Totul este gata...
Carti

Curățrea „adevăratului cort”

Capitolul 7 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

CARTE

Ca popor, noi am fost mulţumiţi să vedem în profeţii suma totală a locului nostru în lumea creştină. Odată ce am devenit "biserică," am reuşit să săpăm o nişă în care să ne aşezăm şi să învingem pe cei mai puţin versaţi în Scripturi, lucru care a devenit bastionul "eului" nostru.

Dar această tărie intelectuală are implantată în ea seminţe ale înfrângerii, căci "timpul strâmtorării" aduce în cele din urmă o confruntare cu "eul," pentru ca "omul păcatului" să poată fi descoperit. Din acest motiv, ultimul conflict al poporului lui Dumnezeu chiar înaintea revenirii lui Hristos, a fost comparat cu experienţa lui Iacov. Prin umilinţă, pocăinţă şi renunţare la sine, acest muritor păcătos şi eronat a biruit în faţa Maiestăţii cerului, devenind un prinţ al lui Dumnezeu. În camera de audienţă a Celui Prea Înalt, el a devenit biruitor. Confruntarea lui a fost cu sine însuşi. Eul lui a fost descoperit, iar vina a fost ştearsă în faţa Celui împotriva căruia păcătuise aşa teribil.

Trebuie să înţelegem că nu Dumnezeu se lupta împotriva lui Iacov, ci Iacov se lupta împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu l-ar fi putut zdrobi în orice clipă. Iacov Îl vedea pe Dumnezeu ca duşman al lui, deoarece în lumina prezenţei Sale, vina şi păcatul lui Iacov erau expuse, iar el se simţea nevrednic. Aceasta a fost istoria tristă a fiecărei încercări a lui Dumnezu de a se apropia de om. A început în grădina Eden. Când Dumnezeu se apropie, omul fuge şi se ascunde. Când oare un grup de oameni va sta fără frică în faţa păcatului lor, descoperit deplin în prezenţa lui Dumnezeu, îmbrăţişând pe Dumnezeul lor Creator, în loc de a se lupta împotriva Lui plini de neâncredere?

Dar astăzi timpul strâmtorării este încă în viitor, iar noi ne mulţumim cu puterea intelectuală. Aceasta ne-a făcut să croim copii fidele ale hainelor marelui preot, până la ultimul amănunt, şi să construim reuşite miniaturi ale clădirii sanctuarului. Ştim cu precizie ce lungime şi ce lăţime avea construcţia. Ştim culoarea perdelelor, înălţimea zidurilor, grandoarea tavanului, splendoarea chivotului acoperit cu aur. Ştim despre cenuşare, lighene, agăţători pentru carne şi furculiţe. Dar întrebarea este: Înţelegem noi scopul lui Dumnezeu în instituirea serviciului sanctuarului? Înţelege rămăşiţa conflictul ireconciliabil dintre păcat şi neprihănire prezentat în serviciul sanctuarului? Mai înseamnă ceva pentru noi cuvintele adevăratului Miel, când spunea: "N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Luca 5,32)?

Trebuie să înţelegem că interesul lui Dumnezeu şi al Fiului Său este concentrat asupra oamenilor, fiinţe umane ca şi noi. Serviciul sanctuarului a fost introdus pentru întregul neam omenesc, deoarece toţi sunt păcătoşi. Israelul din vechime trebuia să înţeleagă acest lucru, ca şi Israelul modern, căci şi noi am confundat "actele" cu păcatul de bază. Ca şi strămoşii noştri spirituali, şi noi suntem împovăraţi de concepte din vechiul legământ. Serviciul pe care l-a instituit Dumnezeu urmărea "ştergerea păcatelor," care rămâne problema principală a inimii omului, căci "din inimă ies gândurile rele..." (Matei 15,19).

Ni s-au dat multe avertizări cu privire la lucrarea pe care o face Hristos astăzi. Suntem sfătuiţi să devenim inteligenţi în legătură cu această parte a planului de mântuire:

"Însemnătatea sistemului iudaic nu este încă înţeleasă deplin. Adevăruri vaste şi profunde stau încă acoperite de mister. Printr-o înţelegere a planului de răscumpărare, adevărurile lui încep să se deschidă cunoaşterii."1

"Marele plan al răscumpărării, aşa acum este el descoperit în lucrarea finală pentru aceste zile, trebuie studiat cu mare atenţie. Scenele legate de sanctuarul de sus trebuie să facă o astfel de impresie asupra inimilor şi minţilor noastre, încât să putem impresiona şi pe alţii. Toţi trebuie să devină mai inteligenţi cu privire la lucrarea ispăşirii care se desfăşoară în sanctuarul ceresc. Când acest mare adevăr este văzut şi înţeles, cei care îl vor accepta vor lucra în armonie cu Hristos spre a pregăti un popor care să stea în picioare în ziua cea mare a lui Dumnezeu, iar eforturile lor vor fi încununate de succes. Prin studiu, meditaţie şi rugăciune, poporul lui Dumnezeu va fi ridicat deasupra lucrurilor obişnuite, deasupra gândurilor şi emoţiilor pământeşti, fiind aduşi în armonie cu Hristos şi marea Sa lucrare de curăţire a sanctuarului ceresc de păcatele poporului. Credinţa lor va intra cu El în sanctuar, iar închinătorii de pe pământ îşi vor revizui cu grijă viaţa, comparând caracterul lor cu marele standard al neprihănirii."2

Această chemare către biserica rămăşiţei rămâne încă deschisă. Fiind ocupaţi de clădirea unei maşini organizaţionale impresionante, care se ocupă cu statistici şi relaţii publice, am pierdut din vedere "adevăruri vaste şi profunde" care ne-au fost încredinţate. Când "marele adevăr" al "ispăşirii care se desfăşoară în sanctuarul de sus...este văzut şi înţeles," poporul lui Dumnezeu va "lucra în armonie cu Hristos spre a pregăti un popor care să stea în picioare în ziua cea mare a lui Dumnezeu, şi eforturile lor vor fi încununate de succes." Dacă socotim că Nicodem era cam greu de cap, ce putem spune despre noi astăzi, în vremea curăţirii finale a sanctuarului?

 

Păcat şi vină autentică

Păcatul a intrat în lume pe o cale misterioasă şi deghizată. Nu a apărut însoţit de vreo demonstraţie spectaculoasă, şi nici măcar printr-un cuvânt rostit. Păcatul a devenit real, purtătorul morţii, atunci când o fiinţă creată a cedat în faţa dragostei de "eu" şi a hotărât subconştient să ia locul Creatorului. "Îmi voi înălţa scaunul de domnie" - situaţia mea, averea, influenţa, puterea - "voi fi ca Cel Prea Înalt" a fost intenţia secretă a lui Lucifer (Isaia 14,14). Acelaşi legământ cu "eul" l-a adus pe Adam sub dominaţia păcatului. El nu a înţeles deplina semnificaţie a acestei înălţări a eului, căci altfel ar fi murit imediat. Dar ceva a înţeles: un sentiment teribil de vinovăţie. Această vină era exact lucrul pe care Dumnezu nu dorea să-l poarte omul. 3

Durerea acestei vinovăţii l-a făcut să fugă din faţa prezenţei Domnului. Era convins că Dumnezeu a devenit duşmanul lui şi nu mai dorea să-L vadă, căci eul încercase să ia locul Creatorului. Prin urmare, orice plan de răscumpărare pe care Dumnezeu l-ar concepe pentru om, trebuie să se ocupe de eradicarea "cunoştinţei vinei" din mintea lui. Aceasta implică o explicaţie în legătură cu apariţia complexului vinei în gîndirea lui.

