuvintelor lui Ellen White.

Mai există o negare a unei afirmaţii directe a lui Ellen White despre istoria 1888. Pe 16 martie 1890 ea spunea: “Hristos… are o binecuvântare pentru noi. El a avut-o la Minneapolis, şi o are încă pentru noi la această conferinţă [1889]. Dar ea nu a fost primită.” Această afirmaţie este pusă la dispoziţie în Release No. 253, dar o notă de subsol o contrazice: “Formularea acestei propoziţii este în mod clar greşită, deoarece, izolată, nu este în armonie cu ceea ce urmează şi cu alte afirmaţii ale ei legate de Conferinţa Generală din 1889.”

Totuşi contextul întregului document susţine clar această afirmaţie aşa cum sună ea. Contextul arată că formularea ei nu este greşită. Întotdeauna acei “unii” care au acceptat erau puţini şi cu o influenţă mică, în timp ce aceia care au respins erau cei “mulţi” şi cu influenţă.

Dar problema nu se termină aici. În 1980, Selected Messages, volumul trei, a fost publicată cu un capitol de 33 pagini despre “Conferinţa de la Minneapolis.” Şapte pagini sunt din nou ocupate cu “Contextul Istoric,” inserate suplimentar. Deşi a fost un “eşec tragic,” o “schimbare treptată spre mai bine… a rezultat în cinci sau şase ani după Minneapolis” (p. 162). Totuşi mărturiile cele mai puternice ale lui Ellen White de reproş faţă de necredinţa de după 1888 sunt datate şapte sau opt ani după Minneapolis. (Referirea clară a lui Ellen White la un “vot” negativ luat la Minneapolis este scoasă din Ms. 24, 1888, care formează cea mai mare parte a capitolului (cf. p. 176).

Din nou ni se aminteşte că trebuie să căutăm călăuzirea Domnului în căutarea adevărului vital. S-ar părea că 1888 prezintă o problemă unică în lunga istorie a confruntărilor lui Dumnezeu cu poporul Său. Există aici un adevăr preţios care pare mai greu de sesizat decât oricare altul din istoria noastră trecută. Cum altfel ar putea fi posibil ca savanţi şi conducători care posedă cele mai remarcabile ocazii de a cunoaşte adevărul, să eşueze în a recunoaşte dovada evidentă? Pocăinţa este obligatorie pentru fiecare dintre noi; toţi ar trebui să întrebăm: “Doamne, eu sunt acela?”

Întâmplător, cei care sunt nelămuriţi privind veştile despre împrumuturile literare ocazionale ale lui Ellen White, vor constata că adevărata istorie din 1888 îi va ajuta să-şi rezolve îndoielile. Integritatea şi capacitatea ei ca reprezentant al darului profeţiei sunt demonstrate în mod unic prin rolul ei în acea istorie. Fără nici un ajutor uman, ea şi-a croit drum negreşit prin capcanele inerente într-o asemenea controversă dificilă. Curajul ei de a sta singură împotriva “aproape a tuturor pastorilor veterani” într-o sesiune a Conferinţei Generale este fantastic.

Predicile ei spontane au fost stenografiate şi transcrise pentru noi astăzi. Cine ar putea prezenta zece predici, fără notiţe, în tensiunea emoţională a disputei teologice, când fiecare cuvânt era înregistrat, plus scrisorile, jurnalul, şi să nu fie pus în încurcătură nici după o sută de ani? Nu există nici un singur cuvânt nepotrivit în toate acele cuvântări. Sprijinul ei plin de entuziasm faţă de solie, în ciuda neînţelegerilor, este în mod miraculos în armonie cu cea mai ascuţită şi competentă teologie de astăzi. Niciodată nu a stat această micuţă doamnă mai la înălţime ca în 1888.

1888 - un test al vremii sfârşitului

Cum putem explica eforturile oficiale aproape supraomeneşti, începând din 1950, de a contrazice dovada inspirată a lui Ellen White în legătură cu 1888? S-ar putea ca duşmanul planului de mântuire să aibă un interes personal de a acoperi acest adevăr semnificativ? S-ar putea ca această cunoaştere a adevărului real să aibă o implicaţie precisă în relaţia noastră personală şi colectivă cu Isus Hristos, şi Satana să ştie aceasta?

