Totul este gata...
Carti

7 - O privire mai atentă asupra „mărturisirilor”

Capitolul 7 - 1888 Reexaminat; R.J.Wieland, D.K.Short

CARTE

Mărturisirile de după 1888 ale celor care s-au opus soliei sunt înconjurate de mister. Venise timpul ploii târzii şi al marii strigări, dar noi am întors spatele acelei ocazii. Israelul, de asemenea, sosise la graniţele Ţării Făgăduite şi apoi i-a întors spatele.

Pocăinţa profundă, adevărată, este o virtute rară. Nu este posibilă cu nici un preţ decât în lumina jertfei lui Isus Hristos. Dar multe mărturisiri sunt tot atât de superficiale ca cele ale lui Esau sau ale regelui Saul. Amândoi au recunoscut că au greşit şi amândoi au vărsat lacrimi; dar nici unul n-a cunoscut acea pocăinţă care recuperează ce era pierdut.

Istoria lui Israel de la şi după Cadeş-Barnea ilustrează experienţa acestei mişcări la şi după conferinţa de la Minneapolis. Israel a făcut o greşeală şi apoi “s-a pocăit,” dar acea generaţie niciodată n-a recuperat ceea ce s-a pierdut. 

Există un principiu implicat în genul de pocăinţă şi mărturisire care nu înţelege gravitatea păcatului:

„Acum el (Israel la Cadeş-Barnea) părea a se căi în mod sincer de purtarea lui păcătoasă; dar ei se plângeau mai mult de consecinţele umblării lor rele, în loc să simtă durere pentru faptul că fuseseră nerecunoscători şi neascultători... Dumnezeu a pus la încercare supunerea lor aparentă şi s-a dovedit că ei nu erau sinceri... Ei nu erau decât speriaţi pentru că făcuseră o greşeală îngrozitoare, ale cărei urmări aveau să fie dezastruoase pentru ei. Inimile lor au rămas neschimbate... 

Cu toate că mărturisirea nu a izvorât dintr-o adevărată pocăinţă, ea a slujit la apărarea dreptăţii lui Dumnezeu, arătând că El era îndreptăţit să Se poarte astfel cu ei.

În acelaşi mod lucrează Dumnezeu mereu pentru a preamări numele Său, făcându-i pe oameni să recunoască dreptatea Sa... Şi deşi spiritul care a produs răul nu este schimbat radical, se fac totuşi mărturisiri care apără onoarea lui Dumnezeu şi îndreptăţesc pe cei care osândesc păcatul în mod constant, din care cauză ei suferă împotrivire şi calomnie” (PP 391, 393).

Dovada făcută de pana inspirată arată faptul că aceasta a fost natura mărturisirilor de după 1888, aparţinând celor mai importanţi şi influenţi conducători care au respins iniţial solia.

Dar opiniile contemporane, vast publicate, susţineau că fraţii care s-au opus cel mai mult la Minneapolis şi-au îndreptat greşeala, au făcut mărturisiri umile şi profunde, s-au pocăit cu adevărat şi apoi au predicat solia 1888 “cu putere.”

Ce spun dovezile?

(1) Mărturisirile erau practic stoarse de dovezi copleşitoare, constrângătoare. “Dovada prezentă a lucrării Sale vă este descoperită şi acum sunteţi obligaţi să o credeţi,” a spus Ellen White în 1890 (TM 466). Credinţa făcuse deja loc unei vederi complete.

(2) Există dovada că cele mai proeminente şi influente persoane care au mărturisit atunci, au acţionat apoi contrar mărturisirilor lor.

(3) A existat o mică împăcare sinceră, deschisă, care a dus la o unire frăţească cu A. T. Jones şi E. J. Waggoner sau la o acceptare a soliei lor. (Chiar după mărturisirile acelea, Ellen White a fost exilată în Australia şi Waggoner în Anglia). Chiar în 1903, la o sesiune a Conferinţei Generale, fraţii G. I. Butler şi J. N. Loughgorough au prezentat într-o lumină falsă poziţiile lor reale în ce priveşte protestele lor verbale (vezi cap. 10).

(4) Problema în discuţie era mântuirea personală a sufletelor predicatorilor care s-au opus. Dar nu este nici o dovadă că ei s-au pocăit de a fi oprit revărsarea Duhului Sfânt în ploaia târzie şi de a fi înăbuşit lumina marii strigări, ţinând-o departe de biserică şi de lume “într-o mare măsură.” Astfel, consecinţa revoltei de la Minneapolis şi anume amânarea pe termen nedefinit a proclamării în întreaga lume a soliei marii strigări, nu a putut fi îndepărtată.

