Totul este gata...
Carti

Problema fundamentală: Cum să evaluăm solia 1888?

Capitolul 5 - 1888 Reexaminat; R.J.Wieland, D.K.Short

CARTE

Greşeala de a afirma că “noi” am acceptat solia 1888 provine dintr-o eroare şi mai adâncă de a înţelege greşit ceea ce a fost de fapt solia.

Opinia oficială, care a şi fost acceptată, va trebui să susţină, de asemenea, că în această solie nu a fost nimic cu caracter specific adventist. Solia este evaluată ca “doctrină a îndreptăţirii prin credinţă” adică aceeaşi “doctrină” pe care protestanţii o cred de sute de ani. Fragmentul redat mai jos, aparţinând unuia dintre autorii noştri stimaţi, un vicepreşedinte al Conferinţei Generale, este opinia tipică, larg răspândită, privind solia:

„Unii pot întreba: Ce a fost această învăţătură a îndreptăţirii prin credinţă, care a devenit punctul principal al marii redeşteptări adventiste din 1888, aşa cum a fost expusă şi accentuată de D-na White şi ceilalţi? A fost aceeaşi doctrină pe care Luther, Wesley şi mulţi alţi servi ai lui Dumnezeu au propovăduit-o” (L. H. Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts, p. 239.)

Ar fi teribil de umilitor să mărturisim că “noi” am respins “aceeaşi doctrină pe care au propovăduit-o Luther, Wesley şi mulţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu.” Deci trebuie să spunem că noi am acceptat “doctrina” în şi după 1888.

În timp ce alt scriitor cu autoritate admite că solia 1888 a fost cu adevărat solia îngerului al treilea, cum a caracterizat-o Ellen White (RH 1 aprilie 1890), tot el încurcă problema insistând că mulţi conducători evanghelici neadventişti au proclamat “aceeaşi accentuare... generală,” obţinând solia lor “din aceeaşi sursă.” Fără excepţie, toate aceste cărţi din ultimii ani, atât de mult susţinute, implică logic faptul că “adevărul”  soliei îngerului al treilea nu este nimic mai mult decât o învăţătură protestantă populară. Nimeni nu ia o poziţie consecventă să evalueze solia, cum a făcut Ellen G. White, sau să recunoască vreun element specific adventist în ea. Observaţi insistenţa lui Froom:

„Bărbaţi din afara Mişcării Advente (au avut) aceeaşi idee generală şi acelaşi accent apărând cam în acelaşi timp.... Îndemnul a venit din aceeaşi Sursă. Între timp, neprihănirea prin credinţă a focalizat maximum de atenţie în anul 1888.

„De exemplu, celebrele conferinţe Keswick din Anglia au apărut “pentru a promova sfinţenia practică”... Aproximativ cincizeci de oameni puteau fi nominalizaţi în cursul ultimelor decenii ale secolului nouăsprezece şi primelor decenii ale secolului al douăzecilea... cu toţii oferind aceeaşi subliniere generală” (Froom, Mişcarea Destinului, p. 319, 320; original).

Concluzia este logică şi imposibil de evitat: Ar trebui să mergem la aceste surse pentru a ajunge la “doctrină” şi a învăţa cum să predicăm neprihănirea prin credinţă. Şi aşa am şi făcut de decenii, în ciuda faptului că orientarea constantă a acestei opinii, privind îndreptăţirea prin credinţă, este antinomianistă.

Putem crede că aceşti conducători evanghelici erau oameni buni, sinceri, trăind după toată lumina pe care o aveau. Dar au proclamat ei în adevăr “solia îngerului al treilea” aşa cum a descris Ellen White solia 1888? Autorul nostru admite că în timp ce ei “nu au înţeles solia noastră specifică,” adică sabatul, starea morţilor şi alte doctrine “speciale,” ei au proclamat totuşi “aceeaşi ... doctrină a îndreptăţirii prin credinţă” pe care Dumnezeu ne-a dat-o în 1888. Totuşi, în contrast, Ellen White insistă că solia 1888 conţine o hrană spirituală unică ce conduce la “ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu” (TM 92).

Poziţia oficială susţine, în mod logic, punctul de vedere al opozanţilor noştri şi anume acela că inima soliei Adventiştilor de Ziua a Şaptea nu are nimic deosebit. Acest punct de vedere încurajează părerea lor că în afara oricărei “doctrine” adevărate a evangheliei pe care noi am putea-o împrumuta de la evanghelici, esenţa adventismului de ziua a şaptea este legalism. Deci cu siguranţă nu vom avea nici un mandat să chemăm lumea creştină la judecată şi la pocăinţă.

Care este evaluarea adevărată a soliei 1888? A fost ea “aceeaşi doctrină” pe care reformatorii protestanţi şi evanghelicii secolului al nouăsprezecelea  au predicat-o, aşa cum insistă autorii noştri? Sau a fost o înţelegere distinctă, unică, a “evangheliei veşnice” în legătură cu solia noastră specială privind sanctuarul? Autorii noştri recunoscuţi ignoră cu toţii orice asemenea legătură specială cu sanctuarul.