Pomul despre care îl avertizase Domnul era pomul cunoştinţei binelui şi răului. Cunoştinţa nu poate locui decât în minte. În eventualitatea neascultării şi păcatului, mintea era cea implicată şi coruptă. Odată ce omul a ales să servească "eului" în locul Creatorului, a ajuns să experimenteze ceva necunoscut până acum, şi anume vina.

Această vină a făcut neamul omenesc să inventeze nenumărate culte şi filozofii diferite. Este piatra unghiulară în toate conceptele păgâne despre Dumnezeu şi rădăcina tuturor doctrinelor despre expiere, în scopul zadarnic de a îmbuna zeitatea. Ea afectează existenţa fiecărui păcătos nepocăit, şi crează dorinţa de eliberare de sub apăsarea adusă de vină. Se află la temelia celor mai multe cazuri de suferinţă fizică şi mentală, jucând un rol important în apariţia nevrozei. Această suferinţă produsă de vină l-a făcut pe Adam să-şi acuze soţia de nelegiuirea lui. Cea pe care o iubea cel mai mult a devenit obiectul acuzaţiilor lui, deoarece vina îi apăsa mintea şi îi împovăra sufletul (Geneza 3, 12.13). Eva a fost prinsă în aceeaşi capcană, încercând să-şi uşureze durerea sufletească acuzând şarpele.

Această dorinţă de eliberare de vină a împins neamul omenesc să caute la nesfârşit soluţia potrivită spre a scăpa de acest complex. Vina aceasta a devenit forţa dominantă în apariţia "neprihănirii prin fapte." Ea rămâne o motivaţie atâta timp cât vina rămâne. Aici intervine rolul de medicament al evangheliei. Eliberarea pe care o aduce evanghelia se realizează prin confruntare cu vina. Ea este puterea lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu iartă, curăţă şi susţine sufletul omenesc.

Totuşi, "religia" nu a fost inventată de Dumnezeu. Planul Său a fost să vorbească faţă către faţă cu copiii Săi. Dar această legătură nu a putut continua, deoarece omul a dorit să fie "ca Dumnezeu" şi să Îi ia locul. Problema lui Dumnezeu este de a-l face pe om să vadă vrăjmăşia care îl domină. Acest lucru cere pocăinţă şi mărturisirea alienării existente. Văzându-se aşa cum este, omul va înţelege că "neprihănirea" lui îl lasă "gol," dependent de sursa care oferă "haina albă," neprihănirea lui Hristos.

Noi nu prea ne gândim la acest lucru atunci când devenim membrii ai bisericii. Prea des interesul principal este acela de a ajunge în cer. Problema păcatului este ignorată în mare măsură. Sperăm să fim "destul de buni" spre a îmbuna un Dumnezeu mâniat, dar acesta este felul de gândire care motivează toate religiile păgâne. Principiul că omul se poate mântui singur, prin propriile fapte, stă la baza fiecărei religii păgâne şi nu oferă nici o protecţie împotriva păcatului. Dar în poporul lui Dumnezeu, acest principiu are o istorie veche, iar în zilele noastre doar a devenit mai rafinat. Biserica nu va cânta cântarea lui Moise şi a lui Hristos până când nu va fi dispusă să renunţe la siguranţa mântuirii în propriile forţe, ca numele lui Dumnezeu să fie justificat. Dorinţa lor ultimă va fi renăscută şi înălţată peste propriile interese egoiste, şi concentrată asupra celor care au valoare pentru întregul univers.

Israelul din vechime spera să vină Mesia. El va elibera naţiunea lor de invadatori, iar numele lor va fi justificat în faţa întregii lumi. Acest lucru va dovedi că Dumnezeu este de partea lor şi vor fi eliberaţi de vină. Ucenicii lui Hristos aveau aceeaşi motivaţie. Aceeaşi situaţie se întâlneşte peste tot astăzi în biserica noastră, căci aproape fiecare rugăciune publică se încheie cu gândul: "...şi când vei veni pe norii cerului să fim cu toţi, fără să lipsească nici unul, în împărăţia Ta."

Are Dumnezeu nevoie de această reamintire permanentă? Nu cunoaşte El versetul din Scriptură care spune că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu? Ar fi posibil ca asemenea rugăciuni să fie o expresie a vinovăţiei, deşi inconştientă? Astăzi predomină încrederea egoistă că indiferent ce s-ar întâmpla, Dumnezeu va face cumva să ne asigure un loc unde grijile, necazurile şi poverile vieţii să ia sfârşit. Ar trebui să ne întrebăm cu seriozitate, este câştigul personal scopul vieţii creştine şi al acceptării numelui lui Hristos? Probabil că este, până vom recunoaşte că păcatul nu este un obstacol între noi şi răsplată, ci păcatul este povara durerii şi suferinţei care stă între Dumnezeu şi un univers curat. Iar soluţia lui Dumnezeu la această problemă este curăţirea sanctuarului.

Poate acum înţelegem mai bine predica lui Pavel de pe câmpul lui Marte, când vorbeşte de răbdarea lui Dumnezeu: "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, ci porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască" (Fapte 17,30). De ce suntem chemaţi la pocăinţă? Există vreun păcat special? De ce să ne pocăim?

Aceeaşi chemare la pocăinţă a fost rostită şi de Ioan Botezătorul (Matei 3,2). Ea a fost dezvoltată şi repetată de Hristos imediat după botezul şi ispitirea Sa în pustie. Cu această ocazie Hristos, care a venit în "trup," nu a cedat ispitei de a se închina "eului," ci a afirmat că toţi trebuie să se închine Domnului Dumnezeu (Matei 4,10). Cu această ocazie Hristos a început să dovedească omenirii într-un sens foarte special că păcatul poate fi biruit prin cuvântul lui Dumnezeu, dacă omul este dispus să trăiască prin credinţă. Isus ştia despre ce vorbeşte când chema pe oameni să se pocăiască de slujirea "eului" şi dorinţei de a lua locul lui Dumnezeu. El avusese acel loc, dar a considerat că a fi "deopotrivă cu Dumnezeu" nu era ceva de poftit, de apucat sau de păstrat (Filipeni 2,6). El a fost dispus să fie pus faţă în faţă cu egoismul sufletului, aşa cum s-a demonstrat în Ghetsemani. Astfel, legea supremă a universului s-a dovedit validă. Dumnezeu nu a căutat să ocolească crucea.

Dar chemarea lui Hristos la pocăinţă a rămas fără răspuns. Omul trebuia să-şi demonstreze rădăcina păcatului, dorinţa de a lua locul lui Dumnezeu, dorinţa de a-L ucide. La Calvar, această dovadă a fost demonstrată pentru veşnicie. Acesta este păcatul care confruntă astăzi biserica, şi care necesită pocăinţă. Acesta este izvorul ascuns al tuturor celorlalte nelegiuiri. Înţelegerea acestei situaţii este încă în viitor, deci vina rămâne.