(5) Cu excepţia lui W. W. Prescott, nu există nici o dovadă că vreunul dintre cei care au mărturisit, au recuperat esenţa soliei 1888 suficient de bine pentru a o putea proclama. (Saul din Tars s-a pocăit aşa de profund, încât de atunci încolo el a proclamat evanghelia cu putere). Pease dezvăluie că, la începutul secolului al XX-lea, niciunul dintre aceia care au respins solia 1888 nu o proclama efectiv:

„În anii '90 redeşteptarea în jurul acestei doctrine măreţe a fost în general lucrarea aceloraşi trei persoane: Ellen White, E. J. Waggoner şi A. T. Jones. Este adevărat, erau mai multe voci care se armonizau dar nu era vizibil nici un Elisei gata să-şi ia mantaua în caz că s-ar fi întâmplat ceva celor trei campioni principali ai doctrinei” (By Faith Alone, p. 164).

O examinare atentă a soliilor tipărite după mărturisirile acelor oameni confirmă această afirmaţie. O pocăinţă adevărată ar fi rezultat într-o multitudine de soli de veşti bune care să proclame acea “foarte preţioasă solie” într-un mod care ar fi redeşteptat biserica şi ar fi luminat lumea cu slavă. Dar Ellen White a trebuit să spună în 5 noiembrie. 1892 că “nici unul” dintre cei care s-au opus la început nu şi-a recuperat ce a pierdut prin necredinţa sa iniţială (Letter B2a, 1892). Această afirmaţie a fost făcută după ce au apărut cele mai importante mărturisiri.

Vederi contemporane despre mărturisirile de după 1888

O afirmaţie citată deseori, aparţinând unui lucrător mai în vârstă, formează baza neînţelegerii din prezent a ceea ce s-a întâmplat la Minneapolis:

„La începutul primăverii lui 1889, s-a auzit că cei care s-au opus la Conferinţă au început să vadă lumina şi, curând, au urmat mărturisiri serioase. Timp de doi sau trei ani cei mai mulţi dintre conducătorii care refuzaseră lumina la Conferinţă, au apărut cu mărturisirile lor” (C. McReynolds, Experiences while at the G. C. In Minn. In 1888  Dfile, 189, Ellen White Estate.  N. F. Pease, op. cit., pp.142, 143).

Altă afirmaţie din Captains of the Host susţine ideea că mărturisirile au anulat efectiv opoziţia de la 1888:

„Pe rând s-a ajuns la o întoarcere şi adunare în unitatea credinţei. Exista în mesajele pe care Ellen White le trimitea o putere care mustra şi vindeca şi care purtau evanghelia neprihănirii şi bunăvoinţei în Hristos, care, în general, a adus pe fraţi, odinioară înstrăinaţi, împreună” (Spalding, op. Cit. p. 598, 599).

Enciclopedia adventiştilor de ziua a şaptea prezintă acelaşi punct de vedere:

„Neînţelegerea, opoziţia şi dezbinarea umbresc amintirea acelei întâlniri (1888). Totuşi, mulţi care au fost reticenţi în a accepta acest nou accent din 1888 şi-au schimbat mai târziu punctul de vedere. Unii au continuat, pentru un timp, să se opună” (p. 1086).

În The Fruitage of Spiritual Gifts nu se menţionează nimic despre mărturisiri, deoarece autorul a afirmat că în general solia 1888 a fost, iniţial, bine primită la Minneapolis.

De departe opinia predominantă susţinută astăzi este că noi “avem” solia 1888 ca o posesiune sigură, fie pentru că strămoşii noştri au acceptat-o iniţial, fie că au făcut ulterior mărturisiri de pocăinţă. Şi “noi” deci, o proclamăm cu putere de multe decenii. Ar trebui să ne întrebăm dacă această dezvăluire nu este de genul “sunt bogat şi nu duc lipsă de nimic”!

Sunt probleme în legătură cu acest punct de vedere

Dacă mărturisirile opozanţilor de la Minneapolis au schimbat atitudinea lor reală în aşa fel încât să poată proclama efectiv solia poporului nostru şi lumii, este necesar să punem câteva întrebări:

(1) Unde este dovada că solia şi lumina din 1888 au fost recuperate şi proclamate poporului nostru într-o formă clară şi plină de putere, de către fraţii înşişi care s-au pocăit? Unde este dovada că opoziţia a încetat şi nu a continuat în secret?

(2) De ce “lucrarea” nu a fost terminată imediat după mărturisire şi pocăinţă? Opoziţia de la Minneapolis a înăbuşit marea strigare; o pocăinţă autentică, în mod logic, ar fi restaurat-o.

(3) Cum se pot explica afirmaţiile persistente şi numeroase din partea lui Ellen White în 1901 că solia a fost continuu calomniată şi respinsă de către conducere? O astfel de afirmaţie este prezentată în continuare, arătând că reforma autentică care urmează pocăinţei nu ar fi putut avea loc:

„Simt un interes special pentru acţiunile şi hotărârile care vor fi luate la această conferinţă (1901) privind lucrurile care ar fi trebuit făcute cu ani în urmă şi în special cu zece ani în urmă, când ne-am adunat la conferinţă... Fraţii au fost de acord cu lumina dată, dar... nu s-a acţionat în conformitate cu ea. Ea a fost confirmată dar nu s-a făcut nici o schimbare pentru ca lucrurile să fie aduse în astfel de condiţii pentru ca puterea lui Dumnezeu să se poată descoperi în poporul Său. An după an s-a făcut aceeaşi recunoaştere... Este o minune pentru mine că ne aflăm într-o aşa prosperitate astăzi. Şi aceasta din mila lui Dumnezeu şi nu datorită neprihănirii noastre, ci pentru ca numele Lui să nu fie dezonorat în lume” (GCB 1901, p. 23).