Adevărul acesta este crucial pentru înţelegerea identităţii noastre ca popor.

Dacă solia 1888 a fost numai doctrina istorică protestantă a îndreptăţirii prin credinţă, suntem confruntaţi cu probleme serioase:

(1) Să presupunem că acceptăm că Ellen White are dreptate când spune în repetate rânduri că soliei 1888 i s-a opus rezistenţă şi că a fost respinsă; în mod logic înseamnă că liderii Bisericii Adventiste au respins “aceeaşi doctrină” pe care Luther şi Wesley au predicat-o cu privire la îndreptăţirea prin credinţă.

Cu alte cuvinte, dacă spunem că solia 1888 a fost “aceeaşi doctrină pe care Luther, Wesley şi alţii au predicat-o,” în mod logic înseamnă că predecesorii noştri din 1888 au respins poziţia istorică protestantă. O astfel de respingere ar fi fost tot atât de dezastruoasă ca şi respingerea lui Luther de către Roma sau a lui Wesley de către Biserica Anglicană! Aceasta ar fi echivalat cu o cădere spirituală la fel de rea precum căderea Babilonului.

Dar acest lucru nu este posibil, deoarece ar fi distrus biserica. Astfel, autorii noştri sunt nevoiţi să afirme că “noi” am acceptat solia 1888 şi că am avut o “mare redeşteptare.”

(2) Tot astfel, dacă părerea că solia 1888 a fost “aceeaşi doctrină” a reformatorilor este adevărată, ar însemna că Luther, Wesley şi mulţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea au predicat “cu adevărat solia îngerului al treilea.” Astfel, adventiştii de ziua a şaptea nu pot, în mod logic, să-şi vadă identitatea în întreita solie îngerească din Apocalips 14.

Cu câţiva ani în urmă Louis R. Conradi, conducătorul nostru din Europa, a urmat această idee oficială până la finalul ei logic şi a susţinut că Luther a predicat solia îngerului al treilea în secolul al XVI-lea. Conradi a părăsit biserica după un timp. (El a fost, de asemenea, un opozant al soliei la Conferinţa din 1888.) Iar noi pierdem astăzi pastori, membri şi tineri din acelaşi motiv fundamental: Ei nu văd nimic unic şi atractiv în solia noastră, deoarece aceste păreri oficiale spun că nu este nimic unic în ea.

Oare au scurtcircuitat istoricii noştri autorizaţi evoluţia mişcării advente într-un mod neînţelept? Dacă este aşa, s-a adus un mare prejudiciu, deoarece ideile autorizate au un mare impact asupra bisericii mondiale.

 

Opinia “reaccentuării” din 1888

O altă părere mult sprijinită asupra soliei 1888 este aceea că ea a fost o simplă “reaccentuare” a ceea ce au crezut pionierii adventişti încă de la începuturile noastre, o refacere a echilibrului omiletic în doctrină şi predicare, pierdut temporar între 1844 şi 1888. Această părere a ajuns să fie crezută de mulţi. Câteva exemple sunt suficiente:

„Această conferinţă [1888] s-a dovedit a fi începutul unei reaccentuări a acestui adevăr măreţ, care a avut ca rezultat o trezire spirituală în poporul nostru” (M. E. Kern, RH 3 august, 1950).

„Cel mai mare eveniment al anilor '80 în experienţa adventiştilor de ziua a şaptea a fost recuperarea sau reafirmarea şi noua conştientizare a credinţei lor în doctrina de bază a creştinătăţii, “ştiind că nimeni nu este îndreptăţit prin faptele legii, ci prin credinţa în Isus Hristos” (A. W. Spalding, Captains of the Host, p. 583).

„Au fost unii care au acceptat accentul pus în 1888 asupra îndreptăţirii prin credinţă; la cealaltă extremă au fost cei ce considerau că această accentuare ameninţă “vechile pietre de hotar.”

„Reacţia bisericii în timpul anilor '90 faţă de noul accent pus pe îndreptăţire... a fost ambiguă” (N. F. Pease, The Faith That Saves, p. 40, 45; 1969).

Dacă această părere privind “accentuarea” este corectă, se ridică alte întrebări:

(1) Cum ar putea nişte conducători conştienţi să se opună, să trateze cu dispreţ sau chiar să neglijeze, o accentuare a ceea ce ei înşişi au crezut dintotdeauna sau au predicat cu douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani în urmă? Sau dacă această sesiune din 1888 a fost alcătuită dintr-o nouă generaţie de predicatori adventişti, cum au putut ei să respingă un adevăr măreţ pe care înaintaşii lor imediaţi îl predicaseră?

