2 februarie 1999 - gc
Templul din Ierusalim, despre care E.G.White spune că a fost ridicat ca o locuinţă pentru prezenţa divină, nu a reuşit să impresioneze pe Israel cu ţelul lui glorios, acela de a fi o pildă despre scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Cărturarii lui Israel nu au reuşit să vadă dincolo de măhramă valoarea inestimabilă a moştenirii lor doctrinare. La distanţe de câteva generaţii, anumiţi prooroci meteorici au încercat să atragă atenţia anturajului academic din Israel asupra implicaţiilor, fenomenale pentru omenire, ascunse în adevărurile încredinţate lor despre sanctuar. Dar impactul lor asupra teologiei populare a fost modest.
Cu aceeaşi lipsă de interes a fost primit şi Învăţătorul despre care proorocise Moise cu mii de ani înainte. Nici pe El nu L-au crezut când încerca să le spună că sub ochii lor se împlinesc profeţii de interes major pentru lume şi pentru universul spectator. La fel au procedat cu Pavel, Ioan, Matei, Luca. Toţi au fost acuzaţi că vorbesc de rău „casa lor” cea sfântă şi slăvită.
Indispoziţia de a înţelege că templul este doar o pildă nu a afectat doar doctrina centrală a naţiunii lor, dar a împiedicat întreaga omenire în efortul de a cunoaşte corect adevărul despre scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice.
Pavel descrie acest scop etern ca fiind „taina ascunsă timp de veacuri,” aceea în care profeţii ar fi dorit să privească, şi anume „Hristos în voi.”
La două mii de ani de când Pavel spune că această taină a fost descoperită „sfinţilor Lui,” scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice rămâne necunoscut şi nu are nici un impact asupra generaţiei prezente a poporului lui Dumnezeu, şi din această cauză nici asupra lumii. Într-o epocă în care cunoştinţa a explodat în toate domeniile de cercetare, adevărul esenţial despre guvernarea şi caracterul lui Dumnezeu sunt neexplorate şi neapreciate. Şi totuşi, lumea are nevoie disperată de această cunoaştere, ascunsă de atâta timp în doctrina sanctuarului. Un popor a fost ridicat la existenţă doar pentru acest scop măreţ. Mişcarea adventă s-a născut cu adevărat în sanctuar, într-o încercare finală de a atrage atenţia lumii la scopul etern al lui Dumnezeu, fără de care vindecarea promisă prin Hristos nu se poate produce.
În cuvinte puţine şi simple, acestui popor favorizat i s-a oferit cheia unui domeniu de cercetare fenomenal, care ar fi dus foarte repede la încheierea marii controverse:
“Templul acela înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, avea ca scop să fie o pildă pentru Israel şi pentru lumea întreagă. Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi mânjită de rele, inima omului nu a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor profane. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul” (Hristos Lumina Lumii 161 în original).
Fiecare propoziţie a acestui paragraf este încărcată de semnificaţii profunde şi argumente zdrobitoare care pun temelia unei înţelegeri corecte despre felul în care funcţionează împărăţia şi cum va fi ea refăcută, restaurată, justificată sau curăţită.
a) Creaţiunea inteligentă a lui Dumnezeu are o bază comună de existenţă, de la care nu este exceptată nici una dintre familiile nespus de variate care o alcătuiesc. Acest sistem de existenţă se întinde de la „serafimul luminos şi sfânt” până la om, aşa cum a fost el creat la început. Varietatea imensă de fiinţe inteligente împărtăşesc o bază comună de existenţă: fiecare dintre ele este un templu în care locuieşte Creatorul. Această unitate dintre făptură şi Creator este ceea ce Scriptura numeşte „părtăşie cu natura divină.”
b) Datorită alianţei cu rebeliunea lui Lucifer, familia omenească a încetat să mai fie părtaşă de natură divină, s-a despărţit de Dumnezeu, iar templul sufletului nu a mai fost o locuinţă a Duhului Sfânt. Istoria omenirii este o demonstraţie clară că, despărţit de Dumnezeu, omul nu poate trăi în neprihănire oricât s-ar strădui.