Convingerile ei reale sunt dezvăluite într-o afirmaţie pe care a făcut-o cu o săptămână mai târziu, susţinând reorganizarea şi reforma mult sperată: “Mulţi care au fost mai mult sau mai puţin în afara liniei după Minneapolis vor fi aduşi în linie” (p.205).

Una dintre cele mai zdruncinătoare solii profetice ale sorei White este mărturia sa: “Ceea ce ar fi putut fi” (5 ianuarie  1903; 8T 104-106). Pocăinţa minunată despre care istoricii noştri spun că a avut loc s-a dovedit a fi numai un vis şi nu “realitate”.

Mărturia istoriei noastre

Se cunoaşte bine faptul că Uriah Smith a fost unul dintre opozanţii proeminenţi ai soliei. Ca redactor la Review and Herald şi cu profilul său binemeritat de autor proeminent, el ar fi putut exercita cea mai puternică influenţă în favoarea soliei. Scrisul său incisiv, logic, făcea apel la minţile ascuţite. Acest frate capabil şi iubit stăpânea cel mai puternic condei din Battle Creek şi ar fi putut ajuta la iluminarea pământului cu slava unui adevăr dezvoltat, dus la maturitate. Duhul Sfânt ar fi putut lucra cu autorul lucrării Thoughts on Daniel and the Revelation dacă inima  şi mintea lui ascuţită s-ar fi alăturat acestei lucrări  fericite.

Însă el nu a dorit. El a considerat solia ca fiind o simplă “doctrină” supraevaluată şi a susţinut că noi am predicat-o întotdeauna. Imediat după Minneapolis el şi W. W. Prescott au încercat să-l aducă la tăcere pe A. T. Jones la Battle Creek. Ellen White menţionează incidentul:

„Fratele Uriah Smith s-a gândit ca (A. T. Jones) să nu fie invitat să vorbească pentru că luase poziţii radicale. Şi au fost făcute aranjamente pentru a-l împiedica să lucreze la şcoala din Battle Creek” (Ms. 16, 1889).1

Eforturile de a-l ajuta pe Smith n-au făcut decât să agraveze încăpăţânarea sa. Pentru mult timp “nici o reflecţie serioasă” nu l-a făcut să-şi schimbe părerea.

În martie 1890, Ellen White a scris în Review:

„Am încercat să-ţi prezint solia aşa cum am înţeles-o eu, dar cât timp se vor mai ţine departe de lucrare cei de la conducere?...

De aproape doi ani încercăm să îndemnăm poporul să se ridice şi să accepte lumina şi adevărul privind neprihănirea lui Hristos şi ei nu ştiu dacă pot veni sau nu să se prindă de acest adevăr preţios... Eu pot vorbi urechii, dar nu pot vorbi inimii. Oare nu ne vom ridica să ieşim din starea de necredinţă?” (RH 18 martie, 1890).

În cele din urmă, după ce a fost pus “sub obligaţia de a crede” (TM 466), fratele Smith a fost într-o situaţie disperată, în pericol de a fi pierdut:

„Fratele Smith este prins în cursă de duşman şi nu poate, în starea lui prezentă, să dea trâmbiţei un sunet clar... totuşi... este în poziţia de profesor care să modeleze şi să formeze minţile studenţilor când el, se ştie bine, nu stă în lumină. El nu lucrează după planul lui Dumnezeu. El seamănă seminţe de necredinţă care răsar şi apoi fac roade pentru ca unele suflete să le culeagă... Fratele Smith nu va primi lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o să-l îndrepte, iar el nu are un spirit de a îndrepta, prin mărturisire, orice cale greşită pe care a luat-o în trecut... Mi s-a arătat că aşa cum se prezintă acum, Satana i-a pregătit ispite care să-i asalteze sufletul” (Letter to O. A. Olsen, 7 octombrie, 1890).

„Simt o mare întristare a inimii. Ştiu că Satana urmăreşte să-i stăpânească pe oameni... Astfel de oameni ca fratele Smith îşi vor împietri inimile, dacă nu vor vedea şi nu se vor întoarce. Sunt şi din aceia care privesc la fratele Smith, gândind că un asemenea om căruia i s-a dat o asemenea lumină va putea vedea când apare binele şi că va recunoaşte adevărul. Dar mi s-a arătat că în caracterul fratelui Smith este mândrie şi încăpăţânare care niciodată nu au fost pe deplin supuse Duhului Sfânt. Iar şi iar experienţa lui religioasă a fost deteriorată de hotărârea sa de a nu-şi mărturisi greşelile ci de a trece peste ele şi a le uita. Oamenii pot păstra în suflet acest păcat până când nu mai există iertare pentru el” (Diary, 10 ianuarie, 1890, Battle Creek).