 

Înregistrarea păcatului

Când înţelegem şi acceptăm că "adevăratul păcat" este dispoziţia de a-L ucide pe Dumnezeu, putem înţelege că păcatul omului a fost aşezat cu adevărat asupra lui Hristos. El a luat păcatul nostru. Fără murmur, Mântuitorul a acceptat dovada supremă a vrăjmăşiei. El nu a purtat numai păcatele omenirii, ci a purtat păcatul uciderii lui Dumnezeu desfăşurat în faţa universului. A venit ca un miel la tăiere, iar noi L-am ucis. Când ajungem să percepem şi să înţelegem acest păcat, ne putem pocăi cu adevărat. Când înţelegem că sanctuarul a fost întinat în acest sens, vom pricepe lucrarea care trebuie făcută în biserică.

Acest concept stă în contrast clar cu ideea îmbunării lui Dumnezeu. Tatăl ceresc era părtaş cu Fiul încercând să demonstreze profunzimea păcatului din inimile noastre. Dumnezeu este Cel care a iubit lumea atât de mult, încât a dat. Nu exista nici o cale de a ne arăta cât de adânc era îngropat păcatul în inimile noastre, până nu vedeam sângele curgând. Cu ajutorul alifiei cereşti, vom putea înţelege că "fără vărsare de sânge nu poate fi iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor cereşti au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca însuşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea" (Evrei 9,22.23) adică sângele lui Hristos.

Mii de ani iudeii au văzut sângele curgând, dar acest lucru a devenit o formă, un fapt al vieţii vechiului legământ. Ei nu au reuşit să înţeleagă noul legământ şi să experimenteze sensul vărsării sângelui, care trebuia să devină o parte din viaţa lor, mergând la cruce cu adevăratul Miel. Aceasta rămâne o experienţă viitoare a Israelului modern. Până când această experienţă nu ne atinge inimile, aducând pocăinţă şi curăţind conştiinţa, Dumnezeu nu poate face nimic. Cerul nu mai are nimic de dat spre a ne trezi conştiinţa.

Fapta noastră a fost înregistrată în "carte." Dacă în veşnicie se va ridica vreo întrebare, o singură privire la "carte" va fi de ajuns; totul devine clar. Pentru cei care trăiesc şi domnesc cu Hristos, faţă către faţă în prezenţa Sa, nu va exista nici o îndoială. Cu pocăinţă profundă, ei vor recunoaşte că au "scris" în "carte." Ei nu vor înceta să-şi mărturisească păcatul. Deoarece Hristos este Cuvântul care a devenit trup, descoperirea completă a lui Dumnezeu pentru om, tot El este şi "cartea." În această "carte a Mielului" sunt scrişi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Ni s-a spus că "tot ca şi Aron, care simboliza pe Hristos, Mântuitorul nostru poartă numele copiilor Săi pe inima Sa în sfânta sfintelor."4 Din această cauză cei răscumpăraţi recunosc deschis şi sincer păcatul lor împotriva lui Dumnezeu, mărturisind că semnul cuielor este rezultatul vrăjmăşiei lor - păcatul lor împotriva lui Dumnezeu înregistrat pentru toată veşnicia în "carte."

Pe de altă parte, cei pierduţi cred că Dumnezeu a fost îmbunat suficient şi şi-a vărsat destul mânia asupra Fiului Său, ca cei credincioşi-cu-numele să treacă de judecată. Ei sunt mulţumiţi să creadă că "rămăşiţa bisericii lui Dumnezeu va fi desăvârşită la a doua venire a lui Hristos."5 Între timp, păcatul nu este chiar aşa de rău, căci Dumnezeu s-a răzbunat deja şi nu trebuie să ne mai facem griji. Nu prea se mai aude chemarea la pocăinţă, în sfârşit, nu ceva aşa de grav ca uciderea lui Dumnezeu! Ei refuză să recunoască vreo parte în această faptă, care ar fi sub demnitatea "eului" lor. Sunt fericiţi că Dumnezeu nu s-a răzbunat pe ei, ci pe Fiul Său. Pentru ei, curăţirea sanctuarului înseamnă aşa puţin.

Dar păcatul este scris "în carte," în Hristos, prin urmele cuielor, lucru care clarifică situaţia pe veci, separând pe cei răscumpăraţi de cei pierduţi. Cu profundă umilinţă şi pocăinţă, ei îşi admit păcatul, înfigând cuiele din cauza vrăjmăşiei lor. Dar mai mult decât o simplă acceptare, ispăşirea finală va include o convingere care pătrunde subconştientul atât de categoric şi profund, încât importanţa şi valoarea teribilă a acestui lucru va aduce împăcare deplină între om şi Dumnezeu. Omul nu va mai fugi să se ascundă; nu va mai exista tulburare în prezenţa lui Dumnezeu; toată vrăjmăşia a fost ştearsă. În sfârşit, există bucurie că perdeaua a fost sfâşiată, că păcatul a fost descoperit deplin, iar omul poate sta în faţa lui Dumnezeu fără să se ruşineze, plin de dragoste.

Această experienţă va face pe adevăratul popor al lui Dumnezeu, rămăşiţa, "cei aleşi," să înţeleagă şi să recunoască că păcatul lor a întinat sanctuarul. Mielul a fost junghiat de mâna lor, iar sângele este stropit înaintea perdelei din sfânta sfintelor, unde se înregistrează păcatul lor.

Crozier spunea credincioşilor adventişti: "Necesitatea curăţirii lucrurilor cereşti este cuprinsă în ispăşirea făcută acolo prin sângele lui Hristos pentru ispăşirea păcatelor şi curăţirea conştiinţelor noastre."6 Astfel, păcatul omului a fost scris la înălţarea lui Hristos şi rămâne în raport. Acest păcat, înscris cu sângele vărsat pentru noi, aşteaptă să fie îndepărtat. Până acum nu a fost şters. Totuşi, după 1844, în armonie cu tipul, această lucrare ar fi trebuit să fie încheiată, iar astăzi am depăşit deja timpul pentru curăţirea finală a păcatului, conform zilei ispăşirii.

Ce a făcut Hristos în tot acest timp? Ni se spune că a desfăşurat o lucrare specială în favoarea omului căzut.

"Mijlocirea Sa este aceea a unui trup străpuns şi zdrobit, a unei vieţi fără pată. Mâinile rănite, coasta străpunsă, picioarele lovite pledează pentru omul căzut, a cărui mântuire a fost obţinută cu un aşa preţ. "Sfat de pace va fi între cei doi." Dragostea Tatălui, cu nimic mai prejos decât cea a Fiului, este izvorul mântuirii pentru neamul omenesc. Isus spunea ucenicilor Săi, înainte să plece: ‘Vă spun că nu Îl voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci Tatăl Însuşi vă iubeşte’"7

Adevărul exprimat aici este exact opusul ideilor păgâne şi papale. Cine avea nevoie să înţeleagă un trup zdrobit? Omul. Cine are nevoie să recunoască mâinile rănite? Omul. Pentru cine această desfăşurare? Noi aveam nevoie să înţelegem aceasta. Dar de ce noi? Deoarece Dumnezeu este foarte obişnuit cu întregul episod şi nu are nevoie să fie convins sau rugat în această situaţie, nici chiar de Isus.