c) “Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.” Aceasta vrea să spună că scopul etern al lui Dumnezeu, de a locui în fiecare fiinţă inteligentă, nu s-a realizat pe această planetă decât în Isus din Nazaret. De aceea El este numit de Pavel “al doilea Adam.” El este întemeietorul unei noi familii de fiinţe pe această planetă, oameni părtaşi de natură divină, în templul sufletului cărora este scrisă legea, caracterul lui Dumnezeu.
d) Iată descrierea naturii lui Hristos: „Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său.” Prin urmare, Isus Hristos a fost un membru al familiei omeneşti – din sămânţa lui David – dar în care Dumnezeu locuia conform scopului Său din veacuri veşnice. O inimă omenească a devenit, pentru prima oară de la căderea lui Adam, o locuinţă a lui Dumnezeu. El era împlinirea făgăduinţei din Eden, că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. El era garantul aducerii neprihănirii veşnice, era „Dumnezeu cu noi.”
e) Iar acum urmează tragedia veacurilor: „Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt.” La fel se întâmplă şi cu Israelul modern; nici el nu a înţeles însemnătatea clădirii spirituale pe care o numeşte Sanctuarul Ceresc, şi nu cunoaşte nici pe Autorul acestei monumentale realizări. Din această cauză, împlinirea finală a făgăduinţei din Eden rămâne încă în viitor, iar şarpele despre care era vorba acolo continuă să prospere, amăgind pe urmaşii lui Hristos cu strălucirea pământească a unui mileniu de aur pe pământ, desigur, după ce i-a convins că el este Dumnezeu.
Tragedia religiei, în general, a fost că a încercat să-i facă pe oameni să trăiască în neprihănire, fără ca aceştia să fie mai întâi părtaşi de natură divină. Să păzeşti legea fără ca ea să fie scrisă în inimă este cea mai subtilă cale de supravieţuire a tainei fărădelegii. Întreaga omenire este înhămată astăzi la aşa ceva. Călăuzitori spirituali încurajează pe oameni să trăiască în neprihănire, în timp ce neagă vehement posibilitatea sau chiar intenţia lui Dumnezeu de a locui în templul sufletului. În timp ce legea şi principiile ei morale sunt ridicate la mare cinste, scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice este batjocorit şi ridiculizat, acolo unde nu este complet ignorat. Câtă dreptate avea Dumnezeu când spunea că “păzitorii legii nu M-au cunoscut…” (Ieremia 2,8).
Cine a fost Hristos? Ce identitate a avut El? Care a fost natura Lui? În virtutea cărui fapt Se află El astăzi pe tronul universului? Acestea sunt întrebări la care trebuie să răspundă toţi cei care „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns” ca să se poată deschide „casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zaharia 12-13).
AL DOILEA ADAM - Omul model
Ce identitate are un om, atunci când devine părtaş de natură divină? Sau invers, ce identitate are o persoana divină, atunci când devine părtaşă de natură umană? De exemplu, noi spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi a luat trup omenesc. Dacă a luat trup omenesc, a devenit om? Noi mai spunem că a renunţat la trăsăturile care definesc divinitatea. În acest caz, în ce fel mai este divină o persoană care a renunţat la capacităţile care definesc divinitatea? Tot aşa, în privinţa jertfei Sale pe cruce există o mulţime de opinii. Unii cred că pe cruce a murit doar omenescul Său, iar partea divină s-a detaşat de corp. Alţii cred că a murit şi natura umană şi cea divină, deşi credinţa generală este că Dumnezeu nu poate muri. Iar alţii cred că Fiul lui Dumnezeu nu a folosit corpul omenesc decât ca pe o manta, ca pe un cort în care poţi locui pentru o perioadă, iar pe cruce nu a rămas decât cortul, Fiul întorcându-Se la Tatăl pentru trei zile. Ca să fim siguri că stăm la adevărul biblic, deşi nu suntem prea siguri ce înseamnă asta, susţinem că El a fost sută la sută om şi sută la sută Dumnezeu. Dar cum se numeşte o fiinţă care este sută la sută om şi sută la sută Dumnezeu? Am putea spune că a fost om, dar ce facem cu cealaltă sută la sută? Tot aşa, am putea spune că a fost Dumnezeu, dar ce facem cu cealaltă sută la sută?
