Totul este gata...
Carti

Părtași de natură divină

Capitolul 14 - Pacatul Cetatii; Gili Cârstea

CARTE

Contestarea adevărului că Dumnezeu doreşte să locuiască în oameni nu este un fenomen recent; totdeauna a părut imposibil de crezut. Totdeauna a părut “science fiction” pentru cei cu “picioarele pe pământ,” cu raţionament “solid” şi vaste cunoştinţe biblice.

Ioan ne relatează o “discuţie” teologică asupra naturii lui Hristos, care avea loc prin anul 31 dH, la Ierusalim. La ora aceea nu exista alt loc pe pământ unde subiectul acesta să fie cunoscut mai bine. La discuţie participau cele mai autorizate persoane. Acreditarea academică era impecabilă. Dar subiectul s-a dovedit atât de controversat, iar opiniile atât de contradictorii, încât dezbaterea s-a terminat cu maltratare fizică, nu ca în zilele noastre, cu un politicos canibalism verbal.

De o parte a baricadei stăteau savanţii lui Israel, păstrătorii oracolelor sfinte, suma cunoştinţelor rasei umane, posesorii tainelor lui Dumnezeu. Poziţia lor, bazată pe Scriptură, pe experienţă şi pe un raţionament solid, spunea că între Dumnezeu şi om nu există nici un punct de contact. Dumnezeu este sfânt, iar omul este păcătos. Tocmai din această cauză Dumnezeu stă izolat de oameni, în sfânta sfintelor.

De cealaltă parte a baricadei se afla Iosua din Nazaret, un fiu de tâmplar cu veleităţi de rabin, care încerca şi el să devină VIP, deşi nu avea pregătirea necesară, şi care aducea concepţii ciudate la mai toate subiectele teologice. Poziţia lui era că Dumnezeu trebuie să locuiască în om, şi astfel cele două naturi, umană şi divină, să se unească. Foarte supărătoare era pretenţia că în el a avut deja loc această unire. În focul discuţiei, a fost silit să meargă cu poziţia lui aşa departe, încât a afirmat că el şi Tatăl una sunt.

Era prea mult. Opozanţii au pus mâna pe pietre să-l ucidă. Dar el o ţinea una şi bună: “Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine, şi Eu sunt în Tatăl.” La auzul acestor cuvinte, căutau iarăşi să-L prindă, dar El a scăpat din mâinile lor (Ioan 19,22-42).

Dezbaterile în jurul naturii lui Hristos nu s-au terminat nici astăzi. Numai că sensul controversei este invers. Teologii lui Israel acceptau cu mare uşurinţă natura umană a lui Isus. Aici nu aveau nimic de reproşat. Necazul lor era cu natura Sa divină.

Astăzi lucrurile stau invers. Teologii noştri nu au nici o problemă cu natura divină a lui Hristos. Aici domneşte armonie deplină. Necazul lor este cu natura Sa umană. Mă întreb dacă ei ar putea rămâne calmi într-o dezbatere cu Fiul lui Dumnezeu asupra naturii Sale umane. Greu de crezut. Cu toate că noi credem azi în libertatea de conştiinţă, lucru total necunoscut în societatea iudaică. 

Ne este uşor astăzi, după două mii de ani, să stăm cu Biblia în mână şi să spunem că Iosua din Nazaret a avut dreptate, că în El locuia deplin Tatăl, şi că cele două naturi, umană şi divină, erau unite perfect. Dar dacă se încumetă cineva să pretindă că şi cu noi trebuie să fie la fel, lucrurile se pot schimba tragic. Baricada se ridică din nou şi toată lumea adună pietre.

Şi totuşi, avem în mijlocul nostru pe cineva care susţine aşa ceva. Să-i dăm cuvântul. S-ar putea ca peste două mii de ani, să stăm cu cărţile ei în mână, şi să recunoaştem că totuşi a avut dreptate.

 

1. 3SM 131: Fiind părtaşi de natură divină, noi putem rămâne curaţi, sfinţi şi nepătaţi.

2. 3SM 132:  El (Hristos) ne-a dat un exemplu de ascultare desăvârşită. El a luat măsuri ca noi să devenim părtaşi de natură divină şi ne asigură că putem birui aşa cum a biruit El.

3. 3SM 134: Luând natura noastră căzută, El a arătat ce poţi deveni acceptând amplele măsuri pe care le-a luat, şi devenind părtaş de natură divină.

4. 3SM 140: Omul nu poate birui ispitele lui Satan dacă putere divină nu este unită cu efortul său.

5. 3SM 140:  Omul trebuie, prin credinţă, să devină părtaş de natură divină şi să biruiască fiecare ispită cu care este confruntat.

6. 3SM 141: Hristos a luat asupra Sa corp omenesc şi a dat viaţa Sa ca jertfă pentru ca omul, devenind părtaş de natură divină, să poată avea viaţă  veşnică.