Aceste cuvinte solemne dau dovada dragostei creştineşti pe care Ellen White a avut-o pentru el. În lumina veşniciei, adevărul este mai preţios decât autoînşelarea. În alte scrieri, pe care Ellen White ni le-a adresat, putem vedea ce serioasă devenise situaţia:

„Bărbaţii ce ocupau poziţii de răspundere L-au dezamăgit pe Isus Hristos. Ei au refuzat binecuvântările preţioase şi au refuzat să fie canale de lumină... Cunoştinţa pe care ar putea-o primi de la Dumnezeu... ei refuză s-o accepte şi astfel devin canale de întuneric. Duhul Sfânt este întristat” (Ms. 13, 1889).

„Tinerii noştri privesc la cei mai în vârstă cum stau înţepeniţi şi care nu se vor mişca ca să accepte nici o lumină nouă adusă; ei vor râde şi vor ridiculuiza ce spun aceşti oameni şi ce fac ei, fără să ţină seama de consecinţe. Cine poartă povara acelui râs şi acelui dispreţ?... (Ei) s-au opus luminii pe care Dumnezeu le-a dat-o, pentru ca aceasta să nu ajungă la poporul Său” (Ms. 9, 1890).

„Diavolul a lucrat timp de un an pentru a şterge aceste idei (solia  1888 a neprihănirii lui Hristos), - de fapt pe toate... Cât timp se vor mai împotrivi lui Dumnezeu oamenii din centrul lucrării? Cât timp vor mai fi suportaţi să facă această lucrare? Daţi-vă la o parte, fraţilor! Luaţi-vă mâna de pe chivotul lui Dumnezeu şi lăsaţi Duhul Sfânt să intre şi să lucreze cu putere mare!” (idem)

Influenţa negativă a redactorului de la Review a mers departe şi s-a lărgit. Ellen White l-a considerat responsabil în mare măsură:

„Tu ai întărit mâinile şi minţile unor oameni ca Larson, Porter, Dan Jones, Eldridge, Morrison şi Nicola şi un mare număr dintre ei. Toţi te citează, iar duşmanul neprihănirii priveşte cu plăcere... Dacă ţi-ai recupera credinţa, cum ai îndepărta impresiile necredinţei pe care le-ai semănat în minţile altora? Nu te mai osteni aşa de mult să faci lucrarea pe care Satana o face. Această lucrare a fost făcută la Minneapolis. Satana a triumfat” (Letter 59, 1890).

Când Ellen White a încercat să-l ajute, el a răspuns: “scriindu-mi o scrisoare în care îl acuza pe Jones pentru că a distrus stâlpii credinţei noastre” (Letter 73, 1890; vezi nota explicativă, cap. 4). În cele din urmă, după 1891 el a mărturisit faţă de fraţii săi şi şi-a cerut iertare de la Ellen White pentru calea lui greşită. Acesta a fost un lucru bun. El a fost un om cinstit. Enciclopedia adventiştilor de ziua a şaptea  recunoaşte opoziţia sa iniţială faţă de “noul accent pus pe îndreptăţirea prin credinţă,” dar acordă credit mărturisirii sale care a restaurat “armonia completă” (p. 1201). Dar n-a fost să fie aşa.

Fratele Smith mai avusese experienţe similare. Credinţa sa în lucrarea lui Ellen White câteodată nu era prea puternică. Şi el şi-a propagat necredinţa. Scrisorile sale nu au făcut altceva decât să-l încurajeze pe D. M. Canright să pună sub semnul întrebării inspiraţia lui Ellen White.2 Un brânci cât de mic poate îneca un om.

A fost pocăinţa fratelui Smith din 1891 autentică şi permanentă? Ar fi putut fi aşa. Domnul era doritor. Vorbind comitetului de conducere al revistei Review and Herald, Ellen White spunea: “Domnul va şterge păcatele celor care din acel moment s-au pocăit cu o pocăinţă sinceră.”

Dar ceva a eşuat

Bucuria acelor mărturisiri trebuie situată în perspectiva istoriei. După cum am văzut, Ellen White a declarat mai târziu că se observase o influenţă la Review and Herald care tindea să spună: “Mă duc, Doamne” dar nu s-a dus. Nimeni nu poate pune sub semnul întrebării sinceritatea şi curăţia sufletească a fraţilor; noi constatăm numai  realitatea la niveluri mai adânci ale necredinţei de care ei nu erau conştienţi. “Fraţii au fost de acord cu lumina pe care Dumnezeu o dăduse, dar cei care erau strâns legaţi de instituţiile noastre, în special conducerea Review and Herald şi Conferinţa Generală, au adus elemente ale necredinţei, aşa încât nu s-a acţionat în conformitate cu lumina dată” (GCB 1901, p. 23).

