Totul este gata...
Carti

Lupta finală

Capitolul 15 - Pacatul Cetatii; Gili Cârstea

CARTE

“Dar poporul Meu nu a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat. Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor, şi au urmat sfaturile lor. O, de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor, Mi-aş întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor” (Psalmii 81,11-14).

Biblia este o vastă relatare a conflictului dintre neprihănire şi păcat, dintre Hristos şi Satana. Elementul confruntării, lupta şi biruinţa, este prezent în fiecare capitol al acestei cărţi, fie că este oglindit în istoria lui Israel, în profeţie, în muzică şi poezie, sau în experienţa bisericii primare. Iar ultima confruntare va fi ceea ce noi numim Armaghedon, ultima şi devastatoarea bătălie din jurul guvernării lui Dumnezeu. 

Am greşit de multe ori, interpretând că în acest conflict Dumnezeu are de luptat împotriva oamenilor. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este mai mult decât clar la acest subiect. Pavel o spune cel mai bine, afirmând că nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti (Efeseni 6,12). Dacă noi, oamenii, nu avem de luptat cu oameni, atunci cum ne imaginăm că Dumnezeu se luptă cu oamenii, în timp ce afirmăm că “marea luptă” este între Hristos şi Satana? 

Simboluri pierdute

 

Confuzia a plecat mai întâi de la faptul că în Biblie, Satana cu îngerii lui sunt numiţi oameni (vezi Ezechiel 28). Dar cuvântul om are şi sensul de “făptură,” “creatură,” în contrast cu Creatorul. Îngerii căzuţi sunt şi ei “făpturi.” Apoi, din cauza simbolismului puternic din Vechiul Testament, am pierdut semnificaţia conflictului. Avem aici termeni ca “ţara lui Israel” (poporul lui Dumnezeu), “pământul” (ogorul inimii, sufletul), “cerul” (spiritul), “neamurile”, “vrăjmaşii” (oştile întunericului), “templul,” “locuinţele lui Dumnezeu” (fiinţele umane), “casa lui David” (conducătorii poporului), “locuitorii Ierusalimului” (poporul), care au fost interpretaţi ad literam, pierzându-se astfel valoarea reală a profeţiilor.

Atunci când înţelegem care este sistemul de guvernare al lui Dumnezeu (de a locui în fiecare fiinţă inteligentă creată) şi care este “taina fărădelegii” (stăpânirea lui Satana asupra inimilor oamenilor), atunci cărţile profetice se deschid cu o forţă inimaginabilă. Combatanţii din marele conflict sunt Hristos şi Satana cu îngerii lui. Teritoriul luptei este în principal creierul uman. Scopul luptei: câştigarea sau păstrarea acestui “ţinut” pe care Satana îl pretinde ca fiind al lui, dar despre care Hristos spune că este templul lui Dumnezeu, şi prin urmare trebuie eliberat.

Cu această înţelegere, citiţi vă rog Psalmul 74. Avem aici o descriere mai mult decât reală a distrugerii pe care a produs-o vrăjmaşul în templul sufletului. Conştiinţa poporului lui Dumnezeu strigă către Domnul să-şi aducă aminte de muntele Sionului, “unde Îţi aveai locuinţa. Îndreaptă-Ţi ochii (Apocalips 5,6) spre aceste locuri pustiite fără curmare. Vrăjmaşul a pustiit totul în locaşul Tău cel sfânt. Au mugit în mijlocul templului Tău, şi-au pus semnele lor drept semne. Au sfărâmat toate podoabele săpate. Au pângărit locuinţa numelui Tău. Ziceau în inima lor: “Să-i prăpădim pe toţi.” Semnele noastre nu le mai vedem. Nu mai este nimeni printre noi care să ştie până când. Nu lăsa pradă fiarelor sufletul turturelei Tale! Ai în vedere legământul (cel veşnic - Ieremia 31). Căci locurile dosnice din ţară (subconştientul, zona necunoscută din “sala memoriei”) sunt pline de bârloage de tâlhari. Zarva celor care se ridică împotriva Ta creşte necurmat.”