7. 3SM 197: Nu există decât o singură cale de scăpare pentru noi, şi anume în a deveni părtaşi de natură divină.

8. 3SM 198: Dacă am ajuns să simţim deplina dependenţă de Hristos pentru mântuire, putem oare să ne încrucişăm mâinile şi să zicem: “Nu mai am nimic de făcut; sunt mântuit; Isus a făcut totul”? Nu, trebuie să depunem orice energie spre a deveni părtaşi de natură divină. Trebuie permanent să veghem, să răbdăm, să ne rugăm şi să lucrăm.

9. 3SM 201: Dacă ne mustră este pentru ca să putem deveni părtaşi de natură divină.

10. 3SM 203: Este privilegiul nostru să fim părtaşi de natură divină, scăpând de stricăciunea care există în lume prin poftă. Dumnezeu a afirmat în mod clar că cere de la noi să fim desăvârşiţi; şi pentru că cere aceasta, a luat măsuri ca noi să putem fi părtaşi de natură divină. Numai aşa putem avea succes în lupta pentru viaţa veşnică.

(Alte paragrafe din Spiritul Profeţiei despre părtăşia cu natura divină se găsesc în Anexa 2)

 

Temelia planului de mântuire, descoperit în Hristos, a fost unirea dintre natura divină şi cea umană. Aceasta este esenţa doctrinei sanctuarului care trebuie să aducă Biserica Adventistă în luminile rampei.

Iubitorii soliei 1888 îşi pun întrebarea legitimă dacă părtăşia de natură divină are vreo legătură cu solia 1888, şi dacă Dumnezeu a confirmat, prin serva Sa, acest adevăr profund şi esenţial pentru ultima generaţie.

Deşi până în 1888 referirile ei la acest subiect sunt rare şi sumare, făcând doar simple trimiteri la citatul biblic (2 Petru 1:4), după sesiunea de la Minneapolis ea a revenit în sute de pasaje asupra acestui subiect, folosind expresii categorice, a căror semnificaţie nu poate fi pusă în discuţie.

La un an şi câteva luni după sesiunea de la Minneapolis, într-o prezentare la Battle Creek, ea condamnă în termeni aspri atitudinea conducătorilor bisericii faţă de lumina pe care au respins-o în 1888. Cuvântarea ei, intitulată “Cum să abordăm un punct de doctrină controversat” (29 ian 1890), descoperă de fapt esenţa şi concluzia logică unde ar fi trebuit să ducă solia 1888, dacă ei ar fi avut atitudinea corectă faţă de lumina nouă trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones. Ea vorbeşte elocvent despre cheia neprihănirii lui Hristos, despre subiectul central al sanctuarului descoperit în persoana Omului Isus Hristos.

“Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu putea să aibă aceeaşi natură ca omul, deoarece, dacă ar fi avut, El ar fi căzut în faţa aceloraşi ispitiri.”

Cu adevărat acesta a fost atunci un puternic “punct controversat” al bătăliei din jurul neprihănirii lui Hristos, şi  el continuă să fie la fel de controversat şi astăzi. Ascultaţi răspunsul ei, răspuns în deplin acord cu solia 1888:

“Dacă El nu a avut natura omului, atunci nu poate fi exemplul nostru. Dacă El nu era părtaş de natura noastră, atunci nu putea fi ispitit aşa cum a fost omul. Dacă El nu putea să cedeze ispitei, atunci nu poate fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă că Hristos a venit să poarte bătăliile ca om, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Sa ne spun că omenirea trebuie să copieze Modelul; omul trebuie să devină părtaş de natură divină.”

Acestea sunt cuvinte extrem de puternice, şi care aşează o temelie sigură pentru solia 1888 ca realizare a noului legământ. Ascultaţi cum continuă să aşeze înaintea bisericii taina lui Dumnezeu:

“În Hristos, divinitatea şi omenescul erau combinate. Divinitatea nu a fost degradată de omenesc; divinitatea şi-a păstrat locul, dar omenescul, fiind unit cu divinul, a rezistat celei mai fierbinţi încercări a ispitirii în pustie… El S-a prins de tronul lui Dumnezeu, şi nu există bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi gen de ajutor prin credinţă în Dumnezeu. Omul trebuie să devină părtaş de natură divină.”

Ea continuă să descopere secretul neprihănirii lui Hristos, insistând că doar pe aceeaşi cale va ajunge şi omul la neprihănire:

“Hristos, prin exemplu propriu, a arătat că omul poate sta în integritate. Oamenii pot avea o putere spre a rezista răului – o putere pe care nici pământul, nici moartea, nici iadul nu o pot controla; o putere care îi va aşeza în poziţia de a birui aşa cum a biruit Hristos: Divinitatea şi omenescul trebuie să fie unite în ei.”  