După mărturisirea lui, Ellen White l-a încurajat să privească lucrurile într-o lumină corectă. Ea ştia că el nu dădea trâmbiţei un sunet clar în Review. La mai mult de un an de la mărturisirea lui, Ellen White  i-a scris pe un ton de avertizare şi sfat, afirmând deschis că el se întorsese la poziţia sa de la început:

„Unii dintre fraţii noştri... sunt plini de gelozie şi presupuneri răutăcioase şi sunt gata mereu să arate în ce mod ei nu sunt de acord cu Jones şi Waggoner. Acelaşi spirit care s-a manifestat în trecut se manifestă în orice ocazie; dar acesta nu este imboldul Duhului Sfânt…

Dacă (Jones sau Waggoner) ar fi doborâţi de ispitele duşmanului... cât de mulţi... ar fi induşi într-o eroare fatală, deoarece ei nu sunt sub controlul Duhului Sfânt” (Letter S24, 1892).

Fratele Smith părea că are o idee greşită despre starea spirituală a bisericii. Ca şi mai înainte (1882) el a continuat să “gândească mult prea favorabil despre timpul prezent” ( 5T 80). Nu-l putem blama pentru că nu a recunoscut darul profeţiei. Totuşi, optimismul său nerealist îl recomandă ca dl. Laodicea. Nici cititorii săi nevinovaţi nu ştiau atunci mai mult; noi, la un secol după ei, ştim mai bine acum, când acea istorie a fost confirmată de Spiritul Profetic, care s-a opus aşa de mult opiniei lui. Într-un editorial din 14 martie 1892, el a vorbit cu un optimism exagerat:

„Cauza a înaintat cu o rapiditate crescândă, în special în ultimii ani. Scopul este... de a atrage atenţia la nivelul minunat pe care l-a atins cauza adevărului prezent. Ea înaintează peste tot. Creşte în viteză zi de zi. Înaintează cu o putere care nu poate fi stăvilită. La ritmul rapid de dezvoltare trebuie să-şi atingă scopul în curând. Îşi accelerează paşii spre triumful final” (RH, 14 martie, 1892).

Serva Domnului nu era aşa optimistă, deoarece era conştientă de o stăvilire serioasă a lucrării chiar în rândurile noastre şi de spectrul neclar al unei întârzieri lungi. Istoria a dovedit că editorialul fratelui Smith a fost o apreciere superficială. Ellen White a spus atunci:

„Opoziţia din rândurile noastre a impus asupra solilor Domnului o sarcină anevoioasă şi plină de încercări, deoarece ei trebuiau să se confrunte cu greutăţi şi obstacole care n-ar fi trebuit să existe... Chiar elementele care lucrează printre noi au împiedicat solia...

Infuenţa care s-a născut din opoziţia faţă de lumină şi adevăr la Minneapolis tindea să facă fără efect lumina pe care Dumnezeu o dăduse...

Lucrarea este cu ani de zile în urmă. Ce raport va fi prezentat lui Dumnezeu pentru întârzierea lucrării în acest fel?” (GCB 1893, p. 419).

„În mod repetat, redactorul înşelat (Uriah Smith - n.tr.) a urmat o linie de gândire diametral opusă adevărului prezent, acela al neprihănirii lui Hristos proclamat ca început al marii strigări. Şi tot atât de dramatic, opoziţia s-a confruntat clar cu articolele lui Ellen White sau ale altora care au fost considerate simple coincidenţe. El le-a publicat pe răspunderea sa. Cenzura editorială din acele zile era mult mai lejeră decât acum. Dar ideile sale personale s-au consolidat. În 1892, la ceva timp după mărturisirea făcută de redactor, Ellen White spune: “Poziţia iniţială pe care aţi luat-o privind solia şi solul au fost pentru dvs. o capcană şi un obstacol... Acea pierdere este încă pierderea dvs.” (Letter S24, 1892).

Îl găsim apoi scriind un editorial în care spune că solia prezentă nu este începutul marii strigări; ci aceasta ar fi încă în viitor. Opinia sa era un determinism divin suveran, ca acela al calvinismului reformaţionist modern. Noi nu putem nici să grăbim nici să întârziem venirea Domnului:

„Ar fi acum potrivit ca poporul lui Dumnezeu să-şi concentreze atenţia asupra binecuvântărilor viitoare şi asupra acestei puteri viitoare şi să lase orice altceva, făcând din aceste lucruri scopul direct care trebuie căutat în mod special? Să-şi fixeze mintea asupra a ceea ce va urma şi apoi să raţionezi: Acum biserica trebuie să facă cutare sau cutare lucrare puternică, trebuie să atingă cutare sau cutare nivel şi apoi să închei că ei trebuie, neglijând alte îndatoriri, să caute, prin mijloace speciale, să câştige acea putere şi acele aptitudini acum, aceasta este calea prin care pot fi asigurate aceste binecuvântări?...