(2) Iarăşi, cum am putea să ne apărăm împotriva acuzaţiei că Biserica Adventistă a suferit o cădere morală asemănătoare cu a Babilonului, dacă acceptăm părerea că fraţii din 1888 au respins o accentuare a adevărului pe care ei l-au crezut de la începutul mişcării advente? Când cineva înaintează şi deodată dă înapoi, aceasta este o “cădere.”

Noi deplângem divizările şi criticile nemiloase care spun pe nedrept că biserica a căzut ca şi Babilonul. Noi nu credem acest lucru. Dar versiunea oficială a istoriei noastre privind evenimentul 1888 admite în mod logic această părere descurajantă. Multe minţi înţelepte o urmează până la ultimele ei concluzii, aşa cum a făcut Conradi. Cu cât descoperim mai mult adevărurile despre 1888, cu atât devine mai evident faptul că divizările, fanatismul, apostazia şi complacerea încropită proliferează din cauza eşecului nostru, deja de durată, de a recunoaşte acele realităţi.

Acest capitol va prezenta dovada că solia 1888 nu a fost o simplă accentuare a doctrinelor lui Luther şi Wesley şi nici chiar a pionierilor adventişti. Şi nici nu a fost o reiterare a ceea ce vorbitorii de la Keswick şi conducătorii protestanţi populari ai epocii predicau ca “doctrină a neprihănirii prin credinţă.” A fost ceva mai măreţ! A fost “începutul” unui concept mai matur al “evangheliei veşnice” decât a fost perceput de oricare generaţie anterioară. A fost “începutul” revărsării finale a Duhului Sfânt în ploaia târzie. A fost anunţul iniţial al soliei îngerului al patrulea din Apocalips 18. Urma să fie o binecuvântare fără precedent de la cincizecime încoace (cf. FCE 473; RH 3 iunie 1890).

Aceasta nu înseamnă că solii din 1888 erau mai importanţi decât Pavel, Luther, Wesley sau oricine altcineva şi nici că ei erau cercetători mai ageri, mai strălucitori. Solia pe care au adus-o a fost pur şi simplu “cu adevărat solia îngerului al treilea,” o înţelegere a neprihănirii prin credinţă paralelă şi consecventă cu doctrina privind “timpul sfârşitului,” de curăţire a sanctuarului ceresc unde Marele Preot slujeşte în antitipica zi a ispăşirii în Sfânta Sfintelor. El a trecut la faza finală a lucrării Sale în 1844. De acolo, El dă adevărata îndreptăţire prin credinţă celor care Îl urmează prin credinţă. Deci există ceva unic cu privire la îndreptăţirea prin credinţă în lumina zilei ispăşirii şi solia 1888 recunoaşte acest fapt.

Dacă i s-ar fi lăsat cale liberă spre o acceptare cu inima şi o dezvoltare teologică, solia ar fi pregătit un popor care să-L întâmpine pe Domnul, “fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta,” “fără vină în faţa tronului lui Dumnezeu.” A fost intenţia Autorului Divin aceea de a duce la coacere “cele dintâi roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel.” Dacă acest lucru nu este adevărat, credibilitatea sorei Ellen White are de suferit, la fel şi respectul nostru de sine ca denominaţiune.

Mai departe, respingerea evidentă, de netăgăduit a acelei solii nu a constituit o cădere morală sau spirituală a bisericii rămăşiţei pe care ar fi implicat-o repudierea teologiei protestante. A fost mai degrabă o stagnare a dezvoltării ei spirituale cuvenite, o orbire demnă de milă şi o incapacitate de a recunoaşte împlinirea escatologică a iubirii şi a chemării Domnului.

Respingerea soliei a eclipsat virtual o înţelegere etică şi practică a curăţirii sanctuarului ceresc. A lăsat numai învelişul exterior al structurii doctrinale cum ar fi: dovezile cronologice ale celor 2300 de ani şi conceptul mecanic al “judecăţii de cercetare,” aşa cum au fost predicate înainte de 1888. Propria noastră creştere întârziată în înţelegere a invitat batjocurile oponenţilor evanghelici care iau în derâdere acest adevăr adventist unic ca fiind “uscat, răsuflat şi inutil.” De aceea aşa de mulţi dintre membrii noştri, mai ales tineretul nostru, consideră “doctrina” sanctuarului plictisitoare şi irelevantă.

Ce a văzut Ellen White în solia 1888?