Acest plan prevedea că de la cruce şi începerea propovăduirii evangheliei până în anul 1844, solia trebuia dată lumii. Apoi, la sfârşitul acestei perioade, în 1844, o nouă lucrare urma să înceapă. Sosise ceasul judecăţii lui Dumnezeu, când urma să aibă loc ceva care nu se mai întâmplase până atunci. Judecata lui Dumnezeu urma să se facă pe baza evangheliei veşnice, despre care al doilea înger spunea că a fost coruptă în mâinile Babilonului, care a făcut toate naţiunile să bea din vinul mâniei desfrânării ei. Vinul Babilonului, doctrinele lui false, au fost acceptate de toate naţiunile în locul adevăratei evanghelii. Întreaga lume trebuie avertizată de această pervertire teribilă a adevărului. Această judecată finală unică nu va fi un act exterior de mânie şi răzbunare. Din contră, va fi o convingere interioară zdrobitoare a poporului lui Dumnezeu, fără nici o idee greşită despre caracterul şi dreptatea Sa. Ea va pune capăt nelegiuirii şi va justifica numele Său.

 

Păcatul biruit de solia îngerului al treilea

Solia îngerului al treilea este tot ceea ce a afirmat biserica adventistă a fi. Şi poate fi încă şi mai mult decât a fost proclamat până acum. S-a spus deja că această solie "arată calea în sfânta sfintelor." Dar Babilonul şi toate ficele sale, bisericile din creştinismul evanghelic, batjocoresc şi resping deplin ideea acestui plan de a proceda cu păcatul, şi din această cauză nu pot beneficia de această lucrare de curăţire a sanctuarului. Lepădarea acestei solii de către teologii vremii crează o înşelătorie serioasă, despre care am fost avertizaţi:

"Am văzut că aşa cum iudeii au răstignit pe Isus, tot aşa bisericile protestante au răstignit aceste solii, şi prin urmare nu cunosc calea spre sfînta sfintelor, şi nu pot beneficia de mijlocirea lui Isus acolo. Ca şi iudeii, care îşi aduceau mereu jertfele nefolositoare, ei îşi îndreaptă rugăciunile către încăperea pe care Isus a părăsit-o. Satan, bucuros de amăgire, îşi ia o înfăţişare religioasă, şi îndreaptă minţile acestor pretinşi creştini la el...El apare ca un înger de lumină, împrăştiindu-şi influienţa asupra lumii prin false mişcări de reformă. Bisericile cresc, şi consideră că Dumnezeu lucrează minunat pentru ele, deşi lucrarea este a unui alt spirit."8

Avertizarea îngerului al treilea despre închinarea la fiară prezintă o situaţie critică. Dacă bisericile populare nu ştiu ce face Isus acum, şi în consecinţă acceptă "false mişcări de reformă" ca fiind autentice, oferind "rugăciuni nefolositoare" şi având minţile conduse de Satan, este sigur că amăgirea se apropie de apogeu, când şi "cei aleşi" se află în pericol. Dar şi mai serios, dacă bisericile populare "nu pot beneficia" de lucrarea lui Hristos în sfânta sfintelor, ele continuă fără remuşcare acest ciclu de păcătuire/iertare încât planul lui Dumnezeu este deformat. Ei sunt dispuşi să accepte evanghelia ca eliberându-i de consecinţele actelor lor, dar nu de actele în sine. Din acest motiv, scopul evangheliei de a pune capăt nelegiuirii este anulat.

Este vremea să înţelegem că fiara, despre care vorbeşte solia îngerului al treilea, este mult mai mult decât un sistem simbolizat de Roma. Fiara este fiecare doctrină falsă apărută în lume, de la minciuna şarpelui în Eden până la Nimrod şi păgânismul turnului Babel, care secole mai târziu urma să devină corpul papalităţii, şi până în zilele noastre. Acest sistem corupt nu este decât un mijloc către scop, o metodă a duşmanului de a prezenta un front comun împotriva guvernului lui Dumnezeu, după ce Acesta a trimis pe Fiul Său în lume.

Acest păgânism botezat a produs, prin ierarhia lui, unul dintre cele mai mistice ritualuri pătrunse în societatea modernă. Misterul trebuie să înconjoare şi să acopere mereu un sistem care întunecă subconştientul şi îl izolează de conştient. Dovada exterioară a corupţiei interioare a inimii umane este exprimată în celebrarea liturghiei, unde se rostesc cuvinte misterioase spre a produce un dumnezeu în carne şi oase. Aici se repetă în oglindă păcatul de bază al omului, acela de a-l ucide pe Dumnezeu, dar şi mai diabolic, căci în ambele instanţe adevăratul Dumnezeu este înlăturat. Dorinţa de a ucide pe Dumnezeu şi dorinţa de a crea un dumnezeu prin rostirea unui cuvânt, ca în liturghie, sunt manifestări ale aceluiaşi spirit apostaziat. Ambele aberaţii îşi au rădăcina în intenţia de a-l aşeza pe om deasupra lui Dumnezeu, în care eul stăpâneşte şi primeşte omagiul suprem. Acesta însă nu este un păcat specific doar Romei, ci este o descoperire a caracteristicii inimii omeneşti care se ridică în opoziţie contra adevăratului Dumnezeu.

Isus încerca să arate copiilor Săi temeliile împărăţiei Sale când spunea: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze" (Luca 9,23). Religia vrăjmaşului a îndepărtat crucea ca principiu şi a înlocuit-o cu un talisman, o emblemă, un semn care hrăneşte eul omului şi promovează o mântuire prin fapte. Crucea ca emblemă împidică din ce în ce mai mult adevărata evanghelie şi blochează chiar experienţa pe care ar trebui să o reprezinte. Efortul la care arată crucea este chiar cel care se speră că te protejează de aşa ceva. Rezultatul: să-L lăsăm pe Isus să-Şi poarte crucea singur.

Doctrinele false ale fiarei au pătruns toată societatea. "Toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrânării ei." Fiecare dintre bisericile importante ale creştinismului au fost întinate de păgânism. Solia îngerului al treilea trebuie să sune alarma împotriva acestei religii false propagate de fiară. Această solie trebuie să arate calea în sfânta sfintelor. Această solie a îngerului al treilea este cu adevărat solia îndreptăţirii prin credinţă, iar respingerea acestei solii aduce starea decăzută în bisericile lumii, numite "locuinţa demonilor, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte."9

Până când Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu prezintă lumii această solie cu claritate, fără compromis, deosebită de "evanghelia socială," sau cum o numea Pavel, "o altă evanghelie," nimic nu va împiedica timpul să continue la nesfârşit. Din punctul de vedere al "adevăratului cort," aceasta înseamnă că nu poate avea loc curăţirea până când nu există un grup de oameni care doresc să fie curăţiţi.

