Totul este gata...
Carti

Acceptare sau respingere: Încăutarea unei imagini mai clare

Capitolul 4 - 1888 Reexaminat; R.J.Wieland, D.K.Short

CARTE

Dacă solia 1888 a fost acceptată sau respinsă este mai mult decât o banală controversă academică. După cum este imposibil să separăm evanghelia de istoria crucii, tot aşa de imposibil este să apreciem solia 1888 separată de adevărul istoriei ei. Nu putem înţelege corect relaţia noastră prezentă colectivă cu Hristos, decât dacă înţelegem acea realitate. Confuzia este periculoasă, deoarece este bine cunoscut că un popor care nu îşi cunoaşte istoria este condamnat să o repete şi poate că deja o şi face.

Relatarea lui Ellen White asupra istoriei este clară şi imposibil să fie greşit înţeleasă. Cu toate acestea, un autor prezintă dovada istorică ca fiind ambiguă:

„Întrebarea aceasta a fost deseori discutată: “Ce s-a întâmplat după Conferinţa Generală de la Minneapolis din 1888? Biserica a primit oare sau a respins noul accent al evangheliei mântuirii? Dacă o persoană studiază rapoartele acelor ani, căutând dovada acceptării, poate găsi o astfel de dovadă. Pe de altă parte, cine caută dovada pentru respingere, poate de asemenea să găsească ceea ce caută” (N. F. Pease, The Faith That Saves, p. 43).

Dar problema importantă nu este dacă biserica a acceptat solia. Ellen White spune că “Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze lumina de la poporul nostru” (1 SM 234, 235; 1896). Biserica nu a avut niciodată ocazia corectă de a vedea solia nedistorsionată şi fără opoziţie. Problema este dacă conducerea a acceptat-o. Ellen White vorbeşte deschis despre aceasta. Mărturia ei este adevăr prezent, relevant pentru starea noastră spirituală de astăzi.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea de pe tot cuprinsul lumii a fost învăţată, prin intermediul publicaţiilor oficiale, că solia 1888 a fost acceptată în acea generaţie de către majoritatea conducerii şi a fost, de atunci încoace, averea doctrinală şi sigură a bisericii. Avem aici o dovadă de “sunt bogat şi m-am îmbogăţit.” Iată pe scurt poziţia oficială:

„Toată oştirea lucrătorilor şi laicilor adventişti de ziua a şaptea au acceptat prezentările de la Minneapolis din 1888 şi au fost binecuvântaţi. Anumiţi bărbaţi conducători s-au opus învăţăturii” (A Further Appraisal of the Manuscript “1888 Re-examined,” Conferinţa Generală, septembrie 1958, p. 11).

Un volum oficial care la publicarea lui iniţială a avut aprobarea a doi preşedinţi ai Conferinţei Generale “a fost citit în mod critic de aproximativ şaizeci dintre cei mai capabili teologi ai noştri… Fără îndoială că nici un volum din istoria noastră nu a avut vreodată o astfel de susţinere magnifică înainte de publicare” (p. 8). Această carte ne informează că opoziţia la solie a fost neînsemnată, deoarece mai puţin de zece delegaţi la sesiunea din 1888 au respins de fapt solia sau nu au fost de acord cu ea. Această poziţie uluitoare merită o atenţie deosebită, pentru că, dacă este adevărată, trebuie să o credem:

„Acuzaţia… că învăţătura despre neprihănirea prin credinţă a fost respinsă de către denominaţiune în 1888, sau cel puţin de conducerea ei, este… dezminţită de participanţii la conferinţă şi este o supoziţie negarantată şi nesusţinută. Pur şi simplu nu este adevărată din punct de vedere istoric… “Unii” fraţi conducători au stat în calea luminii şi binecuvântării. Dar… conducătorii ca grup, niciodată nu au respins doctrina biblică a neprihănirii prin credinţă” (L. E. Froom, Movement of Destiny, p. 266; 1971).

Din cei aproximativ nouăzeci de delegaţi înregistraţi la Conferinţa Generală din 1888 au fost mai puţini de douăzeci, în consecinţă nici măcar o pătrime din numărul total al participanţilor, care au combătut de fapt solia…

Cei mai mulţi dintre cei care s-au opus la început, au făcut mărturisiri… şi de atunci înainte şi-au încetat opoziţia… Doar un grup mic de “duri” au continuat să o respingă…

Acei “unii” care s-au opus s-au dovedit a fi mai puţini de douăzeci din mai mult de nouăzeci, mai puţin de un sfert. Şi, după Olson, cei mai mulţi dintre aceşti douăzeci au făcut mărturisiri, încetând de a mai fi “opozanţi” şi astfel au devenit “susţinători” (ibid., pp. 367-369; subliniere în original).

Această carte ne informează mai departe că solia a fost iniţial acceptată în 1888 de către conducătorii bisericii:

„Denominaţiunea ca un întreg, şi conducerea ei în particular, nu au respins solia neprihănirii prin credinţă în şi după 1888… Noul preşedinte… a acceptat cu toată inima şi a susţinut învăţătura neprihănirii prin credinţă… Conducătorii responsabili ai mişcării de la 1888 la 1897 în mod precis nu au respins-o” (ibid., pp. 370, 371; subliniere în original).

Un vicepreşedinte şi un preşedinte al Conferinţei Generale încuviinţează amândoi, în declaraţii separate:

„De-a lungul celor cinzeci şi cinci de ani de pastoraţie în biserica adventistă de ziua a şaptea… nu am auzit niciodată un lucrător sau un membru laic… să-şi exprime opoziţia faţă de solia neprihănirii prin credinţă. Şi nici nu ştiu ca vreo astfel de opoziţie să fie exprimată de pubicaţiile adventiste de ziua a şaptea” (A. V. Olson, Through Crisis to Victory, p. 232; 1966).

„Este corect să spunem că solia 1888 a fost proclamată atât de la amvon, cât şi prin presă şi prin vieţile a mii şi mii de oameni dedicaţi ai lui Dumnezeu. Pastori şi evanghelişti adventişti au anunţat acest adevăr vital de la amvoanele bisericii şi de la tribune publice, cu inimi arzând de dragoste pentru Hristos” (ibid., pp. 233, 237).

„S-a sugerat de către unii, cu totul eronat, că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu a reuşit să prindă această mare şi fundamentală învăţătură creştină [solia 1888]” (R. R. Figuhr, General Conference President, in Foreword to By Faith Alone, p. VII, by N. F. Pease; 1962).

Secretarul White Estate ne asigură că solia a fost acceptată în general:

„Conceptul după care Conferinţa Generală, şi astfel şi denominaţiunea, a respins solia neprihănirii prin credinţă, este complet neîntemeiat… Rapoartele contemporane nu scot la iveală nici o aluzie la respingerea de către denominaţiune. Nu există nici o declaraţie a lui Ellen White nicăieri, care să spună că s-a întâmplat aşa… Raportul istoric al acceptării în câmp, care a urmat sesiunea, susţine ideea că atitudinile favorabile au fost aproape generale… Se pare că experienţei de la sesiunea de la Minneapolis a Conferinţei Generale i s-a dat o importanţă disproporţionată” (A. L. White, The Lonely Years, p. 396; 1984).

Urmând explicaţiile altor cărturari, un autor remarcă:

„Înseamnă aceasta oare că biserica ca întreg, sau chiar conducerea ei, au respins solia din 1888? Nicidecum. Unii au respins-o, o minoritate gălăgioasă… Noua conducere a sprijinit cu toată inima noua accentuare” (Marjorie Lewis Lloyd, Too Slow Getting Off, pp. 19, 20).

Dacă aceste poziţii oficiale sunt confirmate de istorie şi de mărturiile sorei White, suntem obligaţi moral să le credem. Dar avem o problemă, deoarece ea compară în repetate rânduri opoziţia conducătorilor la solia din 1888 cu cea a evreilor împotriva lui Hristos.1 Aceea nu a fost acceptare!

Dacă declaraţiile de mai sus sunt adevărate, rămâne greu de înţeles de ce Ellen White a foat atât de îngrijorată, pentru un deceniu şi chiar mai mult, în legătură cu ceea ce ea a spus că era o respingere continuă a soliei din partea “fraţilor noştri” de la sediul central, dacă atât de puţini i s-au opus. Va reţine oare Domnul de la biserica din întreaga lume binecuvântările ploii târzii şi ale marii strigări dacă mai puţin de zece pastori au persistat în a se opune soliei şi ei nici măcar nu erau conducători?

Dacă este aşa, putem spera vreodată la un procent mai bun al acceptării oricărui alt mesaj pe care cerul ni l-ar putea trimite? Dacă Domnul reţine de la noi toţi binecuvântările Spiritului Său cel Sfânt, datorită unei asemenea minuscule opoziţii, ce speranţă mai putem avea că mandatul evangheliei va fi încheiat vreodată?

Evreii neagă că L-au respins pe Mesia

Tăgăduirea evreilor ia două forme: (a) cazul identităţii eronate: Isus din Nazaret nu a fost Mesia, au spus ei, şi de aceea respingerea Lui nu era o greşeală prea mare; (b) cazul responsabilităţii eronate: nu ei, ci romanii L-au răstignit (Max I. Dimont, Jews, God, and History, pp. 138-142).

Este evident în multe dintre declaraţiile anterioare că şi noi avem aceeaşi problemă: (a) Există o identitate eronată. Aproape toţi aceşti autori evită faptul că solia din 1888 a constituit începutul ploii târzii şi marii strigări. În mod practic, fără nici o excepţie, ei au identificat solia 1888 ca o simplă accentuare a doctrinei protestante a secolului al XVI-lea despre îndreptăţirea prin credinţă, aşa cum este înţeleasă de bisericile populare.2 (b) Există o problemă a responsabilităţii eronate: Este în mod uniform susţinut că doar câţiva indivizi neînsemnaţi au rezistat şi s-au opus soliei, cei mai mulţi dintre ei pocăindu-se, aşa că în cele din urmă, solia a fost destul de bine acceptată de către conducerea responsabilă a bisericii.