Îndată ce a auzit puţin din solia doctorului Waggoner la Minneapolis (pentru prima dată), ea a recunoscut-o ca fiind o “lumină preţioasă” în armonie cu ceea ce ea “încercase să prezinte” timp de 45 de ani. Ea nu a fost geloasă, ci a primit cu bucurie pe soli şi solia lor. A fost o dezvoltare ulterioară în deplină armonie cu lumina din trecut, dar niciodată predicată clar înainte:

„Văd frumuseţea adevărului în descoperirea lui Hristos în legătură cu legea aşa cum a prezentat-o doctorul (Waggoner) în faţa noastră. Mulţi dintre voi spun că aceasta este lumină şi adevăr. Şi totuşi nu aţi prezentat-o în lumina ei până acum.... Ceea ce s-a prezentat se armonizează perfect cu lumina pe care Dumnezeu a găsit cu cale să mi-o dea în toţi anii experienţei mele. Dacă fraţii noştri pastori ar accepta doctrina care a fost prezentată aşa de clar... poporul ar fi hrănit cu hrană la timp” (Ms. 15, 1888; Olson, op. cit., p. 294, 295).

Fraţii prezenţi la Minneapolis au înţeles solia ca fiind mai degrabă o descoperire a unei lumini noi, decât o accentuare a ceea ce ei predicaseră anterior. Aceasta este arătat după cum urmează:

„Un frate m-a întrebat: “Mai este lumină nouă pe care trebuie să o primim sau adevăruri noi?... Ei bine, va trebui să ne oprim de a mai cerceta Scripturile pentru că avem lumina în ceea ce priveşte Legea lui Dumnezeu şi mărturia Duhului Sfânt? Nu, fraţilor” (Ms. 9, 1888; Olson, p. 292, 293).

Astfel, solia 1888 a fost ceva ce fraţii nu înţeleseseră mai înainte. A fost un eşec în a aprecia inima şi veridicitatea soliei îngerului al treilea, înţelegând numai aspectele ei exterioare:

„Sunt doar câţiva, chiar dintre cei ce pretind că o cred, care înţeleg solia îngerului al treilea; şi totuşi aceasta este solia pentru acest timp. Este adevăr prezent. Dar cât de puţini înţeleg această solie în toată semnificaţia ei şi o prezintă poporului în puterea ei! Pentru mulţi are puţină putere. Însoţitorul meu a spus: “Mai este încă multă lumină care trebuie să strălucească din Legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter şi proclamată în Spirit, va lumina pământul cu slava ei”” (Ms. 15, 1888; Olson, p. 296).

„Lucrarea specială a îngerului al treilea nu a fost înţeleasă la justa ei valoare. Dumnezeu a intenţionat ca poporul Său să fie într-o poziţie mult mai avansată decât cea pe care o ocupă astăzi....Nu este voia lui Dumnezeu de a ţine lumina departe de poporul Său - tocmai adevărul prezent de care are nevoie în acest timp. Nu toţi pastorii noştri care predică solia îngerului al treilea înţeleg cu adevărat în ce constă această solie” (5T 714, 715).

Ellen White nu a folosit niciodată cuvântul “reaccentuare” sau chiar “accentuare” când s-a referit la solia 1888. În mod clar a apărut ca o lumină nouă care contrazicea ideile susţinute de fraţi, exact cum iudeii au crezut că Hristos contrazicea pe Moise, când de fapt solia Sa împlinea ceea ce spusese Moise. Iată ce spune mai departe:

„Vedem că Dumnezeul cerurilor împuterniceşte câteodată oameni care să predice ceea ce este considerat a fi contrar doctrinelor stabilite. Deoarece aceia care au fost odată depozitarii adevărului au devenit necredincioşi însărcinării divine, Domnul a ales pe alţii care să primească razele luminoase ale Soarelui neprihănirii şi care să susţină adevăruri care nu erau în concordanţă cu ideile liderilor religioşi....

„Chiar adventiştii de ziua a şaptea sunt în pericolul de a închide ochii în faţa adevărului aşa cum este el în Isus, deoarece acesta contrazice ceva ce ei au luat drept adevăr, dar pe care Duhul Sfânt îl descoperă ca nefiind adevăr” (30 mai 1896; TM p. 69, 70).

A existat un principiu care a făcut necesară descoperirea “noii lumini” în 1888. Acesta este expus într-una din predicile lui Ellen White la Minneapolis:

„Domnul are nevoie de oameni care... sunt modelaţi de Duhul Sfânt, care primesc cu siguranţă mana proaspătă din cer. Asupra unor astfel de minţi, cuvântul lui Dumnezeu revarsă lumină....

„Ceea ce Dumnezeu le dă servilor Săi să vorbească astăzi n-ar fi fost probabil adevăr prezent cu douăzeci de ani în urmă, dar este solia lui Dumnezeu pentru acest timp” (Ms. 8a, 1888; Olson, p. 273, 274).

Era o distincţie clară în mintea sa între solia neprihănirii prin credinţă, aşa cum a fost prezentată în 1888 şi “solia trecută” pe care Domnul a trimis-o înainte de 1888. În timp ce nu trebuia să fie nici o contradicţie, urma să fie o dezvoltare progresivă: “Noi dorim solia trecută şi solia nouă” (RH 18 martie 1890). (Dar apelurile sale nu sunt o invitaţie către fanatism sau idei răspândite iresponsabil).