De aceea biserica aşteaptă încă împlinirea unei afirmaţii făcute cu mulţi ani în urmă:

"Ploaia târzie urmează să cadă peste poporul lui Dumnezeu. Un înger puternic urmează să coboare din cer, şi întregul pământ va fi luminat de slava lui. Suntem noi gata să luăm parte la măreaţa lucrare a îngerului al treilea? Suntem noi vase gata să primească roua cerească? Mai avem noi întinare şi păcat în inimă? Dacă da, să curăţim templul sufletului, pregătindu-l pentru torentele ploii târzii. Reânviorarea de la faţa Domnului nu va veni nicidecum în inimile pline cu necurăţie. Să ne ajute Dumnezeu să murim faţă de eu, astfel ca Hristos, nădejdea slavei, să ia chip în suflet!"10

Ploaia târzie "nu va veni nicidecum" atâta timp cât poporul lui Dumnezeu este mulţumit cu situaţia prezentă şi nu reuşeşte să înţeleagă ce înseamnă cu adevărat curăţirea sanctuarului. Aceste două binecuvântări, ploaia târzie şi curăţirea templului sufletului, merg mână în mână. Această înţelegere vine din cer:

"Niciunul dintre noi nu va primi sigiliul lui Dumnezeu în timp ce caracterele noastre mai au o pată sau o zbârcitură pe ele. Noi trebuie să decidem remedierea defectelor din caracterul nostru şi curăţirea templului sufletului de orice întinare. Apoi ploaia târzie va cădea peste noi tot aşa cum a căzut ploaia timpurie peste apostoli în ziua cincizecimii."11

În cursul anilor, în societatea adventistă s-au înmulţit emblemele, antetele şi sculpturile reprezentând pe cei trei îngeri. Dar aici există un pericol, căci oridecâte ori adevărul îşi pierde puterea, identitatea trebuie confirmată prin ceremonii şi expuneri exterioare. Aceste simboluri nu pot nicidecum lua locul înţelegerii lucrării celor trei îngeri, după cum o expunere a crucii nu poate face evanghelia clară. Până când aceasta nu este apreciată, îngerul din Apocalips 18,1 nu îşi poate îndeplini sarcina, căci el urmează celor trei îngeri. Deci încheierea lucrării curăţirii şi judecăţii este dependentă de desfăşurarea lucrării din sanctuar aşa cum a plănuit-o Dumnezeu. Fiecare membru adevărat este implicat în această lucrare de curăţire.

 

Scopul real al evangheliei

Biblia învaţă clar că fără vărsare de sânge nu există îndepărtare a păcatului. Deci odată cu vărsarea sângelui apare o stare fără de păcat, iar această stare fără de păcat este chiar natura lui Dumnezeu. Cu respect punem întrebarea: Cum este Dumnezeu oare fără păcat? Răspunsul este oferit în Cuvânt. Vărsarea sângelui a apărut odată cu introducerea păcatului, când timpul a devenit un factor în univers. La început, această rezolvare a fost acoperită. Ea a fost concepută în dragoste, deoarece nu exista nici o cale ca omul să înţeleagă implicaţiile vaste şi profunzimea păcatului său în Eden. Această conştientizare trebuia să aştepte Calvarul.

Această "taină" ascunsă de secole şi generaţii a început să se descopere atunci când Hristos s-a abandonat în mâinile duşmanilor săi la cruce. Dumnezeu Şi-a părăsit planurile, dorinţele, poziţia, şi Şi-a luat crucea. El a arătat copiilor Săi că aceasta este temelia împărăţiei Sale şi că toţi cei care doresc să devină cetăţeni ai acestei împărăţii vor face la fel, adică îşi vor lua crucea, vor renunţa la sine şi Îl vor urma. Acesta este un principiu pe care Lucifer l-a refuzat, şi pe care şi bisericile "creştine" îl resping. Ele stau de partea lui Lucifer şi Îl lasă pe Isus să poarte crucea singur, ca ei, "creştinii," să fie eliberaţi. Să-L lăsăm pe El să fie înlocuitor, ca "eul" să scape fără să fie răstignit. Dar intenţia evangheliei este să "privim la El" şi să nu "cădem de oboseală" deoarece noi nu ne-am "împotrivit până la sânge" (Evrei 12,3.4).

Chemarea şi destinul măreţ al acestei generaţii finale este să aibă o cunoaştere deplină a tainelor mântuirii, şi să le prezinte lumii. De-a lungul secolelor, cei credincioşi au fost puţini, în comparaţie cu hoardele de necredincioşi. Doar Enoh şi Ilie au fost luaţi la cer, iar alţi câţiva au fost înviaţi cu Hristos, câţiva care au fost socotiţi vrednici să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Dar aceştia nu pot fi Mireasa lui Hristos. O întreagă generaţie de credincioşi urmează să împlinească simultan planul veacurilor. Dumnezeu a pregătit lucruri mai bune pentru noi, "să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evrei 11,40).

Biserica vremii sfârşitului va hotărî standardul în cele mai cumplite împrejurări din întreaga istorie. Ei vor dovedi că evanghelia este "puterea lui Dumnezeu" şi vor demonstra "neprihănire prin credinţă." Ei vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea fizică. Astfel "cercetarea" va găsi un grup de oameni din orice naţiune, care apreciază adevărata semnificaţie a crucii. Această verificare explică ce este în realitate "judecata de cercetare." Dumnezeu nu are nevoie să fie informat, ci trebuie găsit un popor care este dispus să meargă pe urmele lui Hristos. Ei vor confirma adevărul evangheliei. Slujirea lui Hristos este pentru ei; El se află acum la uşa lor!

Versetul nostru principal, Daniel 8,14, are un sens mult mai larg decât "curăţit." După împlinirea timpului, în 1844, sanctuarul Său trebuia refăcut la starea iniţială, trebuia consacrat din nou, curăţit şi redat scopului originar. Doar atunci adevărul guvernării lui Dumnezeu, evanghelia însăşi, va putea fi dovedit în faţa universului. Hristos va împărtăşi "omului limitat atributele pe care acesta le-ar fi avut totdeauna dacă ar fi rămas loial lui Dumnezeu."12 Atunci se va face dovada că Marele Preot s-a ocupat de inima omenească şi de ştergerea păcatului din acea inimă. Atunci se va vedea că Dumnezeu nu s-a schimbat, ci omul a fost recreat. Atunci se va înţelege că păcatul este, în realitate, dorinţa de a-L ucide pe Dumnezeu, iar neprihănirea prin credinţă înseamnă a fi dispus să mori faţă de eu. Atunci va fi clar că Dumnezeu a fost dispus din veşnicii să-Şi dea viaţa pentru copiii Săi, iar copiii Săi vor fi dispuşi o veşnicie să renunţe la eu şi să proclame "vrednic este Mielul." Astfel păcatul nu se va mai ridica a doua oară.

"Subiectul central al Bibliei," după Ellen White, "subiectul în jurul căruia se strâng toate celelalte subiecte ale Bibliei, este planul mântuirii, refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletul omului."13 Acest lucru înseamnă că cerul, ca răsplată, păleşte, iar adevăratul scop al poporului lui Dumnezeu devine justificarea numelui Său în faţa universului. Acesta este secerişul final al evangheliei pe care îl aşteaptă Dumnezeu şi care este pentru El motivaţia principală din Ioan 3,16.