Aceasta este situaţia poporului ales înainte de marea zi a judecăţii, a intervenţiei lui Dumnezeu. 

Habacuc descrie momentul când Dumnezeu Se va ridica la luptă împotriva celor care au ocupat templul Domnului: 

“Măreţia Lui acoperă cerurile, slava Lui umple pământul. Din mâna Lui pornesc raze, şi acolo este ascunsă puterea Lui. Se opreşte şi măsoară (“cercetează,” “cutreieră”) pământul cu ochiul; priveşte, şi face pe neamuri să tremure. Munţii cei veşnici se sfărâmă (tendinţele spre rău moştenite sau cultivate). El umblă pe cărări veşnice (scopul veşnic al lui Dumnezeu). Despici pământul ca să dai drumul râurilor. Cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta. Ieşi să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf. Străpungi cu săgeţile Tale pe căpeteniile (vezi Efeseni 6,12) lui, care se năpustesc peste mine ca furtuna. Când am auzit lucrul acesta, mi s-a cutemurat trupul (suferinţa produsă de distrugerea tiparelor eului); îmi intră putrezirea în oase, îmi tremură genunchii.”

Ţefania spune că “ziua cea mare a Domnului este aproape şi vine în grabă mare. Şi viteazul ţipă cu amar. Căci vor fi strigăte de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte. Domnul va fi grozav împotriva lor, căci va nimici pe toţii dumnezeii pământului (idolii din inimă). Vrăjmaşii vor fi jefuiţi de rămăşiţa poporului Său (ultima generaţie). Atunci rămăşiţa lui Israel nu va mai săvârşi nelegiuire (biruinţă asupra păcatului). Domnul a îndepărtat pe vrăjmaşul tău. Domnul Dumnezeu este în mijlocul tău ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de bucurie. În vremea aceea voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi. Vă voi face o pricină de slavă. Voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război.”

Pentru ca vrăjmaşii noştri, care stau ascunşi în “bârloage” prin locuri “dosnice” din ţară, să poată fi distruşi, este nevoie ca “cerul şi pământul” să fie zguduite de puterea Domnului, după ce “pământul” a fost “cutreierat” de ochii Domnului, şi orice lucru rău a fost identificat şi mărturisit. Dar pentru că Domnul este “în mijlocul nostru ca un vitaz care poate ajuta,” nu ne temem, “chiar dacă s-ar zgudui pământul (sufletul şi trupul - domeniul omului) şi s-ar zgudui munţii în inima mărilor” (Psalmii 41,11).

Mascare şi amăgire

Confruntarea finală în această bătălie are două faze: demascarea şi înfrângerea. Nu poate avea loc înfrângerea vrăjmaşului şi alungarea lui din templul inimii până când prezenţa şi lucrarea lui nu sunt înţelese de poporul lui Dumnezeu. Înţelegem deci ce vital este pentru el să rămână în “bârloage dosnice.” Am fost avertizaţi că el va încerca să-i amăgească chiar pe cei aleşi. Aici, cuvântul “chiar” are sensul de “exact,” “în special,” pe cei aleşi. Căci pe ceilalţi nu trebuie să se mai zbată să-i amăgească. Ţinta principală este rămăşiţa. Ei sunt pericolul numărul unu! Căci dacă se trezesc şi încep să vorbească, nu mai există nici o stavilă pentru “vântul de la răsărit,” care îi va zdrobi în “inima mărilor.”

Învăţătura specifică adventismului, care a făcut din noi un popor şi care va pregăti rămăşiţa să “biruiască” aşa cum a biruit Hristos (Apocalips 3,20), este înţelegerea corectă a curăţirii sanctuarului. Fără ea, plutim pe valurile teologice ale Babilonului fără hartă şi busolă, la discreţia rechinilor semantici, gata să schimbăm cursul o dată cu filozofiile vremii, gata să dăm mâna cu orice culoare de neprihănire prin credinţă. Aceasta nu este o ameninţare care ne pândeşte în viitor. Este exact ce se întâmplă astăzi. Tot mai mulţi (şi mari) teologi ai noştri se lasă invitaţi la ospeţele lui Moab, chiar dacă nu beau încă din vinul servit de ei, iar unii descoperă acolo “înţelepciune” pe care istoria sacră a trimis-o de mult la lada de gunoi.