Într-o serie de articole din Review, la începutul anului 1890, Ellen White a discutat adevărul curăţirii sanctuarului în legătură cu controversata solie 1888 privind neprihănirea prin credinţă. Fiecare adevăr îl completa pe celălalt. Era nevoie disperată de o înţelegere mult mai profundă a evangheliei veşnice în legătură cu Ziua Ispăşirii:

„Ne aflăm în ziua ispăşirii şi trebuie să lucrăm în armonie cu lucrarea lui Hristos de curăţire a sanctuarului.... Acum trebuie să punem în faţa poporului lucrarea în care, prin credinţă, vedem pe Marele nostru Preot cum îşi împlineşte slujba în sanctuarul ceresc” (RH 21 ianuarie 1890).

„Lucrarea de mijlocire a lui Hristos, marea şi sfânta taină a răscumpărării, nu sunt studiate sau înţelese de poporul care pretinde că are lumină mai multă sau sunt mai avansaţi decât oricare alt popor de pe faţa pământului. Dacă Isus personal ar fi pe pământ, s-ar adresa unui mare număr de oameni care pretind a crede adevărul prezent, cu aceleaşi cuvinte cu care s-a adresat fariseilor: “Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile nici puterea lui Dumnezeu”...

„Sunt adevăruri vechi şi totuşi noi care trebuie să fie adăugate la tezaurul cunoştinţei noastre. Noi nu înţelegem şi nu practicăm credinţa cum ar trebui... Nu suntem chemaţi să ne închinăm şi să-i servim lui Dumnezeu la fel ca în anii trecuţi. Dumnezeu cere o slujire mai înaltă, acum mai mult ca oricând. El cere îmbunătăţirea darurilor cereşti. El ne-a adus în poziţia în care avem nevoie de lucruri mai înalte şi mai bune decât am avut vreodată nevoie” (ibid., 25 februarie 1890).

„Noi am auzit vocea Sa mai clar în solia care s-a proclamat în ultimii doi ani.... Abia am început să avem o slabă licărire despre ceea ce înseamnă credinţa” (ibid., 11 martie 1890).

Astfel este evident că:

 Solia 1888 a fost “lumină” pe care fraţii nu o văzuseră sau prezentaseră până atunci.

 Era “hrana noastră” la timpul potrivit, hrană pentru astăzi şi nu mană de ieri recondiţionată.

 Ellen White a auzit la Minneapolis pentru prima dată o desfăşurare doctrinală a ceea ce “a încercat să prezinte” de multă vreme: farmecul inegalabil al lui Hristos în lumina slujirii Sale în Ziua Ispăşirii. Nu se mai auzise aşa ceva de pe buzele vreunui om.

 Ea a recunoscut în E. J. Waggoner un sol folosit de Domnul pentru o descoperire înaintată a adevărului pentru poporul Său şi pentru lume.

 “Adevărul” soliei îngerului al treilea nu fusese înţeles de pastorii noştri, deoarece ei nu înaintaseră în înţelegere aşa cum ar fi trebuit în cei patruzeci şi patru de ani de la începerea curăţirii sanctuarului. În schimb, lumina crescândă a fost ţinută departe de popor.

 Fraţii din acel timp au înţeles sprijinul pe care Ellen White l-a acordat lui Waggoner şi Jones ca pe o recomandare a “noii” lumini pe care ei au adus-o. Nu era o chemare la înţelegerea iniţială a “doctrinelor stabilite.” Se opunea unei simple accentuări a vechii înţelegeri. Dacă fraţii Butler, Smith şi alţii ar fi înţeles-o aşa, n-ar fi fost ei destul de tari să o susţină în loc să i se opună, aşa cum au făcut?

 Deci, ceea ce fraţii au respins a fost chemarea la “cele mai hotărâte schimbări.” Ei nu au refuzat să se întoarcă, ei au refuzat să meargă înainte. Astfel ei au încercat să stea pe loc, un lucru greu pentru orice armată în marş.

Lumina din 1888, începutul unei lumini mai mari

Ellen White a vorbit adesea despre certitudinea faptului că Domnul ne trimite lumină nouă, dacă şi când poporul Său va fi dispus să o primească. Tragicele “dacă şi când” sunt necesare numai pentru că vinul nou are nevoie de burdufuri noi şi aceasta înseamnă răstignirea eului (Matei 9:16, 17).

„Dacă prin harul lui Hristos poporul Său va deveni burdufuri noi, El le va umple cu vin nou. Dumnezeu va da mai multă lumină, şi adevărurile vechi vor fi recuperate şi repuse în cadrul adevărului; şi oriunde vor merge, lucrătorii vor triumfa. Ca ambasadori ai lui Hristos, ei trebuie să cerceteze Scripturile, să caute adevărurile care au fost ascunse sub gunoiul erorilor” (ibid., 23 decembrie 1890).