Asemenea afirmaţii puternice se repetă în sute de locuri în scrierile ei, în anii care au urmat. Solia 1888 făcea o conexiune vitală între neprihănirea lui Hristos şi sanctuar, iar Ellen White a văzut-o în toată splendoarea ei, mult mai profund chiar decât solii prin care ea a fost transmisă. Unirea dintre natura divină şi natura umană, legătură stricată în Eden, trebuia să devină “nunta” descrisă în Apocalips, iar Hristos era Garantul că aşa ceva se va întâmpla, şi Modelul pe care să-L urmeze poporul lui Dumnezeu.

Dar fraţii nu au dorit să ţină pasul cu lumina, în ciuda părerilor de rău că s-au împotrivit soliei Domnului. Acum stăteau în faţa unor acuzaţii cărora nu le puteau răspunde, cu întreaga responsabilitate a amânării încheierii lucrării apăsând pe umerii lor:

“Cum puteţi şti că Dumnezeu nu oferă dovezi proaspete ale adevărului, aşezându-le într-un cadru nou, ca să poată fi pregătită calea Domnului? Ce planuri aţi făcut voi ca lumina nouă să pătrundă în mijlocul poporului lui Dumnezeu? Ce dovezi aveţi că Dumnezeu nu a trimis lumină copiilor Săi?” (The 1888 EGW Materials, 533-535 – 29 ian 1890).

La aceeaşi întâlnire de la Battle Creek, la câteva zile, vocea ei tuna din nou deasupra adunării cu autoritate crescândă, expunând cea mai mare calamitate care s-a abătut vreodată asupra bisericii, şi care şi-a întins umbra malefică până în zilele noastre:

“Ştiu că au fost făcute eforturi – o influenţă contrară – de a îndepărta lumina, lumina pe care Dumnezeu încerca să o aducă asupra noastră cu privire la neprihănirea lui Hristos; dar, dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, acesta este adevărul, fraţilor. Este adevărul pe care fiecare dintre voi trebuie să-l primească, dacă nu doreşte să fie lăsat în întuneric, uscat ca piscurile Ghilboa, fără rouă sau ploaie.”

“Credeţi că eu, la fel ca cei zece leproşi, voi păstra linişte şi nu îmi voi ridica glasul să proclam neprihănirea lui Hristos, să Îl laud şi să-L slăvesc? Încerc să vă prezint şi vouă aceste lucruri, ca să puteţi vedea şi voi dovezile pe care le văd eu, dar se pare că vorbele mele dispar în aer. Cât timp va dura această stare? Cât timp se vor menţine bărbaţii din inima lucrării împotriva lui Dumnezeu? Cât timp îi va mai susţine poporul de aici în această poziţie? Fraţilor, daţi-vă la o parte din drum! Luaţi mâinile de pe chivotul Domnului, şi lăsaţi ca Duhul Sfânt să vină şi să lucreze cu mare putere. Sunt decisă să stau tare la postul datoriei mele. Poate voi cădea, la fel cum a căzut soţul meu, dar trebuie să fac o lucrare pentru Dumnezeu. Trebuie să fac o lucrare pentru veşnicie” (The 1888 EGW Materials, 536-544 – 3 feb 1890).

Eforturile de a îndepărta lumina despre neprihănirea lui Hristos nu au încetat să fie făcute nici astăzi, iar ele continuă să mascheze aşteptarea febrilă a lui Dumnezeu de a realiza nunta cu o generaţie a poporului Său. Este vizibilă “influenţa contrară” prin care sanctuarul este redus la o schiţă profetică, în timp ce realizarea lui glorioasă – unirea dintre divin şi uman în marea zi a ispăşirii – este ignorată complet.

Apostolul Pavel aduce un argument zdrobitor că educaţia religioasă obţinută în şcolile de teologie nu este de niciun folos în înţelegerea împărăţiei lui Dumnezeu, a caracterului şi principiilor Sale neschimbătoare. Înţelepciunea omenească nu poate pătrunde tainele lui Dumnezeu, deoarece nu le înţelege şi nu le poate analiza cu instrumentele pe care le posedă. Pavel a avut nevoie de o perioadă destul de lungă de “dezintoxicare,” înainte de a putea înţelege taina lui Dumnezeu. Tot ce învăţase la universitatea din Ierusalim era în contrast flagrant cu realităţile împărăţiei lui Dumnezeu, pe care le-a obţinut mai târziu prin “descoperire dumnezeiască.”

“Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care v-am scris în puţine cuvinte. Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos” (Ef 3:3-4).

El vorbea aici despre unirea dintre natura umană cu cea divină, aşa cum se întâmplase în Omul Isus Hristos. Dar a fost obligat să se limiteze la acele “puţine cuvinte,” deoarece audienţa lui nu era pregătită să depăşească evlavia fără putere în care era ţinută de teologia populară.