Acest lucru îl aşează pe Dumnezeu în opoziţie cu toţi zeii pe care i-a inventat omul vreodată. Acest lucru dovedeşte că Dumnezeu are o credinţă în om care lucrează prin dragoste. Acest lucru îl arată pe Dumnezeu deosebit de toate zeităţile păgâne care prin chiar natura lor cer să fie îmbunate. În contrast cu toate conceptele păgâne, Creatorul îşi dovedeşte caracterul şi îşi confirmă neprihănirea prin credinţa Sa în neamul omenesc. Dar mai mult, putem înţelege că neprihănirea caracterului lui Dumnezeu se datorează credinţei Sale în om. Acest lucru produce o ecuaţie care rezolvă războiul cosmic dintre adevăr şi eroare. Credinţa lui Dumnezeu în om oglindeşte neprihănirea Sa, în timp ce credinţa omului în Dumnezeu oglindeşte neprihănirea lui.14 Aici este cheia curăţirii sanctuarului. Această credinţă reciprocă oferă legătura de dragoste care precede nunta Mirelui divin cu Mireasa Sa, biserica. Acesta este motivul pentru care El continuă să bată la uşa miresei Lui, chiar dacă până acum dragostea Lui a fost în mare măsură refuzată. Dragostea aceasta Îi confirmă neprihănirea care Îl face să persiste, iar când mireasa va răspunde fără rezerve, "credinţa lui Isus" va fi dovedită.

 

Evanghelia descoperită în fiii lui Dumnezeu

Serviciul zilnic din sanctuarul pământesc avea ca scop înregistrarea păcatului, un fel de mijlocire continuă. În ziua anuală a ispăşirii se realiza ştergerea păcatelor şi izgonirea lor în pustie. Acest serviciu spunea că păcatul omului trebuia înregistrat la cruce, iar adevăratul Miel să-Şi înceapă mijlocirea continuă. Se oferea o cale de mărturisire şi rezolvare a fiecărui păcat. Mintea omului trebuia eliberată, iar vinovăţia lui conştientă trebuia îndepărtată. Dar la sfârşitul celor 2300 de zile, după 1844, o lucrare deosebită şi mult mai vastă urma să fie realizată. Acum ispăşirea urma să şteargă nu numai vina conştientă, permiţând omului să trăiască în ciuda păcatului lui, ci omul urma să beneficieze de lucrarea cerească finală, care lumina colţurile ascunse ale inimii sau minţii lui, pentru biruinţa deplină asupra păcatului. Astfel urma să fie adunat un grup unic de oameni, cum nu s-a mai văzut până atunci în univers. Acest grup trebuia să fie corpul celor "144 000" de suflete pregătite să fie Mireasa lui Hristos. Ei vor sta în faţa tronului "fără vină."

Soliile celor trei îngeri pregătesc un popor din toate naţiunile, oameni care vor şti că Hristos este gata să facă mai mult decât să ofere doar iertare de păcat. Oricât de măreaţă ar fi această iertare, ea nu este de ajuns. Să păcătuieşti, să mărturiseşti şi iar să păcătuieşti şi iar să mărturiseşti, nu înseamnă altceva decât batjocorirea evangheliei, considerând-o fără efect. Putem da slavă lui Dumnezeu pentru răbdarea Sa, dar după 1844 urma să se întâmple un lucru nou. Am fost avertizaţi că:

"Ochii minţii trebuiesc luminaţi de Duhul Sfânt, ca să putem discerne între bine şi rău... Pocăinţă pentru fapte izolate nu este suficient. Inima trebuie curăţită. Faptele rele sunt izvorul care curge dintr-o inimă necurată şi neconvertită."15

"Iertarea păcatelor nu este singurul rezultat al morţii lui Hristos. El a făcut această jertfă infinită nu numai ca păcatul să fie înlăturat, ci pentru ca natura umană să fie restaurată, înfrumuseţată, refăcută din ruina ei, şi pregătită pentru prezenţa lui Dumnezeu."16

Lucrarea lui Isus şi a evangheliei este de a salva pe poporul Său din păcatele lor. Aceasta este în contrast izbitor cu evanghelia falsă care promite mântuire în păcat.

În Ieremia 17,9 ni se spune că "inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea," ca un preludiu la cuvintele lui Isus din Matei 15,19 că "din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele." Un catalog de crime oribile care nu s-ar realiza nicidecum dacă nu ar exista în minte. Acest lucru ne spune că sanctuarul şi curăţirea lui înseamnă mult mai mult decât ceea ce izbeşte ochiul.

"Cărţile din cer," ne spune Ellen White, "înregistrează păcate care ar fi fost comise dacă exista ocazia."17 Prin urmare, păcatul este mai mult decât un act; el este o stare a minţii. Acest lucru înseamnă că cei 144 000 sunt maturi spiritual şi deci înţeleg că trebuie eradicată rădăcina păcatului. În curăţirea sanctuarului nu vor fi refăcute doar gândurile conştiente, ci şi "sanctuarul interior al sufletului," colţurile îndepărtate şi ascunse ale inimii omeneşti, mintea subconştientă a rămăşiţei. Acest grup ales va fi în aceeaşi relaţie cu păcatul ca şi Hristos atunci când spunea: "Vine stăpânitorul lumii acesteia şi în Mine nu găseşte nimic" (Ioan 14,30). Ei vor fi maturi spiritual în orice privinţă, copii ai lui Dumnezeu, deoarece "vor fi ca El."

Biserica rămăşiţei are nevoie disperată să reexamineze învăţătura majoră care a făcut din noi un popor. Nu putem continua să considerăm adevărul sanctuarului ca o simplă doctrină lipsită de o aplicaţie practică în viaţa bisericii ca un corp colectiv. Toată viaţa vechiului Israel se concentra în jurul serviciului de la templu, şi aceasta pentru un motiv foarte serios. La porţile Edenului a avut loc o dispută asupra serviciului din sanctuar care a precipitat prima ucidere fizică din univers. Copilul despre care Eva credea că va fi mântuitorul lumii, s-a dovedit a fi primul criminal, deoarece a respins lucrarea pe care a propus-o Dumnezeu ca soluţie pentru problema păcatului. Rădăcinile existenţei lui Israel, ca şi ale lumii întregi, se întorc la acel plan pe care l-a făcut Dumnezeu la început şi care la vremea sfârşitului va aduce mântuire deplină, curăţind universul de păcat. În fiecare zi avea loc mărturisirea păcatelor cunoscute. Acest serviciu zilnic era o soluţie pentru simptomele păcatului. În ziua anuală a ispăşirii, aceste păcate erau şterse. Scopul acestei lucrări era vindecarea bolii. Era marele preludiu la lucrarea sfârşitului care trebuia realizată la încheierea celor 2300 de zile. "Atunci sanctuarul va fi curăţit."