„O mare lucrare trebuie făcută şi Dumnezeu vede că cei care ne conduc au nevoie de o lumină mai mare ca să se poată uni în mod armonios cu solii pe care El îi va trimite să împlinească lucrarea pe care El doreşte ca ei s-o facă” (ibid., 26 iulie 1892).

Se mai poate îndoi cineva că solia 1888 a fost începutul soliei îngerului al patrulea, care îşi uneşte glasul cu cel de-al treilea? Nici The Fruitage of Spiritual Gifts (Christian), nici Capitans of the Host (Spalding), nici Through Crisis to Victory (Olson), The Lonely Years (A. L. White), nici recenta “Declaraţie” a Fundaţiei White inserată în Selected Messages vol. 3, (p. 156-163), nu fac măcar o aluzie la acest fapt. Acelaşi lucru este valabil pentru articolul despre conferinţa din 1888 apărut în revista Adventist Heritage din primăvara lui 1985. Enciclopedia adventistă de ziua a şaptea discută despre solia 1888 în mai multe articole, dar niciodată nu o recunoaşte drept ceea ce a fost (p. 634, 635, 1086, 1201, 1385).

Eschivarea de la un adevăr vital este uluitoare. Este exact uşurinţa iudeilor de a-L recunoaşte pe Isus din Nazaret ca un mare învăţător în timp ce ei se eschivau să vadă în El pe Mesia. Dar logica şi consecvenţa cer această manevră specială celor care insistă că solia 1888 a fost acceptată. Ei trebuie, practic, să ignore faptul că solia a fost începutul ploii târzii şi al marii strigări sau, dacă nu, ei trebuie să explice cum o lucrare care urma să se împrăştie “ca focul în mirişte” a fost tărăgănată timp de aproape un secol, când ar fi putut lumina pământul cu mult timp în urmă, dacă “fraţii noştri ar fi acceptat-o cu adevărat (Letter B2a, 1892; GCB 1893, p. 419).

Notaţi ce clar a înţeles Ellen White solia 1888 în lumina capitolului 18 din Apocalips:

„Unii mi-au scris, întrebând dacă solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: “Este cu adevărat solia îngerului al treilea.” Profetul declară: “Şi după aceste lucruri am văzut un alt înger coborând din cer şi având putere mare; şi pământul a fost luminat cu slava sa”[Apoc. 18:1] (RH, 1 aprilie 1890).

„Marea strigare a îngerului al treilea a şi început  prin descoperirea neprihănirii lui Hristos. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” (ibid., 22 noiembrie, 1892).

Dacă această solie minunată trebuie să fie proclamată de reformatorii protestanţi populari, atunci noi nu avem motiv să mai existăm ca popor.

Lumina marii strigări s-a stins

Domnul este milos şi îndurător, gata să ierte. El poate restaura ceea ce s-a pierdut, cu condiţia pocăinţei. Însă noi nu trebuie să permitem confuziei să neutralizeze lecţia din 1888.

Dacă cei ce s-au opus luminii la Minneapolis mai târziu s-au pocăit cu adevărat şi au fost iertaţi, de ce nu s-a împlinit scopul original al soliei  1888? Este sigur că nu a fost nici o redeşteptare sau reformă compatibilă în scop şi efect cu ceea ce s-ar fi întâmplat dacă lumina ar fi fost acceptată. Domnul nu a mai trimis nici o altă lumină în afara acelui “început” vital. Iar noi întrebăm, de ce?1

Niciodată între 1888 şi 1901 conducerea responsabilă a bisericii nu a manifestat o intenţie fermă de a corecta tragica greşeală din 1888. Îndoiala, suspiciunea, neîncrederea asupra soliei şi solilor au continuat chiar timp de decenii.

Deşi această tragedie a avut loc, nu trebuie să se tragă concluzia că Domnul Şi-a retras binecuvântările de la poporul Său. Ploaia târzie a fost dispreţuită şi respinsă, dar ploaia timpurie a continuat să cadă. Suflete nenumărate au fost conduse la Domnul în secolul trecut, inclusiv fiecare cititor al acestei cărţi. Nici o persoană care a luat parte la evenimentul 1888 nu mai trăieşte astăzi.

Dumnezeu nu şi-a părăsit poporul. Dar atitudinea noastră I-a legat mâinile, împiedicându-L să mai trimită torentele ploii târzii. El nu poate, nu doreşte, să arunce cele mai preţioase perle ale Sale celor ce nu apreciază harul Său îmbelşugat. Deci, acele averse de ploaie târzie au încetat după ce stropii iniţiali au fost în mod persistent respinşi. Iar El nu este dincolo de posibilitatea de a fi rănit.