Dr. Froom ne spune că relatările lui A. W. Spalding şi L. H. Christian asupra istoriei din 1888 sunt în “armonie completă” cu faptele (op. Cit., p. 268). Mai mult decât atât, A. V. Olson sugerează că Spalding prezintă “întregul adevăr” al problemei (op. Cit., p. 233). Relatările lor diferă remarcabil de cele ale lui Ellen White, dar deoarece se bucură de o aşa încredere deplină astăzi, merită atenţia noastră deosebită:

„Cel mai măreţ eveniment al anilor ’80, în experienţa adventiştilor de ziua a şaptea a fost redescoperirea sau reafirmarea şi noua conştientizare a credinţei lor în doctrinele de bază ale creştinătăţii… Ultima decadă a secolului găseşte biserica dezvoltându-se, prin intermediul acestei evanghelii, într-o mişcare pregătită să împlinească misiunea de la Dumnezeu… Biserica a fost trezită de solia reînsufleţitoare a îndreptăţirii prin credinţă” (A. W. Spalding, Captains of the Host, pp. 583, 602; 1949).

„1888 este o importantă piatră de hotar în istoria adventistă de ziua a şaptea. A fost de-a dreptul un salt intercontinental. Unii acuzatori ai fraţilor, care îşi ziceau reformatori, au încercat să arate că sesiunea a fost o înfrângere, în timp ce adevărul este că ea s-a dovedit a fi o biruinţă glorioasă. Ea a lansat o nouă perioadă în lucrarea noastră, un timp de reînviorare şi de salvare de suflete… Domnul a dat poporului Său o biruinţă minunată. A fost începutul unei măreţe treziri spirituale printre adventişti… ivirea unei zile glorioase pentru biserica adventistă… Efectul care a urmat marea redeşteptare de la Minneapolis… începută în 1888…a fost bogată atât în sfinţenie cât şi în roade misionare” (L. H. Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts, pp. 219, 223, 224, 237, 244, 245).

Notaţi că unul dintre autori îndeplineşte neintenţionat profeţia lui Hristos referitoare la conducerea bisericii Laodicea. El foloseşte chiar acel cuvânt pe care Hristos îl pune pe buzele “îngerului bisericii” (Apoc. 3:14, 17), care pretinde a fi “bogat şi îmbogăţit” printr-o presupusă acceptare a soliei.

A fost solia acceptată sau respinsă?

Cu siguranţă că autorul nostru nu vrea să eticheteze un fost ilustru preşedinte al Conferinţei Generale drept un “acuzator al fraţilor.” Dar logic A. G. Daniells trebuie să intre în acea categorie, deoarece el spune clar că istoria de la 1888 a marcat o “înfrângere” în înaintarea progresului cauzei lui Dumnezeu. Afirmaţiile sale contrazic complet autorii citaţi de noi:

„Această solie a neprihănirii lui Hristos… a întâmpinat opoziţie din partea celor mai serioşi şi bine intenţionaţi oameni pentru cauza lui Dumnezeu. Solia (1888) nu a fost primită niciodată, nici proclamată, şi nici nu i s-a dat curs liber, aşa cum ar fi trebuit să se facă spre a transmite bisericii binecuvântările nemăsurate care au fost ascunse în ea… Dezbinarea şi conflictul care s-au stârnit printre conducători datorită opoziţiei faţă de solia neprihănirii lui Hristos au produs o reacţie foarte nefavorabilă. Poporul a fost în confuzie şi nu a ştiut ce să facă.

În spatele opoziţiei este descoperit complotul subtil al acelei minţi de maestru al răului… Cât de teribile trebuie să fie rezultatele oricărei victorii a lui în înfrângerea soliei!” (A. G. Daniells, Christ Our Righteousness, pp. 47, 50, 53, 54; 1926).

Notaţi cuvântul “înfrângere.” Acesta este opusul “biruinţei.”

Pretutindeni în cartea lui, Daniells insistă că nu a existat nici o redeşteptare favorabilă şi nici o acceptare a denominaţiunii faţă de acestă solie şi experienţă. În 1926 el considera încă redeşteptarea ca fiind în viitor:

„În anii care au urmat (din 1888) s-a dezvoltat constant dorinţa şi speranţa - da, credinţa - că, într-o zi, solia neprihănirii prin credinţă va străluci în toată slava sa inerentă, valoroasă şi puternică, şi se va bucura de o deplină recunoaştere” (ibid., p. 43).

“Măreaţa reînviorare” despre care alţii spun că a avut loc, Daniells o plasează în categoria “celor ce ar fi putut să se întâmple:”

„Ce măreaţă redeşteptare a adevăratei evlavii… ce manifestare a puterii divine pentru încheierea lucrării… ar fi putut să vină în poporul lui Dumnezeu, dacă toţi pastorii noştri ar fi plecat de la acea conferinţă aşa cum a făcut acest loial, ascultător serv al Domnului [Ellen White]” (ibid., p. 47).

„În mod logic, şi Ellen White trebuie aşezată în categoria “acuzatorilor fraţilor,” deoarece ea a făcut bilanţul erei 1888 ca fiind un timp de biruinţă pentru vrăjmaşul nostru atunci când a spus că “Satana a avut succes… într-o mare măsură” în a ţine solia departe atât de biserică, cât şi de lume” (1SM 234, 235; 1896).

A. T. Jones, atunci când umbla smerit cu Domnul, trebuie că a fost şi el aşezat în aceeaşi categorie; şi nu numai el, dar şi adunarea convocată la Sesiunea din 1893 a Conferinţei Generale; şi totuşi ei erau atât de aproape de situaţia reală. Nimeni nu îndrăznea să contrazică pe vorbitor, pentru că toţi ştiau că el spune adevărul:

„Când a început solia neprihănirii prin credinţă cu noi ca popor? (Unul sau doi din auditoriu: “Acum trei sau patru ani”) Câţi ani au fost, trei sau patru? (Adunarea: “Patru.”) Da, patru. Unde s-a întâmplat aceasta? (Adunarea: “Minneapolis”). Ce au respins fraţii conducători la Minneapolis? (Unii din adunare: “Marea strigare”)… Ce au respins deci fraţii la Minneapolis prin poziţia aceea teribilă pe care au luat-o? Ei au respins ploaia târzie, marea strigare, a soliei îngerului al treilea” (GCB, 1893, p. 183).

În 1908, Jones vorbea despre o poziţie oficială care a continuat de-a lungul acelor “douăzeci şi unu de ani de împotrivire faţă de solia lui Dumnezeu.”

„Astăzi, în poziţii de preşedinţi ai uniunilor de conferinţe şi funcţionari ai Conferinţei Generale se află oameni care la început… s-au opus, atunci şi mereu de atunci încoace, pe orice cale… pe care au putut-o născoci, faţă de adevărul neprihănirii prin credinţă, aşa cum este acest adevăr în cuvântul simplu al Scripturilor. Ştiu aceasta deoarece mai mult decât doar odată am fost tratat de către chiar aceşti oameni, în chiar acest mod” (A. T. Jones, scrisoare către R. S. Owen, 20 februarie, 1908).3

Dacă “mulţimea lucrătorilor şi laicilor adventişti de ziua a şaptea a acceptat prezentările de la Minneapolis,” nu ar fi rezonabil să ne aşteptăm ca în anii de mai târziu Jones să-şi poată aminti cel puţin pe unul dintre ei, în afară de Ellen White? La treisprezece ani după 1908, el spunea:

„Nu pot numi acum pe nimeni care a acceptat adevărul la întâlnirea aceea din 1888, în mod deschis, (afară de Ellen White, evident). Dar mai târziu, mulţi au spus că au fost ajutaţi foarte mult de acea întâlnire. Un bărbat din Battle Creek a spus la acea întâlnire, după una din prezentările doctorului Waggoner: “Acum am putea spune amin la toate acestea, dacă acestea ar reprezenta însă totul. Dar mai este încă ceva ce nu ştim. Şi acestea ne conduc la acelea…Şi dacă spunem amin la acestea, va trebui să spunem amin şi la acelea, şi atunci suntem prinşi”… Nu a existat un asemenea lucru şi astfel ei s-au jefuit singuri de ceea ce şi-au imaginat doar, s-au încleştat în opoziţie faţă de lucrul la care ştiau că trebuie să spună amin” (Letter to C. E. Holmes, 12 mai, 1921).

În aceeaşi scrisoare, Jones a adăugat că “opozanţii erau… toţi cei care se găseau sub influenţa Conferinţei Generale.”

Jones a spus odată că “unii” au acceptat solia de la Conferinţa din Minneapolis, “unii” au respins-o şi “unii” au stat la mijloc (CGB 1893, p. 185). Cei care sunt de partea teoriei acceptării au interpretat aceasta în sensul că grupul a fost împărţit în mod egal în trei părţi; şi deoarece se presupune că “mulţi” dintre cei care iniţial au respins sau au fost neutri, s-au pocăit mai târziu, marea majoritate se presupune că au sfârşit prin a accepta solia. Declaraţia lui Jones din 1921 continuă cu o viziune diferită:

Alţii au fost de partea soliei, dar când spiritul de persecuţie a crescut, în loc de a sta în chip nobil în temere de Dumnezeu şi declarând în faţa atacului “este adevărul lui Dumnezeu şi îl cred în sufletul meu,” ei au început să cedeze şi apologetic au început să ceară scuze celor care conduceau acest atac.

O astfel de atitudine oportunistă este orice altceva decât adevărata acceptare a soliei neprihănirii lui Hristos! Cei care urmează pe Hristos sunt pregătiţi să moară pentru adevărul Său.

Jones a lăsat înregistrată opinia lui cu privire la extinderea “redeşteptărilor denominaţionale pe tot cuprinsul lumii” care au urmat conferinţei din 1888.

Un pasaj, din această scrisoare din 1921 este citat într-o carte aprobată în mod oficial, care susţine poziţia acceptării:

Când a sosit timpul adunărilor de tabără (după 1888) noi trei (Ellen White, Waggoner şi el însuşi) am vizitat adunările de tabără, cu solia neprihănirii prin credinţă… uneori toţi trei la aceeaşi întâlnire. Aceasta a schimbat valul în popor şi în mod aparent între cei mai mulţi dintre bărbaţii conducători (Pease, By Faith Alone, p. 149).

Citatul în carte se opreşte aici. Dar următoarea propoziţie a lui Jones combate teza acceptării:

Dar acest fapt din urmă a fost doar aparent, nu a fost niciodată real, deoarece a existat întotdeauna în Comitetul Conferinţei Generale şi printre alţii, un antagonism tainic şi care… a obţinut biruinţa în denominaţiune şi a dat satisfacţie oamenilor, conflictului şi spiritului de la Minneapolis.

Această scrisoare a fost scrisă când Jones era aproape de moarte. Ea descoperă un spirit de loialitate fată de toate credinţele doctrinale adventiste de ziua a şaptea şi faţă de întreaga inspiraţie a lucrării profetice a lui Ellen White.