Felul greşit în care am tratat dovada este mai serios decât eşecurile financiare. Dacă duşmanii noştri ar cerceta această istorie, ne-am simţi stânjeniţi. Relaţia noastră slabă cu adevărul ne ţine într-o stare laodiceană de nepocăinţă şi încropeală. Soluţia simplă este o credinţă cinstită care implică acceptarea adevărului şi o recunoaştere a lui deschisă, plină de căinţă. Timpul este înaintat, dar, mulţumim Domnului, nu este prea târziu pentru un nou spirit de fidelitate.

Ni s-a spus că universul necăzut în păcat ne priveşte. Chiar onoarea lui Dumnezeu este în joc. Ştim că într-o zi va exista un popor în “gura căruia nu s-a găsit minciună” (Apoc. 14:5).

A considera “neprihănirea prin credinţă” ca fiind simpla doctrină protestantă, înseamnă că nu am înţeles nimic. Totuşi aceasta a fost abordarea oficială constantă a evenimentului 1888. Un exemplu de orbire spirituală cuprinzătoare este citatul din A. W. Spalding (Origin and History, Vol. 2, p. 281). Notaţi cum această poziţie contrazice însăşi esenţa soliei 1888:

„Îndreptăţirea prin credinţă, temelia adevărului privind mântuirea prin Hristos este, dintre toate adevărurile, cel mai greu de păstrat în experienţa creştinului. Este uşor de predicat, dar greu de aplicat” (citat din The Lonely Years, p. 415).

Nimeni dintre cei ce înţeleg solia 1888 n-ar putea exprima un astfel de gând, deoarece el contrazice cuvintele Domnului nostru că “jugul Său este uşor şi sarcina Sa uşoară” (Matei 11:30). Dacă afirmaţia lui Spalding este adevărată în vreo privinţă, ne confruntăm cu o problemă cumplită. Solia “îndreptăţirii prin credinţă… este cu adevărat solia îngerului al treilea” (RH 1 aprilie, 1890). Astfel, avem sarcina înfricoşată de a proclama lumii “cel mai greu dintre adevăruri,” cel mai “greu de aplicat,” o veste foarte rea, cu adevărat! Totuşi solia îngerului al treilea este mai întâi “evanghelia veşnică,” vestea cea bună care este “puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Romani 1:16).

Tocmai această înţelegere distorsionată a soliei 1888 face din noi “modernul Israel din vechime.”

“Pentru învăţătura noastră”

Istoria noastră este o parte din marele document sacru al luptei între adevăr şi minciună, tot aşa cum este trecerea Mării Roşii de către poporul Israel şi apoi omorârea cu pietre a lui Ştefan de către descendenţii lui. Faptele care stau la baza istoriei noastre din secolul trecut încep acum să pătrundă în biserica din întreaga lume. Întrebarea este: vom accepta noi această istorie sau “îl vom omorâ şi noi pe Ştefan cu pietre”?

După un secol de întârziere, este timpul să vedem cum cauza lui Dumnezeu este ameninţată. Deja am fost martorii primelor roade ale respingerii soliei 1888 în criza panteistă “alfa” de la începutul secolului al XIX-lea. Acum urmează “omega.” “Alfa” a fost “primită chiar de oamenii care… aveau o experienţă îndelungată în adevăr,… de aceia pe care îi credeam sănătoşi în credinţă” (Special Testimonies, Series B, No. 7, p. 37). “Omega va urma şi va fi primită de aceia care nu vor dori să ia seama la avertizarea pe care a dat-o Dumnezeu” (No. 2, p. 50). Marea luptă continuă şi balaurul este mâniat pe “femeie” şi nu va precupeţi nici un efort ca să câştige.

Ni s-a spus în zilele “alfa” că adevărul va fi respins; că vor fi scrise cărţi de o nouă ordine; va fi introdus un sistem filozofie intelectuală; sabatul va fi desconsiderat; conducătorii vor recunoaşte că virtutea este mai bună decât viciul, dar se vor sprijini, pentru obţinerea ei, pe puterea omenească (Series B, No. 2, pp. 54, 55).

Aceste lucruri se împlinesc astăzi.

“Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc” (Ps. 127:1). El ne-a spus: “Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele” (Isaia 55:8). Începutul ploii târzii şi al marii strigări nu a fost strategie publicitară gen Madison Avenue şi nici calcule demografice; a fost o clară înţelegere a veştii bune, solia în sine, pe care orice credincios, oricât de umil, putea să o folosească eficient.