Astăzi biserica stă tare la “învăţăturile începătoare” ale credinţei, fiind cu totul nepregătită să înţeleagă “taina lui Hristos” despre care Pavel vorbise doar în puţine cuvinte. Concepţia actuală este aceea că subiectul tainei lui Hristos nu poate fi important, atâta timp cât despre el se vorbeşte în Scriptură doar în puţine cuvinte. Din acest motiv, îngerul al şaptelea nu poate suna din trâmbiţa lui (Apoc 10:7) anunţând că taina lui Dumnezeu a luat sfârşit, s-a împlinit, a ajuns la realizarea scopului ei în familia omenească.

Pavel a încercat de multe ori să aducă înaintea poporului lui Dumnezeu subiectul tainei lui Dumnezeu, dar mereu se mulţumea să facă doar aluzii trecătoare, conştient că nu are cui vorbi. Aşa se întâmplă în pasajul din Efeseni 5, unde a pornit de la o imagine familiară, pe care o puteau înţelege, spre a ajunge la adevăruri profunde. Dar s-a oprit imediat, dându-şi seama că generaţia aceea pierduse trenul escatologic şi deci nu merita să-i mai ameţească inutil. Ascultaţi:

“Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare - vorbesc despre Hristos şi despre Biserică” (Efeseni 5:26-32).

Ca şi mine, aţi auzit probabil acest pasaj folosit în predici de mii de ori, cel mai adesea la nunţi. Dar niciodată nu am auzit imaginea legăturii dintre soţi prezentată în contextul ultimei propoziţii din citat, care este de fapt punctul central al evangheliei, temelia legământului cel veşnic. “Taina aceasta” pare atât de mare încât biserica recunoaşte deznădăjduită că nici la două mii de ani după enunţarea ei, poporul nostru nu este capabil să pună în practică formula credinţei adevărate.

Pavel nu a inventat această paralelă dintre căsătorie şi taina lui Dumnezeu, unirea dintre natura divină şi cea umană. El aproape a copiat-o cuvânt cu cuvânt şi idee cu idee din Maleahi, iar acolo este vorba exact despre unirea dintre cele două naturi:

“Şi dacă întrebaţi: ‘Pentru ce?’... Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta din tinereţea ta, căreia acum nu-i eşti credincios, cu toate că este tovarăşa şi nevasta cu care ai încheiat legământ! Nu ne-a dat Unul singur Dumnezeu suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască! Luaţi seama, deci, în mintea voastră, şi nici unul să nu fie necredincios nevestei din tinereţea lui! ‘Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie,’ zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, ‘şi pe cel ce îşi acopere haina cu silnicie,’ zice Domnul oştirilor. De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!” (Mal 2:14-16).

Ca şi sanctuarul, căsătoria era o pildă despre scopul lui Dumnezeu de a uni cele două naturi despărţite. El “urăşte” despărţirea de izvorul vieţii, căci ea aduce moarte veşnică pentru copiii Săi. Dar atunci când legătura cu natura divină este refăcută, când legământul este împlinit, rezultatul este “sămânţa dumnezeiască,” oameni refăcuţi după chipul lui Dumnezeu, demni şi autentici urmaşi ai lui Hristos.

Ca să nu existe dubii că aici este vorba despre legământul cel veşnic, Maleahi continuă, doar peste un verset, să pună în context această ilustraţie despre căsătorie:

“Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Mal 3:1-3).

La rândul ei, sora White pune acest pasaj din Maleahi în contextul adevărului despre sanctuar, folosindu-l ca să justifice poziţia ei despre intenţia lui Dumnezeu de a locui în fiinţele inteligente, “de la serafimul luminos şi sfânt până la om” (DA 161). Ea spune că, de la căderea lui Adam, scopul lui Dumnezeu a fost refăcut doar în Omul Isus Hristos, iar pe El Dumnezeu L-a făcut împlinitor şi garant al legământului cel veşnic.

Solul legământului nu poate intra în templul Său atâta vreme cât nu înţelegem şi nu apreciem taina lui Dumnezeu. Doar pentru acest scop înalt a trimis Dumnezeu poporului Său “un învăţător al neprihănirii.” Privind la neprihănirea lui Hristos, şi descoperind acolo împlinirea scopului lui Dumnezeu, avem şansa veacurilor să trecem de la învăţăturile începătoare ale credinţei la cunoaşterea realităţilor cereşti ale noului legământ. Doar “Hristos în voi” este “nădejdea slavei,” singura slavă care poate lumina bezna spirituală ce acoperă biserica şi planeta.

Invitaţia “Toate sunt gata, veniţi la nuntă” (Mat 22:4) este încă actuală.

Copyright