Toate acestea se vor realiza la timpul hotărât de Domnul. Dumnezeu, la timpul potrivit, va revărsa asupra poporului Său puterea de care are nevoie... El va aduce marea strigare a soliei... Lăsaţi binecuvântările viitoare să fie acordate de El, a cărui lucrare este, când şi cum doreşte El” (RH 14 mai, 1892).

Fratele Smith aparent nu s-a gândit că “timpul hotărât” de Dumnezeu a fost şi este acum, de când cel de-al şaptelea înger a început să sune în 1844: “Nu mai este nici o zăbavă” (Apoc. 10:5). La numai o săptămână după aceea a apărut un articol de Ellen White contrar spiritului editorialului lui confuz. S. N. Haskell a trimis imediat un articol fierbinte pentru a contracara cuvintele “pace şi siguranţă” ale redactorului (26 iulie, 1892). Apoi preşedintele Olsen s-a folosit de asemenea de acel prilej pentru a-l mustra pe redactor în coloanele ziarului său:

„Vorbim demult despre marea strigare a soliei celui de-al treilea înger... Ei bine, a sosit timpul ca acea voce puternică să fie auzită?... Sigur că da, fraţilor... Aşa că n-o mai aşteptaţi cândva departe; daţi-vă seama că ea este aici şi că aceasta înseamnă ceva” (RH 8 nov., 1892).

În acest timp agitat, cu o ocazie escatologică măreaţă, redactorul de la Review şi-a continuat predicile sale învechite asupra argumentelor examinate şi respinse privind susţinătorii duminicii. Este ceva patetic în această situaţie. Chiar în timpul marii strigări, el relansează, într-un stil polemic, combativ, opoziţia cicălitoare a împotrivitorilor nesăbuiţi ai adevărului despre sabat, un subiect potrivit cu treizeci de ani în urmă. Putem auzi pe îngeri spunând: “D-le Laodicea, trezeşte-te, te rugăm!”

Referindu-se la orbirea în a recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu, Ellen White scria:

„Prea des conducătorul a ezitat, spunând parcă: “Să nu ne grăbim prea tare. Ar putea fi o greşeală. Trebuie să fim atenţi să nu tragem o alarmă falsă.” Chiar ezitarea şi nesiguranţa din partea sa strigă: “Pace şi siguranţă.” “Nu vă tulburaţi. Nu vă alarmaţi. Se face mai mult caz în jurul acestui amendament religios decât este necesar. Agitaţia se va stinge.” Astfel el neagă efectiv solia trimisă de Dumnezeu; iar avertizarea, care a fost menită să trezească bisericile, eşuează. Trâmbiţa străjerului nu mai dă un semnal clar, iar oamenii nu se pregătesc pentru luptă” (5T 715, 716).

O astfel de politică editorială şi o astfel de minte impun o concluzie nedorită. Uriah Smith s-a reîntors la atitudinea sa de opoziţie şi de orbire neutră, după ce efectele emoţionale ale mărturisirii sale au trecut.

În cele din urmă, în decembrie, Ellen White a vorbit deschis:

„Chiar în pragul crizei, nu este timp să vă aflaţi cu o inimă rea şi necredincioasă, depărtat de Dumnezeul cel viu. Printre cei nehotărâţi sunt cei care se mândresc cu marea lor precauţie în a primi “lumina nouă” cum o numesc ei. Însă eşecul lor de a primi lumina este cauzat de orbirea lor spirituală...

Sunt oameni în mişcarea noastră care ar putea fi de mare folos dacă ar învăţa de la Hristos şi ar merge din lumină spre o lumină mai mare; dar fiindcă nu doresc, ei sunt piedici sigure” (RH, 6 decembrie, 1892).

Pe aceeaşi linie se înscrie un editorial îndoielnic în care se recunoaşte că noi am fi putut întârzia lucrarea dar nu foarte mult. Cităm această afirmaţie deoarece atitudinea de laissez faire calvinistă este extrem de populară printre mulţi adventişti în aceşti ultimi ani ai secolului al XX-lea, care spun că poporul lui Dumnezeu nici nu întârzie şi nici nu grăbeşte revenirea lui Hristos:

„Cum ar fi fost schimbată situaţia dacă toţi am fi lucrat mult mai serios şi rapid, nu putem spune...

Dar oricât de mult a stat în puterea noatră să întârziem lucrarea, nu stă în puterea noastră să oprim dezvoltarea ei şi nici să împiedicăm terminarea ei. Când este timpul ca lucrarea lui Dumnezeu să fie făcută, atunci ea va fi făcută” (RH, 6 decembrie, 1892).