La numai cinci ani, A. G. Daniells a publicat viziunea sa, care se potriveşte esenţial cu cea a lui Jones: „“Solia nu a fost primită niciodată, nici proclamată, nici nu i s-a dat curs liber aşa cum ar fi trebuit spre a oferi bisericii darurile nemăsurate ascunse în ea” (Christ Our Righteousness, p. 47; 1926).

Dar noi nu trebuie să depindem de aprecierea lui Jones sau Daniells asupra a ceea ce s-a întâmplat. Avem o altă mărturie. 

Dovezi inspirate semnificative

Investigate cu sinceritate, scrierile lui Ellen G.White nu sunt deloc confuze în legătură cu subiectul acceptării soliei 1888. Ea nu poate susţine ambele părţi ale unor poziţii contradictorii. Remarca lui Jones că “valul” întoarcerii fraţilor conducători a fost doar aparent este susţinut de Ellen G.White:

„De aproape doi ani noi tot zorim poporul să se trezească şi să accepte lumina şi adevărul privind neprihănirea lui Hristos, iar ei nu ştiu dacă să se prindă sau nu de acest adevăr preţios” (RH 11 martie 1890).

De ce? Următoarea săptămână ea explică de ce ezitau membrii laici şi pastorii tineri:

„Tinerii noştri privesc la fraţii mai în vârstă şi văzând că ei nu acceptă solia, ci o tratează ca neavând nici o importanţă, acest lucru îi influenţează pe cei care nu cunosc Scripturile să respimgă lumina. Aceşti bărbaţi, care refuză să primească adevărul, se aşează între popor şi lumină” (18 martie 1890).

Ea este de acord şi cu declaraţia lui Jones că nici unul dintre fraţii conducători de la sediul central nu era dispus să ia o poziţie fermă pentru solia neprihănirii lui Hristos:

„Iar şi iar mi-am prezentat mărturia în faţa celor adunaţi [la Minneapolis în 1888] într-o manieră clară şi directă, dar mărturia mea nu a fost primită. Când am sosit la Battle Creek, am repetat aceeaşi mărturie în faţa fratelui Butler, dar nici unul nu a avut curajul să stea alături de mine ca să-l ajutăm pe fratele Butler să vadă că el, ca şi alţii, au adoptat poziţii greşite… Prejudecata fratelui Butler a crescut şi mai mult după ce a ascultat rapoartele fraţilor pastori prezenţi la sesiunea de la Minneapolis” (25 ianuarie 1889; Letter U3, 1889)

Fraţii despre care ea spune că “s-au interpus” erau conducători. Slavă Domnului, nu toţi au refuzat să primească adevărul, dar expresia “proprii noştri fraţi” are un sens generic. Ea înseamnă grupul important al fraţilor conducători, poate cu câteva excepţii. Ea foloseşte des această expresie. Şi ce este semnificativ, o foloseşte retrospectiv:

„La Minneapolis… Satana a reuşit în mare măsură să îndepărteze de la poporul nostru puterea specială a Duhului Sfânt… Duşmanul i-a împiedicat să primească acea eficienţă pe care o puteau avea spre a comunica lumii adevărul… Lumina care trebuie să lumineze pământul cu slava ei a fost respinsă, şi prin acţiunea propriilor noştri fraţi a fost în mare măsură ţinută departe de lume” (1 SM 234, 235).

Dacă cei mai mulţi dintre fraţii conducători ar fi primit solia cu toată inima, câţiva “duri” nu ar fi avut nicidecum un aşa efect determinant. Să crezi că şoricelul a zdrobit elefantul cere un oarecare grad de naivitate. Ea scria următoarele, după ce marea parte a “mărturisirilor” avusese deja loc:

„Cine dintre cei care au jucat un rol la sesiunea de la Minneapolis au venit în lumină, ca să primească bogatele comori ale adevărului pe care le-a trimis Domnul din ceruri? Cine a ţinut pasul cu Conducătorul, Isus Hristos? Cine a făcut mărturisiri complete pentru zelul fără pricepere, orbirea, gelozia, bănuiala rea şi împotrivirea faţă de adevăr? Nici unul…” (Letter, 5 octombrie 1892)

La şapte sau opt ani după Minneapolis ea este obligată să mărturisească despre “unii” în Battle Creek care “menţineau spiritul de rebeliune de la Minneapolis,” şi care sunt identificaţi ca fiind “mulţi”:

„Ei au început această lucrare satanică la Minneapolis… Aceşti bărbaţi au deţinut poziţii de răspundere şi au modelat lucrarea după propria lor asemănare, atât cât le-a stat în putere” (TM 80; 30 mai 1896)

O chemare la corectitudine

A.G.Daniells ne încurajează să fim cinstiţi în faţa realităţii: „“Ar fi mult mai plăcut să eliminăm unele dintre afirmaţiile Spiritului Profetic referitoare la atitudinea unor conducători faţă de solie şi soli. Dar dacă facem acest lucru nu vom avea decât o prezentare parţială a situaţiei… lăsând lucrurile înconjurate de mister”” ( op. cit., p. 43)

Cu cât mai puţin “mister” cu atât mai bine în această vreme târzie şi periculoasă. Citatele următoare, prescurtate la maxim dar textuale, sunt preluate din Mărturii pentru predicatori, scrise în 1895. Aceasta este judecata retrospectivă a lui Ellen G.White, aproape de sfârşitul erei 1888:

Mulţi… o tratează (solia) cu dispreţ.

Voi aţi întors spatele, şi nu faţa către Domnul.

Lumina care trebuie să lumineze tot pământul cu slava ei a fost dispreţuită.

Aveţi grijă… cum trataţi cu batjocură manifestările Duhul Sfânt. 

Nu ştiu de ce, dar unii au mers deja prea departe ca să se mai întoarcă şi să se pocăiască.

Aceste mari şi solemne realităţi sunt neapreciate şi combătute.

Oameni… s-au aşezat în calea păcătoşilor şi pe scaunul celor batjocoritori.

Mulţi au intrat pe căi tainice şi întunecoase, de pe care nu se vor mai întoarce.

Ei l-au ispitit pe Dumnezeu, au lepădat lumina.

Au ales mai bine întunericul decât lumina şi şi-au întinat sufletele.

Ei nu numai că au refuzat să accepte solia, dar au urât lumina.

Aceşti bărbaţi contribuie la ruina sufletelor. Ei s-au interpus între lumina cerească şi popor. Ei au călcat în picioare Cuvântul lui Dumnezeu şi acţionează împotriva Duhului Sfânt. 

S-au împotrivit luminii ani de zile şi au cultivat un spirit de opoziţie.

Cât veţi dispreţui şi urî voi pe solii neprihănirii lui Dumnezeu?

Ei au acuzat (pe soli) că sunt fanatici, extremişti şi excentrici.

Veţi vedea, când va fi prea târziu, că aţi luptat împotriva lui Dumnezeu.

Domnul ştie cum răsturnaţi voi lucrurile.

Mai continuaţi puţin aşa cum aţi făcut, lepădând lumina din cer, şi veţi fi pierduţi.

Atât de mult timp indicatoare false, arătând o direcţie greşită.

Dacă respingeţi solii delegaţi ai lui Hristos, voi respingeţi pe Hristos.

Dispreţuiţi această slăvită ofertă de îndreptăţire prin sângele lui Hristos.

Vă implor… încetaţi această încăpăţânată opoziţie fată de lumină şi evidenţă (TM 89-98).

Aceasta este ceea ce autorii noştri numesc “o frontieră remarcabilă în istoria Adventistă,” un salt “intercontinental,” o “biruinţă glorioasă care aduce un început nou şi lucruri mai bune pentru biserica adventistă,” “timpul reînviorării şi câştigării de suflete,” timpul unor “experienţe spirituale fericite,” începutul “marii redeşteptări spirituale în adventism,” o “trezire la nivel denominaţional”! Ellen G.White nu cunoştea toate aceste expresii, când scria în 1895: “Domnul ştie cum răsturnaţi voi lucrurile.”

Cei şapte sau opt ani de după sesiune au oferit ample ocazii pentru pocăinţă, mărturisire şi participare deplină la o “trezire la nivel denominaţional.” Progresia împotrivirii poate fi trasată cronologic:

„În loc să vă aşezaţi cu toată greutatea împotriva carului adevărului care este împins la deal, ar trebui să depuneţi toate eforturile să împingeţi şi voi înainte.

Fraţii noştri în vârstă… nu acceptă solia, ci o tratează ca fiind fără nici o importanţă” (RH 18 martie 1890).

„Nu pot să exprim în cuvinte povara şi disperarea minţii mele în legătură cu situaţia reală a cauzei noastre, aşa cum mi-a fost prezentată…

„Mi s-a arătat că fraţii noştri pastori din toate conferinţele neglijează studiul Scripturii spre a căuta adevărul… Credinţă şi dragoste, cât de lipsite sunt bisericile noastre de aceste calităţi!…

„Religia Biblică este foarte rară, chiar printre pastorii noştri… Standardul pastoraţiei a fost coborât foarte mult…

„Răceala, dezinteresul, lipsa de simpatie delicată dospesc tabăra lui Israel. Dacă acestor rele li se va permite să se întărească, aşa cum s-a făcut în aceşti ani, bisericile noastre vor fi într-o stare deplorabilă” (TM 142-156; 20 august 1890)

În 1892 nu prea a fost redeşteptare:

„Atmosfera din biserică este aşa îngheţată, spiritul ei de o aşa natură, încât oamenii nu pot suporta exemplul unei evlavii primare, cereşti. Căldura dragostei lor dintâi s-a răcit, şi dacă nu vor fi udaţi cu botezul Duhului Sfânt, sfeşnicul va fi îndepărtat de la locul lui” (TM 167, 168; 15 iulie 1892).

La fel a fost în 1893:

„O, cât de puţini cunosc ziua cercetării lor!… Suntem convinşi că în mijlocul poporului lui Dumnezeu este orbire a minţii şi împietrire a inimii, deşi Dumnezeu a manifestat faţă de noi nespusă îndurare…

„Astăzi sunt puţini care Îl servesc pe Dumnezeu cu toată inima. Cea mai mare parte a celor ce compun adunările noastre sunt morţi în greşeli şi păcate… Cele mai dulci melodii care vin de la Dumnezeu prin buze omeneşti – îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos – nu produc în ei un răspuns de dragoste şi apreciere… Ei îşi împitresc inimile faţă de Negustorul Divin” (RH 4 aprilie 1893).