Ascunsă în acea solie frumoasă de “veşti bune” care se adresează inimii, este experienţa ispăşirii finale. Săngele lui Hristos trebuie să cureţe conştiinţa de faptele moarte. Solia nu este dată doar pentru a pregăti un popor pentru moarte, ci pentru luarea la cer, şi puterea este chiar în solia obiectivă. Miliardele de dolari cheltuiţi pe cele mai moderne mijloace de comunicare electronice şi grafice nu vor lumina pământul niciodată cu slavă până când “lumina îngerului a cărui slavă va umple tot pământul,” nu va fi primită şi apreciată din toată inima şi cu umilinţă.

Metoda lui Dumnezeu pentru creşterea adevărată şi de durată a bisericii este chiar simplitatea însăşi. Urmăriţi cum o solie adevărată a neprihănirii prin credinţă va fi “lumina” care va face lucrarea:

„Vom ajunge împreună la acea unitate în credinţă şi cunoştinţă a Fiului lui Dumnezeu; vom deveni un popor matur, ajungând chiar la statura plinătăţii şi înălţimii lui Hristos. Atunci nu vom mai fi copii, purtaţi de valuri şi bătuţi de orice vânt de învăţătură a oamenilor înşelători, care îi conduc pe alţii în minciună prin trucurile pe care le inventează. În schimb, noi, rostind adevărul în spiritul dragostei (agape), trebuie să creştem în Hristos, care este capul. Sub controlul Său, toate părţile corpului, strâns legate şi întregul trup va fi închegat prin fiecare încheietură pe care o are. Aşa că fiecare parte lucrează cum trebuie, întregul trup creşte şi se zideşte prin dragoste agape” (Efeseni 4:14-16, TEV).

Între timp, îngerii buni sunt împuterniciţi să ţină vânturile puternice care vor fi lăsate slobode într-o zi. Ei îşi încordează puterile ca să ţină în frâu ruina ameninţătoare care vine adusă de abuzul de droguri, alcool, imoralitate sexuală şi adulter, crimă, materialism idolatru, corupţie şi boli necruţătoare. Cea mai importantă lucrare din lume este lucrarea acelui înger care îi sigilează pe slujitorii lui Dumnezeu pregătindu-i pentru revenirea lui Isus (Apoc. 7:1-4). Puţinul timp de pace şi prosperitate pe care îl mai avem este un timp împrumutat, dat nouă pentru terminarea lucrării lui Dumnezeu. Stabilitatea lumii depinde de fidelitatea poporului lui Dumnezeu faţă de adevăr, faţă de solie şi misiunea lui.

Ceva trebuie să se întâmple la sfârşitul timpului, ceva ce nu s-a mai întâmplat înainte. Mileniile de înfrângere se vor inversa. Acesta este singurul mod în care curăţirea sanctuarului poate fi terminată. Profeţia lui Daniel spune că el “va fi” curăţit (8:14). Domnul va curăţi biserica Sa pentru ca ea să poată da ultima solie pentru a lumina pământul.

Lucrarea lui Dumnezeu poate fi terminată într-un timp incredibil de scurt. Dar ea va cere pocăinţă pentru secolele care au trecut, o înţelegere a adevărului pentru care, în prosperitatea şi succesul nostru închipuit, nu am simţit foame şi sete. Ea va cere o corectare a confuziei teologice şi o umilire a inimilor. Va cere abandonarea politicii omeneşti şi strategiilor gândite de oameni. Ea va produce unitate şi armonie adevărate şi de durată între credincioşi. “Pluralismul” discordant va dispare. Orice fel de legalism va muri. Fanatismul se va discredita şi va pieri.

În cele din urmă, experienţa finală a bisericii este ca aceea prin care a trecut Isus în Ghetsemani. Cei ai Lui o vor accepta, căci El a pus în joc onoarea tronului Său nădăjduind că biserica o va accepta.

Petru nu accepta confruntarea crucii, până nu a fost convertit. El s-a lepădat de Domnul; numai o lepădare modernă similară a lui Hristos poate justifica motivarea egocentrică supremă care exprimă continuu preocuparea “să ajung în cer.” Cerul era ceea ce Hristos a lăsat fără să fie sigur că se va mai întoarce vreodată, pentru ca păcatul şi moartea să fie eradicate din univers. Adevărata credinţă în El nu este concentrată pe primirea unei recompense.