În timp ce ne căutăm o nouă identitate la izvoarele Babilonului, adevăruri care vor “lumina pământul” cu slava lui Dumnezeu, stau îngropate în arhivele Sionului, cu tot felul de etichete lipite pe ele, care mai de care mai primejdioase, mai ameninţătoare. Pe unele  scrie “fanatism,” pe altele “panteism,” aşa că nimeni nu le mai deschide să vadă ce conţin în realitate. Istoria se repetă. 

Pe măsură ce ne apropiem de ultima confruntare dintre adevăr şi rătăcire, serva Domnului spune că adevărul va trebui permanent reevaluat, descoperind astfel valoarea inestimabilă a moştenirii noastre denominaţionale. Iar punctul principal al acestei moşteniri este curăţirea sanctuarului.

O altă ilustraţie folosită de Domnul pentru lucrarea de izbăvire pe care o realizează în favoarea poporului Său, este cea din Apocalips 19,11:

Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el se cheamă “Cel credincios” şi Cel adevărat,” şi El judecă şi se luptă cu dreptate.

Ce reprezintă acest cal alb?

Mânia Mea s-a aprins împotriva păstorilor, şi voi pedepsi pe ţapi. Căci Domnul oştirilor Îşi cercetează turma, casa lui Iuda, şi o va face ca pe calul Său de slavă în luptă (Zaharia 10,3).

Deci “casa lui Iuda,” poporul ales, va fi făcut calul Său de slavă în luptă. “Cercetarea” este tocmai această lucrare de pregătire a “calului” de luptă, care nu poate fi “alb” decât dacă “i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat.”

Apoi Solomon spune că, deşi poporul este gata, biruinţa nu va fi a lui:

     Calul este pregătit pentru ziua bătăliei, dar biruinţa este a Domnului (Proverbe 21,31).

În Cântarea Cântărilor avem o descriere poetică a legăturii dintre Hristos şi biserică. Iată ce spune Iubitul ceresc despre biserica Lui:

Cu iapa înhămată la carele lui Faraon, aşa te asemăn eu pe tine, scumpa mea (Cântarea Cântărilor 1,9).

Poporul lui Dumnezeu de astăzi are nevoie de înţelegerea grabnică a “căii” Domnului în pregătirea pentru bătălia finală. Păcatele noastre trebuiesc identificate şi mărturisite. Duhul Sfânt trebuie să “cutreiere,” să “cerceteze” şi să demaşte toate “bârloagele dosnice” în care se ascund tâlharii inimii noastre, inimă nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Dacă sufletul nostru rămâne lipit de un singur idol ascuns prin locuri “dosnice,” adică în subconştient, slava lui Dumnezeu care luminează tot pământul ne va distruge împreună cu el.

Ocolul acesta de o sută de ani prin pustie ar trebui să ne înveţe că în Noul Ierusalim se intră prin credinţă în puterea ispăşitoare a Judecătorului nostru, şi nu prin tăria, efortul sau evlavia noastră, pe care ne tot căznim să o polizăm prin strategii şi planuri omeneşti. Experienţa aceasta ar trebui să ne convingă că spiritualitatea poporului nu decurge din reguli păzite cu stricteţe, ci din recunoaşterea sinceră că Martorul Credincios a spus adevărul, acceptând sfatul Lui. Am încercat atât de mult timp să obţinem biruinţa pe căile noastre. A sosit timpul să încercăm şi pe calea Sa, prin noul legământ. Domnul nu va dezamăgi pe cei care se apropie de El prin credinţă. El a făgăduit biruinţa:

O, de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor, Mi-aş întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor” (Psalmii 81,11-14).

Din acest verset putem vedea foarte bine că nu noi aşteptăm pe Domnul, ci El ne aşteaptă pe noi. El este marele aşteptător; adventist este cerul, care aşteaptă rămăşiţa să se hotărască odată să “umble” pe căile Domnului, ca El să poată înfrunta “într-o clipă” pe vrăjmaşii ei.

Copyright