Situaţia nu se ameliorase în 1895:

„Sunt mulţi care îşi etalează credinţa în a doua venire… în timp ce în inima lor zic, aşa cum şi doresc să fie, “Domnul meu întârzie să vină.”…

„Oameni care sunt însărcinaţi cu responsabilirăţi grele, dar care nu au o legătură vie cu Dumnezeu, au acţionat şi acţionează împotriva Duhului Sfânt… Dumnezeu a trimis iar şi iar avertizări acestor bărbaţi, dar ei le-au aruncat la o parte şi s-au aventurat pe aceeaşi cale…

„Dacă Dumnezeu le va întreţine viaţa, iar ei vor cultiva acelaşi spirit care a marcat drumul lor şi înainte şi după sesiunea de la Minneapolis, ei vor umple cupa faptelor celor pe care Hristos i-a condamnat când a fost pe pământ” (TM 77-79; 1 mai 1895).

Nici în 1896 nu prea au avut loc schimbări:

„Este o ofensă la adresa lui Dumnezeu ca oamenii să manifeste continu spiritul de rebeliune care a stăpânit la Minneapolis. Tot cerul este indignat de spiritul manifestat de ani de zile la casa noastră de editură din Battle Creek… A fost auzită o voce care demasca erorile şi cerând, în numele Domnului, o schimbare hotărâtă. Dar cine a ascultat instrucţiunile date? Cine şi-a umilit inima, să renunţe la orice urmă a acelui spirit rău, opresiv?” (TM 76; 30 mai 1896).

Se pare că “redeşteptarea” nu a reuşit să prindă inimile conducătorilor în 1897:

„Dumnezeu sfătuieşte şi mustră pe oameni pentru binele lor. El a trimis solia Sa, spunând ce este necesar pentru acest timp. El v-a dat ocazia să vă pregătiţi pentru a fi gata. Făcând toate acestea, El v-a spus să vă ridicaţi. Dar aţi fost voi gata? Aţi zis voi: “Iată-mă, trimite-mă?” Voi aţi stat nemişcaţi şi nu aţi făcut nimic. Aţi lăsat Cuvântul Domnului abandonat la pământ…

„O, de ce sunt oare oamenii piedici, când pot fi ajutoare? De ce blochează ei roţile, deşi ar putea să înainteze cu succes? De ce îşi jefuiesc propriile suflete, şi păgubesc pe alţii de binecuvântările care ar putea veni prin ei? Cei care leapădă lumina vor rămâne ca o pustie neroditoare” (TM 413).

Cu adevărat, aceşti împotrivitori au rămas spiritual ca o pustie neroditoare. O analiză a predicilor şi articolelor lor tipărite confirmă uscăciunea spirituală şi goliciunea lăuntrică, lipsa subiectelor esenţiale ale adevărurilor 1888. Şi totuşi ei trâmbiţează convingerea supremă că înţeleg şi predică neprihănirea prin credinţă.

Istoria rdeşteptărilor post-1888

Între 1888 şi 1890 Ellen G.White face numeroase referiri la adunări de redeşteptare la care a participat alături de Jones şi Waggoner. Teoria că solia a fost acceptată se bazează pe aceste afirmaţii. Trebuie să le acordăm deci atenţia cuvenită. Următoarele sunt exemple ale entuziasmului ei înflăcărat:

„Nu am văzut niciodată o lucrare de redeşteptare care să înainteze aşa viguros, fără să fie atinsă totuşi de excitaţii nepotrivite. Nu a existat nici presiune, nici apeluri. Oamenii nu erau invitaţi să vină în faţă, dar exista înţelegerea solemnă a faptului că Hristos nu a venit să cheme la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi...

„Erau mulţi care mărturiseau că, pe măsură ce adevărurile acestea erau prezentate, ei se descopereau în faţa legii ca păcătoşi (RH 5 martie 1889).

„Vestea bună că Hristos este neprihănirea noastră a adus multor, multor suflete alinare, iar Dumnezeu spunea poporului Său: “Continuaţi aşa”…

„La fiecare întâlnire de după sesiunea Conferinţei Generale (din 1888) suflete au acceptat cu bucurie solia preţioasă a neprihănirii lui Hristos…

În sabat (Ottawa, Kansas) au fost prezentate adevăruri care erau noi pentru majoritatea celor prezenţi… Dar lucrarea din sabat nu a fost în zadar. Duminică dimineaţa au existat dovezi clare că Duhul lui Dumnezeu lucra mari schimbări în condiţia morală şi spirituală a celor adunaţi” (ibid., 23 iulie 1889).

„Avem întâlniri excelente. Aici nu este prezent spiritul care era la Minneapolis. Toţi acţionează în armonie… Mărturia generală a celor care au luat cuvântul a fost că solia de lumină şi adevăr care fost adusă poporului nostru este chiar adevărul pentru acest timp, şi peste tot pe unde ajunge în comunităţi, urmează cu siguranţă lumină şi pacea lui Dumnezeu” (Ms. 10, 1889).

Aceste afirmaţii, scoase din contextul acestor zece ani, dau impresia unei acceptări autentice a soliei din partea conducătorilor. Dar vor trebui analizate dovezile ulterioare ale contextului. 

Jones spunea că acele adunări au “schimbat valul” în favoarea poporului. Dar problema nu a fost niciodată dacă valul s-a schimbat sau nu cu poporul. Problema a fost totdeauna exclusiv cu pastorii şi conducătorii. Poporul era gata să primească cu bucurie lumina dacă cei din posturi de răspundere ar fi lăsat-o să ajungă la ei fără împotrivire sau distorsiuni sau, şi mai bine, dacă s-ar fi unit cu toată inima în prezentarea ei. Mulţi pastori tineri erau foarte interesaţi. Dar permanenta atitudine de indiferenţă sau opoziţie directă a conducătorilor din Battle Creek şi alte locuri a stins mişcarea. Acest fapt nu este atestat doar de remarcile lui Ellen G.White, ci şi de corespondenţa din arhivele Conferinţei Generale.

De fapt, ea nici măcar nu trebuie chemată la bară ca martor, spre a mărturisi că oficialii de la Battle Creek au respins solia. Corespondenţa oficială demonstrează un curent al opoziţiei, pe care Jones îl numea “un antagonism secret, urmărit permanent” (vezi nota adiţională la sfârşitul acestui capitol).

Presiunea opoziţiei

La Minneapolis, Ellen G.White a văzut repede că problema era cu conducerea. Ea apela cu ardoare la delegaţi să nu privească la cei în vârstă, cu experienţă, spre a şti ce să facă cu lumina. Ea spunea că ei chiar vor încerca să o împiedice să ajungă la popor:

Vă implor să faceţi din Dumnezeu încrederea voastră; nu depindeţi de nici un om şi nu idolatrizaţi nici un om. Nu faceţi ca dragostea voastră pentru ei să-i aşeze în poziţii de răspundere pentru care nu sunt calificaţi…

„Aveţi nevoie de lumină mai mare, de o înţelegere mai clară a adevărului pe care îl duceţi poporului. Dacă voi înşivă nu vedeţi lumina, veţi închide uşa, veţi împiedica razele de lumină să ajungă la popor. Nu faceţi să se spună despre acest popor atât de favorizat: “Nici ei nu au vrut să intre şi nici pe alţii nu i-au lăsat.” Toate aceste lecţii au fost date pentru folosul celor peste care au venit sfârşiturile veacurilor…

„La această întâlnire… opoziţia şi nu investigarea este cuvântul de ordine…

„Nimănui nu trebuie să i se permită să blocheze calea pe care ajunge la popor lumina adevărului. De îndată ce se încearcă acest lucru, Duhul Sfânt se va retrage” (Ms. 15, 1888; Olson, p. 297, 301).

„Întâlnirea noastră se apropie de sfârşit şi nu a fost făcută nici o mărturisire, nici o singură încercare de a lăsa Duhul lui Dumnezeu să vină. Eu m-am întrebat, ce rost a avut întâlnirea noastră aici şi de ce au trebuit să vină fraţii noştri aici, dacă nu fac decât să gonească de la popor Duhul lui Dumnezeu?” (Ms. 9, 1888; Olson 290.291).

Care era de fapt mecanismul respingerii? Cum opera el? Deşi este adevărat că Jones şi Waggoner au fost lăsaţi să vorbească la adunări de tabără şi să-şi publice articolele, deşi este adevărat că solia lor a fost bine primită de laici, împotrivirea conducătorilor a anulat constant cele mai bune eforturi ale lor. Iată aici analiza lui Ellen G.White deespre ce s-a întâmplat:

„Chiar oamenii care trebuiau să fie în alertă spre a vedea nevoile poporului ca astfel să fie pregătită calea Domnului, chiar ei interceptează lumina pe care Dumnezeu o trimite poporului Său şi leapădă solia harului Său vindecător” (Scrisoare către fraţii Miller, 23 iulie 1889).

„Mustrarea Domnului este peste cei care îşi spun gardieni ai docrtinei, care blochează calea ca nu cumva să ajungă la popor o lumină mai mare; dacă nu va exista nici o voce printre oameni ca să prezinte această solie, pietrele vor striga… Slăbiciunea bisericilor noastre provine din răceala inimii şi necredinţa celor care ar fi trebuit să aibă credinţă” (RH 26 iulie 1892).

„La acea oră, şi Jones şi Waggoner erau persona non grata pentru fraţii cu răspundere din Battle Creek (Olson p. 15). După cum vom vedea într-unul dintre capitolele următoare, redactorul de la Review and Herald a fost cel mai influent opozant. Ellen G.White spune de asemenea că noul preşedinte al Conferinţei Generale “a acţionat ca Aron faţă de aceşti bărbaţi care au fost combătuţi mereu de la sesiunea de la Minneapolis” (Letter to A.O.Tait, 27 august 1896). “Preşedintele Conferinţei Generale… a procedat exact împotriva precauţiilor şi avertizărilor care i s-au dat” în legătură cu situaţia din 1888” (Letter to I.H.Evans, 21 noiembrie 1897).