Văzând confuzia în care ne zbatem, Dumnezeu ne-a trimis, în marea Sa îndurare, o foarte preţioasă solie despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea. Iar conceptul cheie al întregului mesaj era chiar pasajul pe care îl dezbatem în acest articol: un membru al familiei omeneşti a fost făcut, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, un templu al Duhului Sfânt, pentru ca el să fie Model şi Exemplu pentru toţi fraţii Lui, care se vor lăsa vindecaţi de nebunia păcatului. El urma să fie, şi a fost, demonstraţia finală că omul, devenind un templu al lui Dumnezeu, poate trăi în neprihănire în cele mai adverse circumstanţe, că este capabil de dragoste dezinteresată până la sacrificiu şi că legea – caracterul lui Dumnezeu – este singura normă de vieţuire între fiinţe inteligente.
Marea controversă a început atunci când Lucifer a aruncat confuzie asupra legii lui Dumnezeu. El spunea că legea este un cod restrictiv care afectează negativ libertatea şi fericirea locuitorilor din univers. El sugera că scopul legii este controlul, şi că instalarea ei în mintea fiecărei fiinţe create înseamnă un amestec arbitrar în intimitatea personală, ei toţi fiind sfinţi şi deci neputând greşi. Pentru Dumnezeu, spunea el, este convenabilă respectarea legii, deoarece Îi garantează suveranitatea şi controlul asupra noastră. De cealaltă parte, Dumnezeu spunea că legea este garanţia libertăţii şi fericirii, iar instalarea ei în minţile lor îi face părtaşi de natura lui Dumnezeu, lucru care oferă acces la vastele şi inepuizabilele resurse ale cerului. După ce marea controversă a depăşit faza ei conceptuală şi a păşit în realitate, s-a văzut că fără legea lui Dumnezeu înscrisă în minte nu numai că nu se poate trăi în sfinţenie, dar nu se mai poate trăi deloc, şi că noua stare în care au păşit cei revoltaţi se numeşte dispariţie veşnică, moarte.
Provocarea la care a trebuit Dumnezeu mereu să răspundă nu a fost dacă El poate trăi în neprihănire, dacă El poate asculta de lege sau dacă El este dispus să slujească altora dezinteresat. Prin urmare, când marea controversă a atins plaiurile sistemului nostru solar, trebuia făcută demonstraţia dacă omul poate trăi în neprihănire. Iar Dumnezeu a răspuns exact acestor provocări: Fiul Omului a făcut demonstraţia glorioasă că orice om, acceptând să devină un templu al Duhului Sfânt, poate trăi fără pată în mijlocul nelegiuirii acestei lumi.(1) Dar nu numai atât. Deoarece legea scrisă pe table de piatră nu a impresionat pe Israel cu slava caracterului Său, Dumnezeu a pus legea pe tablele de carne ale unui fiu al omului, ca să vedem în ea slava caracterului Tatălui. Demonstraţia finală despre slava legii nu era prezenţa ei într-o inimă de Dumnezeu, ci efectul ei într-o inimă de om, inimă devastată de plaga nenorocită a păcatului. Astfel, făgăduinţa noului legământ a fost pentru prima oară aplicată asupra lui Isus din Nazaret, al doilea Adam, care a devenit astfel capul unei noi familii a lui Dumnezeu, familia divino-umană de pe planeta Pământ. În El Şekina locuia deplin, iar noi privim la El şi vedem pe Tatăl şi caracterul Său.