Acum, în sfârşit, a şaptea biserică este pe scenă şi suntem cu siguranţă în ultimele momente care i s-au acordat. Nu există a opta biserică.

Când poporul Său va accepta cu bucurie tot adevărul pe care El îl are pentru ei, el va îndeplini acelaşi rol pe care l-a avut Hristos când a fost pe pământ. Lumea nu a putut să suporte prezenţa Mântuitorului decât o perioadă scurtă de trei ani (DA 541).

Când puterea lui Satana va fi sfărâmată în poporul lui Dumnezeu, lumea necredincioasă nu va mai putea suporta prezenţa acestui popor. Ei vor fi demonstrat adevărata neprihănire prin credinţă, acea legătură intimă cu Mântuitorul lumii pe care El încă o oferă în timp ce continuă să bată la uşă.

Cât timp va mai bate Domnul la uşă?

 

__________________

1 Dr. Froom a scris autorilor acestei cărţi, pe 4 decembrie 1964, înainte de publicarea cărţii sale Movement of Destiny, cerând retragerea poziţiei pe care au luat-o în 1888 Reexamined. Ni s-a cerut să “faceţi o dezavuare publică şi scrisă… a unor concluzii avansate de voi (că liderii din 1888 au respins începutul ploii târzii şi a marii strigări)… Peste scurt timp, povestea integrală, documentată, a episoadelor din 1888 va fi, fără îndoială, tipărită. Şi dacă nu v-aţi schimbat opiniile, vă veţi afla într-o poziţie de neinvidiat. Contrastul va fi evident.” Pe 16 aprilie 1965 el ne-a scris în continuare: “După opinia mea, mai bine aţi acţiona repede şi fără multă întârziere… Poziţia voastră… apare ca un deget bolnav, evident singur şi în conflict cu verdictul realmente unanim al teologilor noştri… Aveţi mare îndrăzneală să contraziceţi concluziilor acestui grup de bărbaţi… Eu… nu sunt obligat să vă mai dau nici o dovadă în plus… Situaţia voastră nefericită mă face să mă gândesc la Ilie… El a fost în dezacord acut cu istoricii şi experţii Israelului privind situaţia. El avea dreptate, aşa simţea el, şi toţi ceilalţi greşeau. Numai el mai era loial şi era calomniat şi persecutat pentru pretenţiile şi concluziile sale… Ilie, în acest fel, de fapt a defăimat şi vorbit de rău pe Israel şi a făcut un raport greşit şi ponegritor. El a dat o mărturie mincinoasă, ponegrind Israelul şi conducerea lui (Ahab şi Izabela?)… Ar trebui să încetaţi, să vă retrageţi şi să retractaţi.” El pretindea că vorbeşte cu autoritatea Conferinţei Generale, ceea ce a fost demonstrat de susţinerea fără precedent a cărţii sale.

Unul dintre noi a răspuns acestei scrisori pe 10 mai 1965: “Să retractăm, de frică, fără o dovadă inspirată, ar fi foarte greu de făcut… Domnul nu a cerut niciodată unui om să facă aşa ceva. De fapt, un om poate foarte bine să-şi ruineze sufletul cedând unei presiuni de frică sau supărare şi, în mod laş, să retracteze, fără dovadă, ceea ce el a susţinut cu conştiinţa curată.” Pe 10 noiembrie 1965, acelaşi autor i-a scris lui Froom: “Repet dispoziţia mea de a retracta, dacă mă veţi face să văd clar dovada Spiritului Profetic. Aţi refuzat categoric să îmi arătaţi aceste dovezi… Mi se pare ciudat, şi mie şi altora, că îmi cereţi să “retractez” şi în acelaşi timp refuzaţi să-mi arătaţi dovezile pe care spuneţi că le aveţi, nepublicate, ale lui Ellen White, care ar face orice conştiinţă curată să retracteze… Mă rog ca rezultatul final al acestei probleme să fie onoarea numelui lui Dumnezeu.”

Când a apărut Movement of Destiny “dovada” documentară lipsea cu desăvârşire.

2 Aceste documente erau în mâna Dr. Froom pe 21 februarie 1965, înainte ca el să publice cartea. Ele au fost puse şi în mâna conducerii Conferinţei Generale în 1973, înainte de republicarea ei. Un preşedinte al Conferinţei Generale şi-a retras suportul pentru ediţia revizuită a cărţii.     

Copyright