Prin urmare, era firesc ca fraţii opozanţi să aştepte şi chiar să spere ca solia aceasta incomodă să aibă acelaşi insucces la popor ca şi la autorităţile cu funcţii de răspundere de la Battle Creek. Dar când au început să sosească rapoarte despre rezultatele minunate ale predicării trioului inspirat (Ellen G.White, Jones şi Waggoner), ei au fost mâhniţi. Era dureros să recunoşti că Ellen G.White afirmă că aprobarea Duhului Sfânt asupra lucrării le-a răsturnat planurile. Ea nu se referea la o minoritate modestă de fraţi obscuri, ci la impactul general al conducătorilor responsabili:

Apoi, când au văzut şi au simţit demonstraţia Duhului Sfânt mărturisind că solia era de la Dumnezeu, au urât-o şi mai mult, căci era o mărturie împotriva lor. Ei nu au dorit să-şi umilească inimile şi să se pocăiască, să dea slavă lui Dumnezeu şi să treacă de partea adevărului (1 mai 1895).

Redeşteptările de la South Lancaster, Chicago, Ottawa, Kansas şi chiar în comunitatea din Battle Creek, erau o dovadă clară că Dumnezeu a pus sigiliul Său asupra acestei solii. Exeperimentul testării acestei lumini se făcea chiar în laboratoarele bisericilor. Ea funcţiona; niciodată o asemenea manifestare de slavă cerească nu mai însoţise vreo solie de la strigătul de la miezul nopţii din 1844:

„Deşi a existat un efort hotărât de a face fără efect solia pe care a trimis-o Dumnezeu, roadele ei au dovedit că vine din izvoarele luminii şi adevărului. Cei care… au blocat drumul împotriva oricărei dovezi nu pot aştepta o viziune spirituală mai clară, după ce şi-au ţinut aşa mult timp ochii închişi în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu poporului Său… Va fi opoziţie chiar din partea acelora de la care ne-am aştepta să fie cel mai serios angajaţi într-o astfel de lucrare” (Letter O19, 1892).

Ea a continuat să spere într-o schimbare a inimii conducătorilor, odată ce au văzut dovezile de netăgăduit ale soliei. Paragraful următor ar putea fi citat ca dovadă că solia 1888 a fost acceptată de conducătorii bisericii:

„Am văzut puterea lui Dumnezeu însoţind solia peste tot pe unde era prezentată. Nu veţi putea convinge poporul din South Lancaster că ceea ce li s-a prezent nu este o solie de lumină… Dumnezeu a întins mâna Sa peste această lucrare. Am lucrat în Chicago; a durat o săptămână înainte ca să se producă o cedare din partea ascultătorilor. Dar ca un val de slavă, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a prăvălit peste noi atunci când aşezam în faţa oamenilor pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Domnul Îşi descoperea slava, iar noi simţeam acţiunea profundă a Duhului Său.”

Dar acelaşi articol (Review and Herald, 18 martie 1890) arată că fraţii conducători nu apreciau încă această lucrare:

„Am încercat să vă prezint această solie aşa cum o înţeleg eu, dar cât timp se vor mai ţine cei din inima lucrării departe de solia lui Dumnezeu?”

Un păcat şi mai mare s-a adăugat necredinţei din 1888 de la Minneapolis: dovezile de netăgăduit prin care Duhul Sfânt aproba solia, demonstrate în redeşteptări fenomenale, nu au făcut decât să întărească împotrivirea acestor fraţi. “Când au văzut şi au simţit demonstraţia Duhului Sfânt mărturisind că solia este de la Dumnezeu, au urât-o şi mai mult” (TM 80; 1895). Câţiva ani mai înainte Ellen G.White apela patetic la unitate cu solii din 1888:

„De aproape doi ani noi tot zorim poporul să vină şi să primească lumina şi adevărul despre neprihănirea lui Hristos, iar ei se întreabă dacă se pot prinde sau nu de acest adevăr preţios” (ibid., 11 martie 1890).

„Vă implor pe voi, care vă împotriviţi luminii şi adevărului, să vă daţi la o parte din calea poporului lui Dumnezeu” (ibid., 27 mai 1890).

Dovada zdrobitoare a dovezilor indică faptul că ei nu s-au dat la o parte din cale. Trebuie reţinut contextul rapoartelor glorioase despre “redeşteptări.” Afirmaţiile din prima perioadă (1889-1890) pline de speranţă profetică, trebuiesc puse faţă în faţă cu dezamăgirea istoriei ulterioare, pe care ea a fost obligată să o consemneze (1891-1897). Toate sursele concură în aceeaşi direcţie: mărturia ei, mărturia lui Jones, dosarele din arhiva oficială şi vocea evidentă a unui secol de istorie.

La fel ca iudeii

Niciodată, de la lepădarea Împăratului slavei de către evrei, nu a mai văzut universul un eşec aşa de ruşinos şi de neiertat ca al poporului lui Dumnezeu, condus de mai marii lui. Serva Domnului nu a ezitat să aplice fraţilor din conducere faimoasele “vaiuri” ale fariseilor şi să sublinieze aplicarea lor prezentă: “Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, aceste versete reprezintă foarte mult pentru cei ce le vor asculta” (TM 76). “Nici voi nu aţi intrat, şi aţi împiedicat şi pe cei ce voiau să intre.”

Aceasta este imaginea “marii redeşteptări” care a urmat după sesiunea din 1888. Mulţi membri şi pastori tineri începeau să “intre” dar bătrânii de la Ierusalim realmente i-au împiedicat. Astfel, redeşteptarea a fost întreruptă, iar Duhul Sfânt rănit, insultat şi stins. Deseori serva Domnului compara spiritul anti1888 cu furia evreilor împotriva lui Hristos. De exemplu:

„Lumina a stălucit peste biserica lui Dumnezeu, dar mulţi au spus prin atitudinea lor indiferentă: “Noi nu vrem calea Ta, o, Dumnezeule, ci propria noastră cale.” Împărăţia cerului a venit foarte aproape… dar ei au blocat calea inimii şi nu au primit musafirii cereşti; căci ei nu cunosc dragostea lui Dumnezeu…

„Încăpăţânarea şi necredinţa sunt mai puţin scuzabile astăzi decât pentru iudeii din timpul lui Hristos… Păcatul nostru şi consecinţele lui vor fi mai mari dacă refuzăm să mergem în lumină. Mulţi spun: “Dacă aş fi trăit eu în zilele lui Hristos, nu aş fi sucit cuvintele Lui şi nu aş fi interpretat greşit sfaturile Sale. Eu nu L-aş fi lepădat şi răstignit, aşa cum au făcut iudeii.” Dar acest lucru se poate dovedi prin felul în care trataţi solia şi solii Lui astăzi…

„Cei care trăiesc astăzi nu sunt răspunzători pentru faptele celor care L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu; dar dacă, în ciuda luminii care a fost revărsată peste poporul din vechime noi mergem pe acelaşi drum, cultivăm acelaşi spirit şi refuzăm să primim mustrarea şi avertizarea, atunci vina noastră va fi cu mult mai mare decât a lor” (ibid., 11 aprilie 1893).

Ea adăuga o săptămână mai târziu:

„Cei care sunt plini de necredinţă remarcă foarte uşor lucrurile care au o cât de mică umbră de neclaritate. Ei pierd din vedere toate dovezile pe care le-a dat Dumnezeu… descoperind preţioase perle ale adevărului în inepuizabila mină a Cuvântului Său. Ei ţin atomul incomod sub microscopul imaginaţiei lor până când acesta le apare cât o planetă, împiedicându-i să vadă lumina preţioasă a cerului… De ce vă preocupaţi aşa de mult de ceea ce vi se pare reproşabil la soli (A.T.Jones şi E. J. Waggoner) şi daţi la o parte toate dovezile pe care vi le-a dat Dumnezeu spre a echilibra mintea în legătură cu adevărul?” (ibid., 18 aprilie 1893).

Imaginaţia noastră se luptă să pătrundă realitatea binecuvântărilor care ar fi venit peste Biserica A.Z.Ş. dacă această solie preţioasă ar fi fost primită cu toată inima.

„Dacă prin harul lui Hristos poporul Său ar fi devenit burdufuri noi, El le-ar fi umplut cu vinul Său nou. Dumnezeu va da lumină suplimentară, iar adevărurile vechi vor fi recuperate şi aşezate din nou în cadrul adevărului; şi oriunde vor merge, lucrătorii vor triumfa” (Review and Herald Extra, 23 decembrie 1890).

Istoria noastră răsturnată

Ceea ce ar fi trebuit să aibă loc, dar nu a avut, a fost explicat într-o afirmaţie făcută la sesiunea Conferinţei Generale din 1901, când Ellen G.White s-a referit din nou la criza 1888-1891. Ceea ce istoricii noştri presupun că a fost “redeşteptare,” s-a dovedit a nu fi decât afirmaţii verbale fără suport real:

„Simt un interes deosebit faţă de acţiunile şi hotărârile care se vor lua la această sesiune, în legătură cu lucrurile care ar fi trebuit făcute cu ani în urmă, mai sigur cu zece ani în urmă, când eram adunaţi la Conferinţă, iar Spiritul şi puterea lui Dumnezeu au venit în adunarea noastră, dovedind că Dumnezeu este gata să lucreze pentru acest popor, dacă ei vor accepta spiritul acestei lucrări. Fraţii au recunoscut lumina pe care a dat-o Dumnezeu, dar cei angajaţi în instituţiile noastre, mai ales cei de la editura Review and Herald şi din Conferinţă (Generală) au introdus elemente ale necredinţei, aşa că lumina dată nu a fost urmată. Ea a fost recunoscută, dar nu s-a produs nici o schimbare specială astfel ca Dumnezeu să poată fi descoperit în poporul Său” (GCB 1901).

Unii fraţi au recunoscut în 1893 că, deoarece reforma a fost respinsă, redeşteptarea a eşuat. Jones spunea:

„Fraţilor, a sosit timpul să reluăm în seara aceasta ceea ce am refuzat acolo (la Minneapolis cu patru ani mai înainte). Nimeni dintre noi nu a visat vreodată binecuvântările splendide pe care le avea Dumnezeu pentru noi la Minneapolis, şi de care ne-am fi putut bucura în toţi aceşti patru ani dacă inimile ar fi fost gata să primească solia trimisă de Dumnezeu. În seara aceasta am fi fost cu patru ani înainte, am fi fost în mijlocul minunilor marii strigări” (GCB 1893, p. 183).

Următoarea scrisoare de la Ellen G.White, citită la aceeaşi sesiune, explică cum a funţionat procesul prin care solia 1888 a eşuat:

„Opoziţia din chiar mijlocul nostru a impus asupra solilor Domnului o povară laborioasă şi chinuitoare; ei au fost obligaţi să întâmpine dificultăţi şi obstacole care nu trebuiau să existe… Timpul, efortul mental şi fizic cerut pentru a înfrunta influenţa fraţilor noştri care se opuneau soliei, au fost răpite lumii, care se află  în faţa judecăţilor iminente ale lui Dumnezeu. Spiritul lui Dumnezeu s-a manifestat cu putere asupra poporului Său, dar nu a putut fi revărsat asupra lor deoarece ei nu şi-au deschis inimile să-L primească.