În contextul furtunos, dar plin de slavă, al soliei 1888, mica doamnă a adventismului rostea o propoziţie plină de profunde semnificaţii: „Hristos a înălţat caracterul lui Dumnezeu, atribuindu-i lauda şi realizarea întregului scop al misiunii Sale pe pământ – să-i facă pe oameni drepţi prin descoperirea lui Dumnezeu” (ST 20 ianuarie 1890). Cum putea Dumnezeu să-i facă pe oameni drepţi – neprihăniţi – prin descoperirea caracterului Său? Nu fusese suficientă scrierea acestui caracter pe table de piatră şi comunicarea lui sub tunetele de pe Sinai? Ar fi trebuit să fie suficient, dar nu a fost. De aceea, Cuvântul de pe acele table a trebuit pus într-o inimă omenească şi expus trei ani şi jumătate exact acolo unde caracterul lui Dumnezeu fusese schimonosit cel mai eficient. Acest caracter, aşezat în spiritul uman, a realizat tot planul de mântuire şi a devenit garanţia veşnică a libertăţii, fericirii şi prosperităţii locuitorilor universului. Şi ea continuă: “Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor” (Idem).
Astfel, timp de trei ani şi jumătate, caracterul lui Dumnezeu instalat pe tablele de carne ale inimii omeneşti a fost expus în toate ipostazele sale. În condiţiile cele mai diferite, într-o regiune de bogată variaţie culturală. A fost provocat şi supravegheat. A fost ameninţat şi presat în condiţii extreme. În final a fost declarat ca indezirabil de cei mai înfocaţi „apărători” ai lui Dumnezeu şi condamnat la moarte. Pentru conducătorii poporului de atunci, Dumnezeu descoperit în trup a fost cea mai cumplită ameninţare la pacea şi bunăstarea bisericii. Ei doreau să onoreze pe Iehova, dacă El rămânea pe tronul universului şi se dovedea duşmanul romanilor. Dar să locuiască într-un sătean din Nazaret, să-i iubească pe romani, să frecventeze un anturaj destul de deocheat şi, cel mai greu de suportat, să sfideze autoritatea teologică a cărturarilor vremii, a fost prea mult pentru ei.
Deşi a avut o singură identitate, Fiul Omului a avut o natură dublă, umană şi divină, prin faptul că Legea – caracterul lui Dumnezeu – era scrisă în inima Lui. Din această cauză, sau poate tocmai ca să înţelegem acest lucru, El spunea lucruri care par atât de contradictorii. Uneori El vorbea aşa:
„Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14.10).
„Eu nu pot face nimic de la Mine însumi” (Ioan 5.30).
„Când veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi cunoaşte că Eu Sunt, şi că nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8.28).
Acestea sunt expresii potrivite pentru un fiu al omului, devenit un templu al Creatorului. Cu alte ocazii, El vorbea altfel:
„Isus le-a zis: ‚Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, Sunt Eu’” (Ioan 8.58).
„Isus i-a zis: ‚De atâta vreme Sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl?’” (Ioan 14.9).
Acestea sunt expresii potrivite pentru Tatăl, care locuia în El. Deoarece nu au reuşit să armonizeze aceste două categorii de afirmaţii contrastante, savanţii lui Israel sunt în confuzie până în ziua de astăzi. Ce uşor le-ar fi fost dacă înţelegeau „însemnătea clădirii la care priveau cu atâta mândrie.” Dar nu au înţeles-o şi nu au apreciat pe cei care le atrăgeau atenţia asupra ei, deşi Pavel le spunea răspicat că Hristos este taina lui Dumnezeu (Coloseni 2,2). Nici ucenicii nu au înţeles atunci acest limbaj, iar el continuă şi astăzi să rămână pe tărâmul controversei. Cum se poate ca o persoană cu o singură identitate să vorbească atât de diferit despre sine?
Soluţia este oferită tot de El, când vorbeşte despre urmaşii Săi ajunşi în situaţii de criză în conflictul din marea controversă:
„Când vă vor duce să vă dea în mâinile lor, să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13,11 – vezi şi Matei 10,19.20).
Noi credem această făgăduinţă şi o aşteptăm cu bucurie. Dar nu suntem dispuşi să credem că şi cu El s-a întâmplat la fel, deşi El Însuşi o spune cât se poate de clar. Datorită faptului că era un templu al Creatorului, era foarte corect ca Acesta să vorbească sau să acţioneze în acel templu, iar armonia dintre cele două naturi nu a putut fi ruptă nici de ameninţarea cu moartea, sau cu despărţirea veşnică de Dumnezeu.