De la cruce până în 1844, timp de peste 1800 de ani, Hristos şi-a oferit sângele în Sfânta, şi neamul omenesc a putut beneficia de mântuire prin credinţă în El. Evanghelia rezolva prin iertare orice păcat cunoscut, dacă era mărturisit. Această lucrare era pentru mintea conştientă a omului. Se realiza prin sângele lui Isus. Dar după 1844 trebuia să aibă loc o lucrare nouă şi diferită, tot aşa cum vechea zi a ispăşirii era diferită de serviciul zilnic. După 1844, "păcatele care ar fi fost comise dacă s-ar fi ivit ocazia" urmau să fie înţelese, iar vrăjmăşia subconştientă împotriva lui Dumnezeu urma să fie descoperită. Laodicea rămâne în starea ei mizerabilă deoarece "nu ştie" situaţia în care se află. Când începem să "ştim," va avea loc pocăinţa secolelor, iar păcatul va fi şters. Deci lucrarea lui Hristos în Sfânta şi în Sfânta Sfintelor implică o lucrare asupra conştientului şi inconştientului minţii omeneşti. Când lucrarea zilei ispăşirii este realizată, poporul lui Dumnezeu va fi gata de întâlnire fără teamă sau vină, căci "vom fi ca El."

Aceasta înseamnă că cei 144 000 vor ajunge să înţeleagă deplin ceea ce nu a fost înţeles de nici o altă generaţie. Păcatul secret de a dori să iei viaţa lui Dumnezeu va fi descoperit, iar rădăcina păcatului va fi extirpată. Vina va fi înlăturată, iar ei, "fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu," îşi vor lua locul în familia regală ca fii ai Celui Prea Înalt. O asemenea lucrare nu a putut fi experimentată şi nici înţeleasă de generaţiile trecute, căci niciun alt popor până acum nu a avut întreita solie îngerească. Curăţirea şi refacerea sanctuarului ceresc nu putea avea loc până la împlinirea timpului, nu din cauză că Dumnezeu nu dorea, ci din cauză că omul nu era gata.

Mireasa, trupul colectiv, trebuie să aibă o înţelegere şi o apreciere a experienţei Fiului Omului. Suntem sfătuiţi insistent că atunci când Hristos îşi încheie mijocirea în sfânta sfintelor, cei sigilaţi vor sta în faţa lui Dumnezeu fără mijlocitor. Iată un exemplu:

"Cei care trăiesc pe pământ când lucrarea de mijlocire a lui Hristos ia sfârşit în sanctuarul de sus, vor trebui să trăiască fără mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuiesc curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor zeloase, ei trebuie să fie biruitori în lupta cu păcatul. În timp ce judecata de cercetare are loc în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, trebuie să aibă loc o lucrare de curăţire, de îndepărtare a păcatului în poporul lui Dumnezeu de pe pământ."18

Mireasa va avea o experienţă asemănătoare cu a Mirelui în ceasul strâmtorării Lui. În fiecare caz, nu există mijlocitor. În fiecare caz, nu există păcat. Serva Domnului face următoarea comparaţie:

"El a păzit poruncile Tatălui Său, şi în El nu s-a găsit păcat de care să profite Satana. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi toţi cei care vor rezista în timpul strâmtorării. În această viaţă trebuie să ne despărţim de păcat, prin credinţă în sângele ispăşitor al lui Hristos."19

Unii se pot întreba de ce este aşezat în faţa rămăşiţei un asemenea standard înalt. De ce trebuie să aibă oamenii caractere "curăţite," "fără pată," "fără păcat," sfinţi aşa cum "Dumnezeu este sfânt," având "numele Tatălui scris pe frunţile lor"? Acesta nu este perfecţionism. Nu este decât rezultatul logic al acceptării istoriei sacre, şi care aşează ultima generaţie într-o poziţie unică în istoria neamului omenesc. Cu cât un popor are mai multă lumină şi experienţă, cu atât mai mare este răspunderea lui. Împrejurările actuale cer o dovadă a puterii evangheliei, căci omenirea se scufundă în faliment moral. Unde păcatul se înmulţeşte, acolo harul se înmulţeşte şi mai mult. Acest standard este mai de dorit în ultima generaţie ca niciodată.

Această lucrare nu a putut fi realizată până la ziua ispăşirii finale, adică după 1844. Generaţiile anterioare nu au avut cele trei solii îngereşti, iar aceste solii se ocupă de curăţirea sanctuarului. Adevărul este un gen de informaţie care trebuie comunicată; nu se întâmplă automat. Cele trei solii îngereşti sunt încununarea oricăror informaţii privind mântuirea la sfârşitul veacurilor, şi aceasta este ziua examenelor finale ale omenirii. Chiar profeţii din vechime, cu toată onoarea de care s-au bucurat, nu au avut înţelegerea acestei lucrări, deoarece nu au avut soliile celor trei îngeri, şi astfel nu au putut fi făcuţi "desăvârşiţi fără noi" (Evrei 11,40). Ei puteau anticipa ziua aceasta doar prin credinţă, dar era imposibil pentru ei să aibă dovezile adevărului acumulate de secole, pe care le avem noi în mâini.

Mai mult decât atât. Nici o altă generaţie nu a avut ceva care să se compare de departe cu informaţiile detaliate care se găsesc în Spiritul Profetic dat rămăşiţei. În el nu se află doar instrucţiuni pentru aspectele practice ale vieţii creştine, ci o desfăşurare a ceea ce urmeză să vină în viitor şi cum trebuie procedat atunci. Ce ar mai putea fi făcut pentru a convinge poporul lui Dumnezeu de interesul Său suprem pentru ei, şi de scopul Său ca ei să fie copiii lui Dumnezeu?

 

Cortul lui Dumnezeu cu oamenii

A doua venire a lui Hristos a fost iminentă după anul 1844. Sfârşitul a fost foarte aproape după cei 2300 de ani, deoarece profeţia aceasta este ultima în care timpul este un factor înainte de a doua venire. După 1844, toate punctele timpului au fost echidistante de veşnicie, în sensul că sfârşitul timpului a fost mereu iminent, depinzând de drumul pe care îl alege biserica rămăşiţei. Sfârşitul ar fi putut veni cu mulţi ani în urmă, dacă biserica ar fi dorit cu adevărat acest lucru şi ar fi înţeles bătălia cumplită ce se duce împotriva guvernării lui Dumnezeu, şi însemnătatea ispăşirii finale care se desfăşoară acum. El va veni când biserica doreşte cu adevărat şi se trezeşte la realitatea acestei situaţii.

Când Spiritul Profetic face referiri repetate la apropierea sfârşitului, sau că "sfârşitul este aproape," nu face decât să afirme adevărul, realizarea lui aflându-se în mâinile bisericii. Sfârşitul poate veni în orice moment, dacă mintea umană prinde elementele aduse de adevărul de după 1844. Există unii care se opun cu tărie ideii că "sfârşitul" este o variabilă care depinde de biserică, sau că timpul poate continua la nesfârşit. Ei consideră o astfel de idee incredibilă şi contrară cu ceea ce unii numesc providenţa neânţeleasă a lui Dumnezeu. Dar un astfel de punct de vedere dus până la concluzia lui logică este sinonim cu afirmaţia: "Stăpânul meu întârzie să vină," găsindu-L în final pe Dumnezeu vinovat de continuarea păcatului. Mai mult, chiar un Dumnezeu suveran nu Îşi anulează dragostea şi respectul pentru Mireasa Lui şi pentru libertatea ei de alegere. El nu o va forţa să se pregătească de nuntă.