Într-un editorial din 10 mai 1892 din Review, Smith l-a înfruntat direct pe E. J. Waggoner. În acelaşi an el s-a lansat într-o dispută deschisă cu A. T. Jones asupra “chipului fiarei.” Poporul nostru a luat notă de aceste conflicte. Fratele Foster, din biserica din Prahran, Australia, a venit uluit la Ellen White. Ea relatează incidentul:

„(Foster) a văzut în Review articolul fratelui A. T. Jones despre chipul fiarei şi apoi unul scris de fratele Smith în care prezenta o părere opusă. El era uluit şi tulburat. Primise multă lumină şi pace citind articolele fraţilor Jones şi Waggoner; dar iată pe cineva dintre vechii slujbaşi, unul care a scris multe dintre cărţile noastre de bază şi pe care noi l-am crezut învăţat de Dumnezeu, care pare că este în conflict cu fratele Jones. Ce ar putea să însemne toate acestea? Greşise fratele Jones? Era eronat fratele Smith? Cine avea dreptate? El era confuz...

Dacă înainte ca fratele Jones să publice articolul... fratele Smith ar fi discutat cu el, spunându-i deschis că vederile sale diferă de cele ale fratelui Jones, şi că dacă articolul apare în Review, el însuşi trebuie să prezinte o poziţie diferită, atunci incidentul ar fi apărut într-o altă lumină faţă de cea de acum. Dar s-a urmat acelaşi drum ca la Minneapolis. Aceia care s-au opus fraţilor Jones şi Waggoner nu şi-au manifestat dispoziţia de a-i întâlni ca fraţi... Şi totuşi această ostilitate oarbă continuă... Noi ştim că fratele Jones a dat solia pentru această vreme, hrană la timpul potrivit turmei înfometate a lui Dumnezeu... 

Conferinţa de la Minneapolis a fost ocazia de aur pentru toţi cei prezenţi de a-şi smeri inima înaintea lui Dumnezeu şi a-L primi pe Isus Hristos ca marele conducător; dar poziţia luată de unii la acea întâlnire s-a dovedit a fi ruina lor. Ei nu au mai văzut clar de atunci şi nu vor mai vedea; deoarece ei au ales permanent spiritul care a dominat acolo, un spirit rău, plin de critică şi denunţător... Ei vor fi întrebaţi la judecată: “Cine v-a cerut să vă ridicaţi împotriva soliei şi solilor pe care Eu i-am trimis poporului Meu?... De ce aţi blocat calea cu spiritul vostru încăpăţânat? Şi după aceea, când dovezile se adunau una după alta, de ce nu v-aţi smerit inimile înaintea lui Dumnezeu, să vă pocăiţi de respingerea soliei de milă pe care El v-a trimis-o?” (Letter 9 ianuarie, 1893).

În aceeaşi scrisoare, Ellen White citează pe fostul preşedinte al Conferinţei Generale, împărtăşind pierderea fratelui Smith. Subiectul nu este mântuirea sufletelor lor, pe care le lăsăm în seama lui Dumnezeu. Subiectul este proclamarea soliei marii strigări:

„Dacă oameni ca fratele Smith, Van Horn şi Butler vor sta deoparte şi nu se vor uni cu elementele pe care Dumnezeu le găseşte esenţiale pentru a duce înainte lucrarea în aceste timpuri primejdioase, ei vor fi lăsaţi în urmă... Aceşti fraţi au avut destule ocazii ca să intre în rândurile celor care înaintează spre victorie; dar dacă ei refuză, lucrarea va avansa fără ei... Dacă ei refuză solia,... aceşti fraţi... se vor confrunta cu pierderea veşnică; chiar dacă ei s-ar pocăi şi ar fi salvaţi în cele din urmă, nu pot recâştiga ceea ce au pierdut prin modul greşit în care au acţionat.”

 

Concluzie

Toate acestea nu înseamnă în nici un caz că viaţa acestor fraţi dragi a fost un eşec. Problema este că ei şi-au folosit influenţa pentru a respinge începutul ploii târzii şi astfel au ajutat la întârzierea încheierii lucrării lui Dumnezeu o perioadă lungă de timp.

Cazurile lor au fost dificile. Ei erau sinceri, buni şi iubitori. Dar ei au fost în mod fals încurajaţi de orice val de renaştere superficială care bântuia din când în când prin Battle Creek.

Chiar după ce secolul s-a sfârşit şi fratele Smith se apropia de sfârşitul vieţii sale, el a făcut demonstraţia că nu şi-a schimbat niciodată părerea despre evenimentul de la 1888. El a fost prototipul de notoritate al adventiştilor ultraconservatori şi totuşi necredincioşi de astăzi.

Înţelegerea profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa şi a altor doctrine a fost în armonie cu cea a pionierilor. Starea lumii din zilele lui erau o împlinire clară a profeţiei. Lucrarea lui Dumnezeu ar fi putut fi terminată atunci. Cărţile sale au câştigat mii de oameni pentru biserică şi au ajutat la răspândirea adventismului în lume. Dacă ar fi acceptat numai “începutul” ploii târzii, el ar fi avut bucuria de a ajuta la proclamarea marii strigări pline de slavă lumii.