„Noi nu trebuie să ne temem de opoziţia care vine din partea lumii; solia a fost împiedicată de elemente care lucrează în mijlocul noastru… Dragostea şi încrederea reprezintă o forţă morală care ar fi unit bisericile noastre şi ar fi produs armonie în acţiune; dar răceala şi neîncrederea au adus discordia care ne-a secat de orice putere…

Influenţa care s-a dezvoltat din împotrivirea la lumină şi adevăr la Minneapolis, a tins să facă fără efect lumina pe care a dat-o Dumnezeu poporului Său prin Mărturii… deoarece unii care ocupă poziţii de răspundere erau infectaţi de spiritul care predomina la Minneapolis, un spirit care întunecă discernământul poporului lui Dumnezeu” (ibid., p. 419).

O armată care pierde o bătălie va încerca după înfrângere să afle de ce s-a întâmplat aşa. Ei pot vorbi despre biruinţă doar la condiţional, ca despre “ce ar fi putut fi.” Este semnificativ faptul că paragraful foarte des citat, publicat în 1909 în Testimonies, volumul 9, pagina 29, care începe cu un tragic “dacă” a fost scris în contextul rezultatelor istoriei 1888. Este paragraful următor după citatul de mai sus:

„Dacă fiecare soldat al lui Hristos şi-ar fi făcut datoria, dacă fiecare străjer de pe zidurile Sionului ar fi sunat clar din trâmbiţă, lumea ar fi auzit deja solia de avertizare. Dar lucrarea este cu ani în urmă. Ce scuză vom oferi lui Dumnezeu pentru o aşa de mare întârziere a lucrării?”

În istoria 1888 există veşti bune

Aceasta nu înseamnă că războiul a fost pierdut. Departe de noi gândul! A fost pierdută doar o bătălie. Avem totuşi aici o situaţie foarte ciudată. În aceeaşi scrisoare, câteva paragrafe mai jos, Ellen G.White prezice că Satana îşi va folosi avantajul cu mare viclenie. “Manevrele ascunse ale lui Satana se vor întinde peste tot.” El este mult prea şmecher ca să se demaşte singur; el va pretinde că este Hristos. “Apariţia unui Hristot fals va trezi speranţe înşelătoare în minţile celor care se vor lăsa amăgiţi.”

Satana este destul de deştept ca să nu pretindă biruinţa înainte ca ea să fie completă, chiar dacă este adevărat că a obţinut o biruinţă parţială. Dacă el s-ar lăuda cu această biruinţă, biserica rămăşiţei ar fi adusă pe genunchi într-o pocăinţă a veacurilor, căci ea este sinceră cu inima. Ei nu trebuie să i se spună adevărul – ea trebuie ţinută în amăgire până la sfârşit.

Din această cauză dorinţa lui Satana este să fim înşelaţi despre istoria noastră din 1888. El va admite mieros că a fost înfrânt şi a pierdut bătălia, pretinzând că stă plecat la picioarele noastre. Dar dacă va fi cultivată, această amăgire nu poate duce decât la închinarea unui fals Hristos. Dacă nu putem citi corect trecutul, cum vom fi în stare să interpretăm corect viitorul care se desfăşoară în faţa ochilor noştri?

Zugrăvesc aceste adevăruri evidente o imagine obscură şi descurajatoare? Nu, dacă Îl iubim pe Cel care spune că este Adevărul. Recunoaşterea adevărului este singura cale de a ne apropia de El!

Deşi este adevărat că istoria noastră este o clară chemare la pocăinţă, să nu uităm că totdeauna chemările la pocăinţă au fost pozitive, încurajatoare şi pline de speranţă.

Concluzie

Cei care schiţează istoria 1888 ca pe o biruinţă glorioasă sunt sinceri. Ei doresc să păstreze unitatea bisericii. S-au ridicat critici care au pretins că biruinţa câştigată de Satana în şi după 1888 a fost completă, astfel că biserica este astăzi într-o situaţie fără speranţă. Acest lucru nu este adevărat, dar această idee falsă se prinde şi înfloreşte ca o reacţie în faţa mândriei şi vanităţii care neagă adevărul istoriei noastre generaţie după generaţie. Israel nu va deveni nicidecum Babilon, deşi ar putea avea perioadele lui de captivitate. Domnul îl va aduce în graniţele lui, mustrat şi pocăit.

Căutând să facem faţă criticilor care condamnă biserica, noi nu trebuie să negăm adevărul. Să oferim cinstea celor care o merită. Aceasta, în lumina istoriei noastre trecute, va cere o mare umilinţă din partea noastră:

„Va exista o mare umilinţă a inimilor înaintea lui Dumnezeu din partea tuturor celor care rămân credincioşi până la sfârşit” (Ms. 15, 1888).

„Dacă biserica, care acum este infectată de propria ei apostazie, nu se pocăieşte spre a fi convertită, va mânca din rodul propriilor ei fapte până când îi va fi scârbă de ea însăşi” (8T 250).

Această experienţă nu este dovada că Dumnezeu Îşi va lepăda biserica. Când s-a aruncat la pământ în Ghetsemani dorind să moară, Petru a fost în sfârşit convertit (Matei 26, 75; DA 713). Tot aşa, când se vor împlini cuvintele de mai sus, biserica rămăşiţei va fi convertită. Atunci cinzecimea ei nu va mai fi departe, ca şi a lui Petru când a ajuns să se cunoască pe sine, şi astfel a descoperit iertarea Domnului său.

O înţelegere corectă a experienţei 1888 se va contura într-o autentică cunoaştere de sine: “Cândva, ea va fi văzută în adevărata ei lumină, cu tot vaiul de nenorociri care a rezultat din ea” (GCB 1893, p. 184).

La sesiunea din 1893, Jones s-a referit şi el la acel mult întârziat “cândva” :

„Vor veni lucruri mult mai surprinzătoare decât cele de la Minneapolis… Dar dacă noi nu avem dezrădăcinat din inimile noastre acel spirit, vom trata acea solie şi pe acei soli prin care vor veni ele aşa cum a spus Dumnezeu că am tratat solia aceasta” (ibid., p. 185).

Chiar dacă nu am fi avut nici una dintre referinţele pe care le-am prezentat în acest capitol, logica şi bunul simţ ar dicta câteva concluzii:

(1) Marea strigare ar urma să aibă un efect asupra încheierii lucrării asemănător focului în mirişte (Review and Herald 15 decembrie 1885). “Mişcările finale vor fi repezi.” Dar în loc să înainteze ca focul în mirişte, a trecut un secol de mocneală prelungită, în timp ce suflete se nasc mai repede decât ajungem noi la ele cu solia noastră. Singura concluzie rezonabilă este că focul a fost stins – de instrumente omeneşti, nu divine.

(2) Când va veni marea strigare, spune Ioan în Apocalips, va fi lumină care va lumina pământul cu o slavă ce va întrece orice desfăşurare de putere divină de până atunci. Împăraţii pământului încă nu au stat deoparte, cu “negustorii pământului” bocind căderea marelui Babilon, prăbuşit într-o singură “oră” de puternica predicare a adevăratei mari strigări. Şi totuşi, lumina soliei celui de-al patrulea  înger a început să lumineze în acel mod ciudat şi discret în 1888. Singura concluzie rezonabilă este că lumina a fost îndepărtată, de instrumente omeneşti.

(3) Când solia 1888 a neprihănirii prin credinţă, adevăratul început al ploii târzii, este acceptată, va fi văzută în biserica rămăşiţei o redeşteptare a evlaviei primare nemaiîntâlnită până atunci. “Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului nu doreşte ca acest adevăr să fie clar prezentat; el ştie că dacă poporul îl primeşte deplin, puterea lui va fi zdrobită (GW 103, old edition). Singura concluzie posibilă: solia neprihănirii lui Hristos nu a fost primită cu adevărat.

Aceasta fiind într-un sens special solia lui Dumnezeu, opoziţia hotărâtă, responsabilă şi permanentă împotriva ei înseamnă o înfrângere spirituală pentru mişcarea adventă; dar această înfrângere trebuie apreciată ca o luptă într-un război mai mare, şi nu ca pierderea războiului în sine.

O astfel de situaţie impune ca generaţia prezentă să recunoască datele problemei şi să repare deplin greşeala tragică. Acest lucru este posibil, iar Dumnezeul cel viu şi neprihănit ne va ajuta.

Acestea trebuie să fie veşti bune.

 

 

 

  1. Cf. Ms. 9, 1888, Through Crisis to Victory, p. 292; Ms. 15, 1888; Ms. 13, 1889; Review and Herald 4, 11 martie, 26 august11 aprilie 1893; 
  2. Pease face o scurtă referire la un paragraf din 22 noiembrie 1892 al lui Ellen G.White în care ea identifică solia ca fiind începutul marii strigări (By Faith Alone, p. 156). Dar în general el identifică solia ca pe o simplă reaccentuare a doctrinei protestante. Froom recunoaşte solia ca fiind începutul ploii târzii, dar contra oricărei logici, se contrazice singur insistând că a fost aceeaşi solie pe care o predicau bisericile evanghelice ale timpului. Ceilalţi scriitori ignoră total felul în care Ellen G.White identifică solia.
  3. Dovezi obiective în sprijinul remarcilor ei se găsesc în publicaţiile oficiale referitoare la controversa celor două legăminte dintre anii 1906-1908. Versiunea care predomina era cea a opoziţiei contra soliei 1888. Vezi Signs of the Time 13 noiembrie 1907; 29 ianuarie 1908.

 

 

 

 

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL PATRU

Mărturia arhivelor Conferinţei Generale

Corespondenţa oficială din arhivele de la Battle Creek susţine mărturia lui Ellen G.White şi A.T. Jones despre atitudinea negativă a fraţilor cu răspundere de la Battle Creek. A.T. Jones spunea că a existat “un antagonism secret, urmărit permanent” (Letter to C.E. Holmes, 12 mai 1921).