Dacă acceptăm că Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu deoarece a iubit atât de mult lumea şi a dorit atât de mult să-Şi elibereze copiii de păcat, nu este decât rezonabil să credem că El are un interes profund să vadă sfârşitul venind. Dacă acest "sfârşit" este dependent de ceva ce trebuie făcut de Dumnezeu, imediat apare dilema de ce oare nu a făcut până acum ceva ce oricum va face? Cu siguranţă că inima lui este torturată văzând familia omenească zbătându-se în mlaştina păcatului şi suferinţei.

Mai mult decât atât. Dacă Isus este Mirele divin, iar biserica este Mireasa Lui, orice dovadă pe care omul este capabil să o înţeleagă într-o astfel de legătură nupţială arată faptul că Isus trebuie să aibă o dorinţă inexprimabilă de a avea mireasa lângă El. Dacă ar mai exista deci ceva care ar putea fi făcut de El, acest lucru ar fi fost făcut de mult.

În plus, dacă Spiritul Profetic este corect în afirmaţia că biserica ar fi putut fi de mult timp în împărăţie, răspunsul corect este mai mult decât pozitiv. Timpul va continua, rodul păcatului va deveni şi mai amar, "semnele" vor deveni şi mai spectaculoase că "sfârşitul" este aproape, dar el nu va putea avea loc până când biserica nu doreşte acest lucru cu adevărat.

Această afirmaţie este în deplină armonie cu cuvintele lui Hristos: "Cât despre ziua aceea sau ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Marcu 13,32). Există un motiv pentru care nici Fiul nu ştie. El s-a întors la cer ca un membru al familiei omeneşti, spre a rămâne veşnic aşa. Dar în afirmaţia Sa există o făgăduinţă că Cineva ştie, iar neamul omenesc poate spera că prezenta confuzie şi nesiguranţă nu va continua la neşfârşit. Sanctuarul va fi curăţit. Inima copiilor lui Dumnezeu va fi curăţită. Se va dovedi că evanghelia este "puterea lui Dumnezeu."

Dar conştiinţa adventistă este tulburată. Ea caută un răspuns la întrebarea: Când se va încheia lucrarea? Ni s-a spus că "lucrarea de judecată care a început în 1844 trebuie să continue până când sunt rezolvate cazurile tuturor, morţi sau în viaţă; ea se va întinde până la închiderea harului." 21 Dar când se va închide harul, şi când vor fi rezolvate toate cazurile? Există un răspuns, şi el măreşte destinul divin al Bisericii Adventiste. Un eveniment din trecut poate clarifica acest răspuns.

 

Judecata de cercetare îndreptăţită

Pentru multe decenii, lumea atletică s-a întrebat dacă va fi vreodată posibil ca un om să parcurgă o milă în patru minute. Numeroşi alergători s-au apropiat de atingerea recordului, dar totdeauna eşuau cu câteva zecimi de secundă. Dar în 1954, un englez pe nume Roger Bannister a făcut "imposibilul," alergând o milă în mai puţin de patru minute. Atleţii de pe tot mapamondul au aflat de performanţa lui. Acest record a fost considerat aşa de important, încât în 1975 Roger a fost înălţat la rangul de cavaler. Dar recordul lui nu a rezistat multă vreme. Din 1954 el a fost doborât de zeci de ori în nu mai puţin de 18 naţiuni diferite. În 1957, patru minute la milă a devenit un lucru atât de obişnuit, încât un alergător a realizat acest record, dar a sosit abia al patrulea în cursă.

Recordul lui Roger Bannister şi al celorlalţi ca el a clarificat pentru totdeauna problema - omul poate alerga o milă în patru minute. Ei au sigilat această biruinţă, arătând tuturor atleţilor, cei din trecut şi din prezent, că este posibil. Au stabilit un standard care nu poate fi negat.

Tot aşa, ultima generaţie a poporului lui Dumnezeu va arunca o provocare tuturor generaţilor trecute, ca şi celor în viaţă. Ei vor demonstra că nu există motiv pentru eşec şi păcat. Ei vor dovedi adevărul curăţirii sanctuarului, confirmând că un popor poate sta fără jenă în faţa lui Dumnezeu, ajungând la standardul lui Adam înainte de cădere. Toate "cazurile" vor fi rezolvate atunci când Laodicea, ultima biserică, va ajuge să se vadă aşa cum este. Atunci va avea loc pocăinţa veacurilor, şi i se va da să se îmbrace în "haine albe" şi discernământ spiritual oferit o aşa lungă perioadă de timp. Timpul de har se poate închide atunci când, cu umilinţă şi pocăinţă, biserica acceptă haina de nuntă şi deschide uşa iubitului ei divin. Nunta va avea loc. Mirele ceresc va putea afirma: "S-a sfârşit!"

Ce va urma? "Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea, ‘Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor" (Apocalips 21,3). În ziua aceea, "adevăratul cort" va fi curăţit şi refăcut, iar locuinţa lui Dumnezeu va fi cu poporul Său. Atunci viziunea lui Ioan va deveni realitate: "În ea nu am văzut nici un templu, căci Domnul Dumnezeu cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt templul ei" (Apocalips 21,3). Nu va mai fi nevoie de casă. Dumnezeu va locui în poporul Său, şi ei în El, legaţi într-o legătură de dragoste adevărată, care va dovedi veşnic afirmaţia mincinoasă a lui Satana, justificând pentru vecie adevărul evangheliei şi caracterul lui Dumnezeu.

 

 

1. Ellen White, Christ’s Object Lessons, 133.

2. Ellen White, 5T 575.

3. Ellen White, 1SM 214.

4. Ellen White, COL 148.

5. Vezi: Helmut Ott, Perfect in Christ, p.114, 74, 102, 147.

6. O.R.L.Crozier, The Day Star Extra, 7 feb.1846.

7. Ellen White, GC 416,417.

8. Ellen White, EW 261.

9. Ellen White, RH 21 aprilie 1891. Este interesant de notat că acest articol este dintr-o predică adresată pastorilor la Grand Rapids, Michigan, pe 25 sept.1887, cu un an înainte de sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis. Este oare o coincidenţă că ea apela la lucrători să se "pregătască pentru aversele ploii târzii" pe care Domnul dorea să le reverse în 1888?

11. Ellen White, 5T 214.

12. Ellen White, 6T 238.

13. Ellen White, Ed 125.

14. Vezi: Romani 3,3.21.22; 1,6.17; 2 Corinteni 5,21.

15. Ellen White, Special Testimonies B, nr.7,p.22.

16. Ellen White, 5T 537.

17. Ellen White, ST 32 iulie 1901.

18. Ellen White, GC 425.

19. Ellen White, GC 623.

20. Ellen White, SD 155.

21. Ellen White, GC 436.

22. Information Please Almanac, 1958, p.875; The Concise Columbia Encyclopedia, p.66, 1983.

Copyright