Sigur că a înţeles îndreptăţirea şi neprihănirea prin credinţă şi că el întotdeauna a crezut în ea, după 1888 a scris cea mai importantă carte a lui la acest subiesc, Looking Unto Jesus. Fără îndoială întâmpinată cu urale de mulţi dintre opozanţii lui 1888 de atunci ca o capodoperă, este evident că îi lipseşte elementele acelei “foarte preţioase solii” ale soliei 1888.

Există o mărturisire pe care A. T. Jones a făcut-o spre sfârşitul vieţii sale:

„Ca un act de dreptate faţă de fratele J. H. Morrison, trebuie spus că el s-a eliberat de legătura sa cu acea opoziţie şi s-a pus cu trup, suflet şi spirit, la dispoziţia adevărului şi a binecuvântării neprihănirii prin credinţă, într-una din cele mai nobile şi mai frumoase mărturisiri pe care am auzit-o vreodată” (Letter to C. E. Holmes, 12 mai, 1921).

În aceeaşi scrisoare, Jones a vorbit despre alţii că schimbarea inimii lor “a fost numai aparentă, niciodată reală, deoarece tot timpul în Comitetul Conferinţei Generale şi în alte împrejurări era întotdeauna cultivat un antagonism secret.”

Nici o opoziţie nu este mai dificilă ca aceea care merge în ascuns. Mărturisirile de după Minneapolis au condus spiritul de necredinţă sub suprafaţa vizibilă.

De aici putem afirma sincer că suntem bogaţi ca popor cu “contribuţia” adusă adventismului în 1888 şi că avuţia noastră a crescut în înţelegerea neprihănirii prin credinţă, aşa că tot ceea ce avem nevoie este mai mulţi bani şi resurse tehnologice mai multe pentru a propaga înţelegerea prezentă a crezurilor noastre.

Simptomele activităţii nervoase a denominaţiunii noastre sunt aparente; cauzele zac îngropate într-o antipatie adâncă faţă de lumina care a strălucit pe cărarea noastră în 1888, care a reflectat Lumina adevărată care luminează pe fiecare om care vine pe lume. O ispăşire finală, o ultimă reconciliere cu Hristos este singura noastră soluţie.

Scopul principal al acestui capitol a fost să arate cum mărturisirile care au urmat evenimentului Minneapolis au tăiat “vârfurile” dar au lăsat “rădăcinile” necredinţei intacte (TM 467). Pe măsură ce se dezvolta cercetarea, a apărut un al doilea scop. Este consecinţa logică a primului, dar este de o importanţă mult mai mare.

(1) În unele cazuri, opiniile noastre oficiale prezente despre neprihănirea prin credinţă sunt identice cu cele ale opoziţiei la solia din 1888. Învăţătura reală a ultimei este uşor evidentă în prezentările noastre curente.

(2) Paralel cu concepţiile greşite asupra soliei este opinia extrem de optimistă privind “viteza” şi “rapiditatea” cu care lucrarea ar avansa astăzi, când în realitate ea este întârziată de necredinţa noastră adâncă, din inimă. Rapoartele statistice ne înşeală.

(3) Confuzia privind neprihănirea prin credinţă dă naştere la un fel de încălcare “continuă” a principiilor pe care Dumnezeu le-a încredinţat bisericii rămăşiţei pentru administrarea lucrării noastre medicale, educaţionale, de publicaţii şi de evanghelizare. “S-a produs o despărţire de planul lui Dumnezeu în multe locuri... şi noi am progresat continuu pe căile lumii şi nu după exemplul lui Isus Hristos” (GCB 1893, p. 459 and FE 221-230). Speranţa noastră se bazează pe dragostea şi mila lui Dumnezeu, iar speranţa Lui se bazează pe onestitatea sufletelor oamenilor Săi credincioşi.

Adevărata curăţire a sanctuarului ceresc cere o lucrare complementară în inimile noastre. Trebuie să fie o curăţire a rădăcinilor ascunse, îngropate, “subterane” ale înstrăinării noastre de Hristos. Lumina care va dezvălui această realitate şi un mijloc de terapie spirituală adecvat, sunt mai necesare decât orice resursă tehnologică pentru propagarea “credinţei” noastre prezente.

Cu alte cuvinte, puterea de care este nevoie este lumina, iar terminarea propovăduirii evangheliei va fi consecinţa naturală a acesteia. O înţelegere a istoriei din 1888 dă un diagnostic; o înţelegere adevărată a evangheliei crucii este terapia.

_______________

1 Numai influenţa lui Ellen White i-a asigurat accesul la amvon şi catedră. W. W. Prescott i s-a alăturat lui Smith căutând să-i bareze accesul lui Jones la Battle Creek.

2 Vezi de exemplu scrisorile lui Uriah Smith către Canright din 22 martie, 6 aprilie, 31 iulie, 7 august şi 2 octombrie, 1883.

Copyright