Ellen White a vorbit la Minneapolis, într-o predică aproape criptică care provoacă la reflecţie, despre Ilie hrănit de o văduvă din afara Israelului, deoarece cei din Israel, care aveau lumina, nu trăiau în conformitate cu ea. “Ei erau oamenii cei mai insensibili din lume, cel mai greu de a fi impresionaţi de adevăr” a spus ea. Naaman sirianul a fost curăţat de lepră, în timp ce leproşii israeliţi au rămas necurăţiţi. Când locuitorii Nazaretului s-au ridicat împotriva Fiului Mariei, “unii” erau gata să-L accepte ca Mesia, dar a intervenit o influenţă care “i-a împins” să se împotrivească convingerii lor. Iată cum a fost ilustrat evenimentul 1888:

„Dar iată că apare o stare de neîncredere “Nu este acesta fiul lui Iosif?... Ce au făcut ei în nebunia lor? “Ei s-au ridicat şi L-au îmbrâncit afară din cetate.” Vreau să vă spun ce lucru teribil este dacă Dumnezeu dă lumină şi aceasta nu impresionează inima şi spiritul... Vai, Dumnezeu Îşi va retrage Duhul Său dacă adevărul Său nu este acceptat. Dar Dumnezeu a fost acceptat de unii în Nazaret; martorul a fost aici şi El a fost Dumnezeu; “dar a intervenit o influenţă contrară care a vrut să facă inimile să nu creadă” (Ms. 8, 1888; Olson, pp. 263, 264).

Acea “influenţă contrară” este un factor semnificativ în istoria noastră din 1888. Cu două zile înainte, ea avertizase că o dată făcuţi paşii spre necredinţă, acest fapt se va dovedi definitiv pentru acea generaţie în ce priveşte lumina înaintată a ploii târzii:

„Noi pierdem o mare parte din binecuvântările pe care le-am fi putut avea la această întâlnire (Minneapolis), deoarece nu facem paşi înainte în viaţa creştină când ni se arată datoria noastră; şi aceasta va fi o pierdere veşnică” (ibid., Olson, p. 257).

„Acea lumină care trebuie să umple pământul cu slava ei a fost dispreţuită de unii care pretind a crede adevărul prezent... Eu ştiu că unii chiar acum au ajuns prea departe ca să se mai întoarcă şi să se pocăiască” (TM 89, 90; 1896).

„Dacă vă aşteptaţi ca lumina să vină pe o cale care să convină tuturor, aşteptaţi în zadar. Dacă aşteptaţi chemări mai puternice sau ocazii mai bune, lumina va fi retrasă şi veţi fi lăsaţi în întuneric” (5T 720).

Vorbind despre o întâlnire a pastorilor conducători din 1890, Ellen White a dezvăluit imaginea patetică a lui Isus Hristos alungat aşa cum, în Cântarea Cântărilor 5:2, viitoarea mireasă l-a determinat pe iubitul ei să plece: “Hristos a bătut la uşă ca să intre, dar nu I s-a făcut loc; uşa nu a fost deschisă şi lumina slavei Sale, aşa de aproape, a fost retrasă” (Letter 73, 1890).

 

Sursa neînţelegerii reformaţioniştilor

Eforturi zeloase, de decenii, de a discredita solia 1888 ca fiind “lumină nouă” tind să devieze atenţia favorabilă de la solia în sine spre conceptele protestante populare, neadventiste. Acest lucru se întâmplă de şaizeci de ani, începând cam din 1920. Lucrarea lui A. G. Daniells, Hristos Neprihănirea noastră, din anul 1926 nu a văzut nimic unic în solia 1888, ci a interpretat-o în mod greşit ca fiind “în perfectă armonie cu cea mai bună învăţătură evanghelică” (Pease, By Faith Alone, p. 189).

Această tradiţie lungă a pus, fără îndoială, bazele succesului prezent al îndreptăţirii prin credinţă, similare acelora susţinute de teologii “reformaţionişti” calvinişti. Dacă neadventiştii posedă adevărul asupra îndreptăţirii prin credinţă, în mod necesar noi va trebui să importăm această doctrină de la ei. Însă în timp ce noi am făcut efectiv acest lucru, adevărurile din 1888 au fost neglijate şi chiar contrazise.

Ceea ce vom relata mai jos este tipic pentru acest punct de vedere susţinut pe scară largă. Se confundă în mod grav punctele de vedere ale reformaţioniştilor cu solia 1888. Iată un exemplu al fundamentului venerabil pe care se sprijină confuzia fenomenală a ultimelor decenii:

„Neprihănirea prin credinţă (din 1888) nu a fost lumină nouă. Există unii care au întreţinut ideea greşită că solia neprihănirii lui Hristos a fost un adevăr necunoscut mişcării advente până la adunarea de la Minneapolis, dar de fapt pionierii noştri au propovăduit această învăţătură chiar de la începutul Bisericii Adventiste. Fiind tânăr predicator, adesea am auzit pe veteranii noştri, ca J. G. Matteson şi E. W. Farnsworth, declarând că îndreptăţirea prin credinţă nu era o învăţătură nouă în biserica noastră” (Christian, The Fruitage of Spiritual Gifts, pp. 225, 226).