Scrisorile secretarului Conferinţei Generale, Dan T. Jones, ilustrează cum funcţiona această atitudine. Deşi avea prejudecăţi mari faţă de solia şi de solii din 1888, la câteva săptămâni după Minneapolis Duhul Sfânt l-a impresionat cu dovezi clare că Jones era solul adevărat al lui Dumnezeu. El scrie unui prieten:

Avem întâlniri bune aici… Fratele A.T.Jones a predicat în cea mai mare parte a timpului. M-aş fi bucurat să puteţi auzi şi voi unele dintre predicile lui. Pare cu totul diferit de ceea ce a fost (sic) la Minneapolis. Cred că unele dintre predicile lui sunt mai bune decât tot ce am auzit eu până acum. Totul este nou. Predicile lui sunt originale, iar când predică este foarte sensibil şi delicat, trăind profund ceea ce spune. Părerea mea despre el s-a modificat mult, după ce am văzut şi cealaltă faţă a caracterului lui (Letter to J.W.Watt, 1 ianuarie 1889).

Însă Dan Jones este un om convins împotriva voinţei lui. Este fenomenal cum pot conducători buni să-şi împietrească inimile împotriva a ceea ce văd bine că sunt “împuterniciri” ale Duhul Sfânt. Trebuie să înţelegem de ce se întâmplă aşa ceva, căci noi suntem astăzi într-un grav pericol de a repeta istoria lor. Aşa cum spunea Luther, toţi suntem făcuţi din aceeaşi ţărână.

Un an mai târziu, dintr-un motiv necunoscut, Dan Jones s-a împietrit împotriva solilor din 1888, deşi în această perioadă Ellen G.White i-a sprijinit pe aceştia din ce în ce mai mult. Vedem aici un ferment misterios al spiritului uman. Din poziţia de funcţionar administrativ, el scrie comitetului Conferinţei Missouri, zona lui natală. El trebuie să comunice şi altora raţionamentul lui eronat. Aici este un gen de influenţare prin spatele cortinei, “antagonismul secret” de care vorbea A.T. Jones:

Cred că un institut de studiu în Missouri ar fi un lucru splendid, dar cred că organizarea lui în linişte ar fi mai potrivită decât să faceţi mare paradă, şi să vă treziţi pe cap cu… Jones şi Waggoner. Ca să vă spun adevărul, eu nu am prea multă încredere în felul cum prezintă ei unele lucruri. Ei interpretează totul ca să le convină şi nu admit nicidecum ca poziţiile lor să fie criticate… În realitate, ei nu abordează decât subiecte asupra cărora există diferenţe de opinie între fraţii noştri conducători. Nu cred că doriţi să aduceţi în conferinţa Missouri un astfel de spirit (Letter to N.W. Alee, 23 ianuarie 1890).

Solii din 1888 nu au aflat probabil niciodată de ce nu a fost apreciată lucrarea lor în Missouri.

Scrisoarea informativă a lui Dan Jones către G.I. Butler privind situaţia de la Battle Creek descoperă iarăşi acest “antagonism” în acţiune. El îl încurajează pe Butler în împotrivirea faţă de solie:

Mă bucur că şi dumneavoastră priviţi lucrurile din această perspectivă, şi nu vă lăsaţi descurajat şi înfrânt sub povara care se pare că a fost aşezată asupra dumneavoastră… M-am gândit deseori la ceea ce mi-aţi spus iarna trecută, şi anume că băieţii din California (Jones şi Waggoner) vor fi în comitetul de conducere la Review în mai puţin de doi ani. Nu mă miră dacă se vor face demersuri în acest sens în următoarele luni. Dar sunt sigur că ele se vor lovi de o foarte puternică opoziţie (Letter, 28 august 1889).

“Opoziţia puternică” pe care o anticipa el a erupt ca un vulcan chiar în sufletul lui în iarna anului 1890. Într-o zi Waggoner a anunţat în timpul unui curs (la seminarul din Battle Creek) că lunea următoare va discuta despre cele două legăminte. El fusese invitat oficial, ba chiar se insistase, să renunţe la serviciul lui în California şi să vină să predea la Battle Creek. El a presupus, cum era şi normal, că avea libertatea să prezinte evanghelia aşa cum o înţelegea el.

Dar când a auzit vestea despre cele două legăminte, Dan Jones nu s-a mai putut abţine. El a început demersurile pentru a-l opri pe Waggoner, apelând la Uriah Smith şi chiar la Ellen G.White. Era aşa de tulburat de acest incident încât a scris scrisori lungi pe acest subiect către G.I. Butler, O.A. Olsen, J.D. Pegg, C.H. Jones, R.C. Porter, J.H. Morrison, E.W. Farnsworth şi R.A Underwood. Scrisorile lui nu pot masca antipatia oficială faţă de solie şi soli, deşi, bineînţeles, mărturisea acceptarea “doctrinei îndreptăţirii prin credinţă.” 

Suntem recunoscători faptului că Dan Jones a fost un scriitor prolific, căci el oferă imagini valoroase despre acţiunile mascate ale conducerii de atunci. El îşi prezintă sentimentele cu candoare. Opoziţia lui evidentă faţă de solie era o povară grea asupra conştiinţei lui, ca ţepuşul în care trebuia să lovească Saul din Tars cu piciorul. El scrie lui Butler despre aceastră confruntare cu Waggoner:

Nu a existat niciodată ceva în viaţa mea care să mă doboare ca acest incident. Am fost aşa de enervat de toată afacerea aceasta încât nici nu am ştiut cum să acţionez şi ce să fac… Când am văzut care era subiectul lecţiunilor (lecţiunile şcolii de sabat, alcătuite de Waggoner) am decis imediat că nu pot preda aşa ceva, şi după ce am analizat puţin situaţia, am decis să renunţ la funcţia de instructor al şcolii de sabat…

Am fost aşa îngrijorat şi iritat din această cauză, încât durerea aceasta m-a obosit mai mult decât o jumătate de an de lucru (Letter, 13 februarie 1890).

Ce spectacol – secretarul Conferinţei Generale “îngrijorat şi iritat” de ceea ce era în realitate călăuzirea Duhului Sfânt în ploaia târzie!

O privire în spatele cortinei din Battle Creek 

Dan Jones continuă, cu un veritabil portret al administraţiei din Battle Creek, spunând fără ocolişuri lui Butler despre planul oficial de a ascunde faptele de studenţi şi de a “lăsa chestiunea cât mai neobservată, fără să mai atragem atenţia studenţilor de la seminar asupra schimbării necesare.” Din punct de vedere politic ar fi putut fi un plan isteţ. Waggoner însă i-a stricat planul, spunând deschis despre ce era vorba, astfel că “a trebuit să facem totul public; tot ce am putut a fost să spun că noi ne-am gândit că ar fi mai bine să-i cerem doctorului Waggoner să amâne deocamdată subiectul celor două legăminte.”

Ellen G.White, W.C.White, Waggoner şi A.T. Jones se străduiau să clarifice lucrurile cu fraţii din Battle Creek, iar rezultatul a fost că adevărul i-a forţat pe Dan T. Jones, Uriah Smith şi alţii, fără voia lor, într-un colţ. Dan T. Jones este sincer povestind prietenilor lui situaţia neplăcută în care au fost puşi:

Acest lucru a lăsat pe unii dintre noi într-o poziţie stânjenitoare. Lucrarea noastră era înţeleasă greşit şi ni s-a retras orice sprijin. Nimeni nu putea discuta cuvântul dr. Waggoner sau al sorei White (Letter to Butler, 27 martie 1890).

Umilinţa şi onestitatea lui Dan T. Jones sunt reconfortante, aproape naive, în lumina adevărului pe care nu îl înţelegea – că antipatia lui era îndreptată de fapt împotriva darului ceresc al ploii târzii şi al luminii marii strigări. El este definitiv împotriva acestei binecuvântări cereşti şi nu se poate abţine să nu ştie toată lumea. 

Predica faimoasă a lui Ellen G.White din 16 martie de la Battle Creek (Ms. 2 1890), conţine această expresie “Nu a existat o acceptare” a soliei, şi câteva duzini de referiri la necredinţa şi lepădarea continuă a soliei între cei de la Battle Creek după Minneapolis. Dan T. Jones se plânge, a doua zi, într-o scrisoare:

Mi se pare că poziţia ei este cea corectă, şi că principiul se aplică şi altor subiecte la fel de corect ca în cazul legămintelor, sau legii din Galateni… Eram la fel de sigur că anumite planuri şi scopuri sunt dirijate de dr. Waggoner şi alţii, şi că în spatele acestor planuri şi scopuri există anumite motive; dar acum se pare că am fost eronat în ambele situaţii. Este ciudat cum se poate întâmpla aşa ceva. Toate elementele păreau să întărească dovezile că poziţia mea este corectă; dar ele s-au dovedit false (Letter to J.D. Pegg, 17 martie 1890).

Scriind lui Butler zece zile mai târziu, progresul lui este firav, încă în ceaţă. Poziţia lui despre solie este încă neschimbată. Ca şi Uriah Smith, pentru aceste neînţelegeri nu sunt vinovaţi decât Jones şi Waggoner. El nu îi poate vedea în lumina în care îi vede Ellen G.White, ca “soli împuterniciţi” ai Domnului:

Se poate ca noi să fi fost greşiţi în anumite poziţii pe care le-am avut… Acum nu văd ce am mai putea face, decât să acceptăm explicaţiile care au fost date, şi să procedăm în consecinţă… Sora White… crede că rapoartele care vi s-au adus de la sesiunea de la Minneapolis au fost foarte exagerate, şi că nu aveţi o părere corectă despre tot ce s-a întâmplat acolo. Deşi poziţia mea în legătură cu legea din Galateni şi cu legămintele nu s-a schimbat deloc, sunt bucuros că m-am eliberat de povara sufletească produsă de motivele şi planurile unora dintre fraţi… Să sperăm că în viitor fraţii noştri nu vor acţiona de aşa manieră încât să dea motive de suspiciune cu privire la planurile şi scopurile lor (Letter, 27 martie 1890).

Scriind lui R.C. Porter câteva zile mai târziu, el arată că nici el, nici Uriah Smith nu sunt cu adevărat în armonie cu solii din 1888 sau cu Ellen G.White:

Fratele Smith… nu poate înţelege de ce… sora White vorbeşte foarte clar împotriva unui lucru, aşa cum este cazul cu legea din Galateni, adusă de J.H.Waggoner acum câţiva ani, ca apoi să schimbe radical poziţia şi să susţină acelaşi lucru, doar prezentat puţin diferit… Încerc să mă gândesc cât mai puţin posibil la acest lucru (Letter, 1 aprilie 1890).

Două săptămâni mai târziu, Dan Jones este încă nesigur, şi se exprimă cu uşurătate despre ceea ce era în realitate călăuzirea Domnului în debutul ploii târzii. El vrea să-i vadă pe Jones şi pe Waggoner coborâţi de pe piedestal şi îl asigură pe fratele Butler că el şi fraţii duc înainte bătălia împotriva celor doi. Ceea ce Ellen G.White şi istoria numesc “o foarte preţioasă solie,” el consideră a fi “vederi personale” care, speră el, nu vor mai fi tolerate niciodată:

Ştiu că este puţin dificil, datorită dovezilor circumstanţiale care au marcat această afacere un an şi jumătate, să tragem concluzia că lucrurile care s-au ivit la Minneapolis erau inocente ca un miel. Dar dacă dr. Waggoner spune că el nu a avut niciun plan când a venit acolo, şi dacă fratele Jones spune la fel, iar sora White îi susţine, ce putem face noi decât să acceptăm acest lucru ca fiind realitatea?… Dumneavoastră aţi putea crede că am dat şi noi puţin cu piciorul, apoi ne-am prăvălit şi am înghiţit toată povestea. Dar nu aceasta este situaţia. Eu cred că am câştigat fiecare punct pus în joc şi că tabăra adversă a priceput că nu merge aşa uşor; mă bucur că a fost aşa, dacă au priceput lecţia pe care am dorit să le-o dăm. Sunt sigur că dr. Waggoner va fi de acum foarte precaut în a-şi lansa părerile personale în faţa poporului înainte ca ele să fie foarte atent examinate de fraţii noştri conducători; şi cred că fraţii conducători vor fi mult mai atenţi în examinarea acestor păreri personale decât au fost în trecut (Letter to Butler, 14 aprilie 1890).

Aceste arhive confirmă abundent remarca lui A.V. Olson că Jones şi Waggoner erau persona non grata la sediul din Battle Creek. Tensiunea a fost aşa de ascuţită încât este uşor să înţelegem cum s-a trezit Waggoner expediat în Anglia la începutul lui 1892. Scrisoarea lui din 15 septembrie către preşedintele Conferinţei Generale a exacerbat situaţia. El fusese numit membru al comitetului însărcinat cu publicaţiile, dar participarea lui la lucrările acestuia a fost oarecum ocolită. Scrisoarea lui este respectuasă; interesul lui este pentru binele cauzei:

Sunt interesat de cartea fratelui Butler. Am văzut, din raportul comitetului pentru publicaţii, că s-a votat tipărirea ei la Review and Herald. De aici trag concluzia că ea este gata pentru tipar. Dacă este aşa, ca membru al acestui comitet aş dori să văd manuscrisul. Cu aproape un an în urmă am văzut o listă a capitolelor care urmau să alcătuiască această carte şi de aici, ca şi din câte cunosc eu situaţia în general, sunt aproape sigur că există şanse ca această carte să aibă nevoie de examinare ca orice altă carte. Dacă ea va fi aprobată fără să fie examinată de cel puţin trei membri ai comitetului, cred că vor exista nemulţumiri… Cred că fiecare membru are dreptul să examineze orice manuscris care se prezintă în faţa comitetului.4

Uriah Smith se justifică în lepădarea soliei

Opoziţia lui Uriah Smith faţă de solia 1888 era logică, academică şi aparent rezonabilă. Pe 17 februarie el îi scrie lui Ellen G.White de ce nu poate accepta solia. El este absolut sincer. Să citeşti această scrisoare de şase pagini este o experienţă umilitoare, căci el este aşa convingător încât s-ar putea exclama: “Aici stau, Dumnezeu să-mi ajute.” Este posibil să fie şi pentru noi astăzi la fel de uşor să considerăm un dezastru darul Duhului Sfânt ca şi pentru el atunci. El vede călăuzirea Domnului ca pe o mare “calamitate.” Să notăm pe scurt argumentele lui:

După părerea mea, calamitatea cea mai mare care a căzut peste cauza noastră, afară de moartea fratelui White, a fost când dr.Waggoner a început să-şi publice în Signs articolele despre legea din Galateni...

Dacă m-aş afla în faţa tribunalului sub prestare de jurământ, aş fi obligat să mărturisesc cu toată sinceritatea... că dumneavoastră aţi spus că fr. J.H.Waggoner (tatăl lui E.J.Waggoner; n.tr.) este eronat (despre legea din Galateni). Şi mi se pare că acest lucru este conform cu Scriptura. Fratele White a fost şi el de acord cu noi la acest subiect încât, vă aduceţi aminte, a retras cartea fratelui Waggoner din circulaţie... Poziţia pe care o ia acum fr. E.J.Waggoner este supusă exact aceloraşi obiecţiuni... Mi se pare contrară Scripturii, şi apoi, contrară cu ce aţi spus dvs. mai înainte...

Fraţii din California (Jones şi Waggoner) aproape au ruinat Conferinţa (1888) aşa cum mă aşteptam. Dacă nu ar fi fost prezentate aceste chestiuni supărătoare, nu văd de ce nu am fi putut avea o sesiune plăcută şi binecuvântată, aşa cum am avut mereu...

(E.J.Waggoner) a luat aceeaşi poziţie despre legea din Galateni pe care dvs. aţi condamnat-o la tatăl lui. Iar acum, când aţi aprobat poziţia lui... a fost o mare surpriză pentru mulţi. Şi când au venit să mă întrebe ce înseamnă acest lucru şi cum se poate explica aşa ceva, serios, sora White, n-am ştiut ce să le spun, şi nici acum nu ştiu.

...Când ies la iveală opinii şi mişcări care... subminează fatal lucrarea dumneavoastră şi zguduie credinţa în solie, mi se pare normal să fiu îngrijorat; şi vă imaginaţi în ce situaţie ciudată mă aflu când, deoarece îmi permit un cuvânt de avertizare asupra unor puncte, sunt prezentat în public ca unul care loveşte în vânt, neştiind cu ce se luptă. Eu cred că ştiu, într-o oarecare măsură, cu ce mă lupt. Poate că nu înţeleg adevărata amploare a acestei lucrări de inovaţie şi dezintegrare care se desfăşoară; dar înţeleg destul ca să-mi provoace chin. Eu cred că sunt dispus sã primesc lumină oricând şi de la oricine. Dar ceea ce se pretinde a fi lumină trebuie, pentru mine, să fie în de acord cu Scriptura şi bazată pe raţionament solid, care să convingă judecata, înainte ca să mi se pară şi mie lumină. Iar când vine cineva şi prezintă lucruri pe care eu le ştiu şi le cred de mult timp, îmi este imposibil să numesc aşa ceva lumină nouă (Uriah Smith către Ellen White, 17 februarie 1890).

Ar fi posibil să existe în biserica de astăzi mulţi “Uriah Smith” la fel de sinceri şi rezonabili în opoziţia lor contra luminii care, în providenţa lui Dumnezeu urmează să lumineze pământul cu slava ei?

Este dureros să privim peste umărul fraţilor noştri din Battle Creek de acum un secol şi să le citim scrisorile. Dar este un lucru bun să înţelegem că într-o zi şi alţii vor citi scrisorile noastre. Îngerii, de asemenea, înţeleg corect atitudinea autentică a inimii noastre faţă de lucrarea lui Dumnezeu.

O vrăjmăşie ascunsă a inimii împotriva soliei neprihănirii lui Hristos a făcut ca fraţii buni din acea vreme să creadă zvonuri nefondate şi rapoarte deformate. Ellen G.White a comparat deseori această situaţie cu iudeii care s-au opus lui Hristos. Şi ei aveau de partea lor logică sănătoasă şi argumente raţionale. Ei aveau convingerea că dovezile Scripturii arătau clar că El nu poate fi Mesia. A ieşit vreodată un profet din Galilea? Crede vreunul dintre liderii de la Ierusalim în El? De asemenea, personalitatea Lui îi bloca literalmente pe un drum greşit.

Acum este prea târziu pentru fraţii noştri de acum un secol să pătrundă destul de adânc în sufletele lor spre a se pocăi că au lepădat cea mai semnificativă revărsare a Duhului Sfânt după cincizecime.

Slavă Domnului, pentru noi încă nu este prea târziu să facem acest lucru, căci ne putem vedea cu uşurinţă în ei.

 

 

1. Scrisorile lui Dan T. Jones se află în arhivele şi statisticile Conferinţei Generale, Record Group 25. Folosite cu permisiune.

2. Poziţia lui Waggoner, căreia se opuneau Dan Jones, Uriah Smith şi alţii, este prezentată în The Glad Tidings (Pacific Press). Poziţia oponenţilor lui este perpetuată în Seventh-day Adventist Bible Commentary and Bible Dictionary. Ellen G.White spune că poziţia lui Waggoner este corectă: “Noaptea trecută mi s-a arătat că dovezile în legătură cu legămintele sunt clare şi convingătoare. Dumneavoastră (Smith) fratele Dan Jones, fratele Porter şi alţii vă risipiţi puterea de investigare fără rost încercând să produceţi o poziţie diferită de cea pe care a prezentat-o  fratele Waggoner” (Letter 59, 1890; vezi şi Letter 30, 1890). Dan Jones afirma că Waggoner “acuza pe fraţii conducători de la Conferinţa Generală, printre care şi fratele Smith, că au susţinut poziţia lui Canright asupra legămintelor,” ceea ce desigur ei au negat (Letter to Butler, 13 februarie 1890). Este trist, dar Waggoner avea dreptate; şi mai trist este că după aproape un secol, superba veste bună despre cele două legăminte nu se bucură încă de acceptarea noastră.

3. Uriah Smith şi criticii moderni ai lui Ellen G.White sunt eronaţi când afirmă că poziţia ei despre cele două legăminte s-a schimbat semnificativ. Ea apela la J.H. Waggoner să nu facă proeminentă poziţia lui că legea din Galateni este legea morală, dar se pare că nu există nici o dovadă că ea i-ar fi spus ceea ce presupune Smith. Fără îndoială că J.H. Waggoner nu a prins adevărurile profunde din Galateni aşa de clar cum a făcut-o fiul său mai târziu. Ea nu a putut să valideze solia tatălui ca fiind “foarte preţioasă.” Smith se bazează în mod eronat pe fapte parţiale spre a condamna lumina pe care Dumnezeu o trimetea prin fiul lui Waggoner în 1888.

4. Arhivele şi statisticile Conferinţei Generale, Record Group 11. Folosite cu permisiune.

Copyright