Este trist, dar unii dintre acei “veterani” nu au fost receptivi la lumina crescândă din 1888. Insistenţa ideii că solia 1888 nu a fost lumină nouă a constituit stindardul familiar al opoziţiei în vremea aceea. Nu mult după adunarea de la Minneapolis, R. F. Cottrell a scris un articol pentru Review, atacând solia 1888, întrebând: “Unde este noua abordare?” (RH 22 aprilie 1890). W. H. Littlejohn, de asemenea, a atacat solia cu un articol din 16 ianuarie 1894, intitulat “Îndreptăţirea prin credinţă nu este o nouă doctrină.” Nici unul nu a reuşit să recunoască ce s-a întâmplat în zilele lor: începutul ploii târzii.

Unii scriitori au citat, scoţând din context, afirmaţii ale sorei White pentru ca să susţină teza opoziţiei cum că solia nu a fost lumină nouă. Însă Ellen White nu s-a contrazis pe ea însăşi într-un asemenea punct important. Să examinăm afirmaţiile folosite în sprijinul opiniei “reaccentuării.” Trebuie să le oferim o audiere imparţială:

„Fratele E. J. Waggoner a avut privilegiul (la Minneapolis) de a vorbi deschis şi de a-şi prezenta ideile privind îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos în raport cu legea. Aceasta nu a fost o lumină nouă, ci lumină veche pusă unde ar trebui să fie în solia îngerului al treilea.... Aceasta nu a fost o lumină nouă pentru mine, deoarece o primisem de la o autoritate mai înaltă în ultimii 44 de ani” (Ms. 24, 1888; 3 SM 168; Olson, p. 49).

„Lucrătorii pentru cauza adevărului ar trebui să prezinte neprihănirea lui Hristos nu ca pe o lumină nouă, ci ca pe o lumină preţioasă pe care oamenii au pierdut-o din vedere pentru un timp” (RH 20 martie 1894; Olson, p. 49).

Aceste afirmaţii nu spun că solia 1888 în plinătatea ei nu a fost o lumină nouă asupra ploii târzii şi a marii strigări. În context, afirmaţia de la 1888 din manuscrisul 24 a fost scrisă pentru a combate prejudecata fraţilor oponenţi care au discreditat solia ca pe o simplă noutate omenească. Toată lumina este veşnică; niciuna nu este strict “nouă.” Dar ea a fost sigur nouă pentru fraţii noştri din 1888 şi adunările noastre. Şi ar fi fost nouă pentru întreaga lume dacă noi am fi proclamat-o!

Şi oricum ar fi fost lumina din 1888, nouă sau veche, este clar că nimeni nu a predicat-o printre noi în acei “ultimi 44 de ani.” În manuscrisul din 1889 Ellen White afirma că întreaga solie 1888 se va dovedi întradevăr că este “lumină nouă” dacă răspândirea evangheliei va fi terminată în acea generaţie:

„În acel timp s-au pus întrebări ca: “sora White, credeţi că Dumnezeu are vreo lumină nouă şi crescândă pentru noi ca popor?” Am răspuns: “Cu siguranţă că da. Nu numai că aşa cred, dar pot să vorbesc clar despre aceasta. Ştiu că există adevăr preţios care urmează să fie descoperit, dacă noi suntem poporul care va sta în ziua pregătirii Domnului” (3 SM 174).

Adventiştii de ziua a şaptea nu trebuie să cultive reputaţia de a fi inventatori de doctrine, ci dregători de spărturi, cei care dreg drumurile şi fac ţara cu putinţă de locuit, descoperitori ai căilor vechi. O astfel de prezentare va dezarma prejudecata, în timp ce prezentarea adevărului ca ceva recent inventat va naşte opoziţie.

Dar aceasta nu neagă faptul că solia 1888 a fost o descoperire avansată pentru biserică. În timp ce convingerea sorei White că solia aceasta este împlinirea profeţiei din Apocalips 18 s-a adâncit din ce în ce mai mult, ea a văzut cum s-a armonizat cu conceptul unic al curăţirii sanctuarului ceresc. Acesta a fost geniul soliei.

Acesta este adevărul pe care fraţii din lumea protestantă nu l-au înţeles niciodată. Faptul că noi nu le-am explicat clar acest lucru ar putea oare să fie o cauză a acestei realităţi?

Este şocant pentru iudeii ortodocşi care s-au rugat pentru venirea lui Mesia să-şi dea seama că El a venit demult, dar a fost respins de strămoşii lor. Şi nu este mai puţin şocant pentru adventiştii de ziua a şaptea, care se roagă pentru revărsarea ploii târzii, să-şi dea seama că binecuvântarea a venit acum un secol, dar a fost respinsă de înaintaşii lor.

Copyright