Mulţi savanţi din creştinismul modern, şi destui din adventism, cred că dacă divinitatea s-ar fi unit cu omenirea păcătoasă, divinitatea însăşi ar fi fost întinată, iar Isus ar fi avut El Însuşi nevoie de un mântuitor. Pentru ei, concepţia imaculată este mai aproape de adevărul biblic decât doctrina unică a adventismului despre sanctuar. Dar cei care îşi întorc privirile „spre Cel pe care L-au străpuns” văd în viaţa lui Isus dovada că, venind în mijlocul păcatului, divinitatea vindecă şi sfinţeşte, producând neprihănire, acel sortiment de neprihănire veşnică despre care noua familie divino-umană va mărturisi în etern că este singura garanţie pentru viaţă şi libertate.
După ce a arătat ce poate deveni omul prin locuirea Duhului Sfânt în templul inimii, Domnul Hristos a fost chemat să ocupe locul rămas liber prin sacrificiul slăvitei Fiinţe Divine care fusese Cuvântul, şi care se aşezase „între vii şi morţi”(2) ca urgia să înceteze. Psalmul 24 ilustrează foarte bine acest moment. După ce întreabă cine va putea să se suie pe muntele lui Dumnezeu, să se ridice până la Locul Lui cel Sfânt (Satana dorise să-şi aşeze tronul pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, prin înşelăciune şi violenţă – Isaia 14), se dă răspunsul: Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună, şi nu jură ca să înşele, o descriere clară a lui Isus în contrast cu Satana. Apoi urmează o descriere a primirii care I se face Domnului Hristos în cetatea sfântă, unde îngerii întreabă cine este acest Împărat al slavei. Sigur că ei ştiau despre cine este vorba, doar urmăriseră cu mare trepidaţie desfăşurarea controversei de pe pământ. Atunci a fost anunţată hotărârea: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evrei 1,6). Prin această afirmaţie se făcea cunoscut universului că Fiul Omului este onorat cu o poziţie slăvită pe muntele adunării dumnezeilor. Dacă îngerii aveau de-a face cu Creatorul lor, care doar luase provizoriu un corp omenesc şi Se întorsese dintr-o misiune de recuperare de pe pământ, era un lucru de la sine înţeles că acolo este locul Lui, aşa cum a fost mereu. Prin această acţiune se demonstrează lumilor că muntele adunării dumnezeilor nu este un spaţiu interzis şi exclusivist, cum lăsase Lucifer impresia. Din contră, este un loc deschis şi potrivit pentru toţi cei care au înţeles profunda semnificaţie a cuvântului slujire. Dar şi mai mult, această acţiune aruncă lumină asupra caracterului lui Dumnezeu cu privire la suveranitatea divină.
Este Dumnezeu dispus sau capabil să împartă cu alţii prerogativele puterii? Este guvernarea divină deschisă celorlalte făpturi din univers? Este prezenţa Duhului Sfânt în ei un sistem de supraveghere şi control? Acestea au fost unele dintre întrebările care au torturat conştiinţele cereşti după revolta lui Lucifer. La asemenea probleme fundamentale nu se mai putea răspunde prin cuvinte. Era nevoie să se demonstreze că părtăşia cu natura divină poate produce neprihănire în cele mai disperate situaţii, şi că poate naşte în inima unei făpturi despărţite de Dumnezeu cea mai sublimă aspiraţie cerească: sacrificiul pentru binele celorlalţi.
Exact acest lucru s-a realizat prin Hristos. Omul poate şi doreşte să trăiască în neprihănire. Omul nu poate fi constrâns să păcătuiască, dacă legea este scrisă în inima lui. Omul poate sta alături de Dumnezeu pe scaunul Său de domnie, iar muntele adunării dumnezeilor nu este un loc interzis.
Foarte edificatoare este concluzia Martorului Credincios, Isus Hristos, la încheierea soliei Lui către Laodicea. El spune că vor sta pe scaunul Său de domnie cei din Laodicea care vor fi biruit aşa cum a biruit El. O asemenea afirmaţie ar fi lipsită de orice sens dacă ea ar vrea să spună că Dumnezeu a păzit legea, că a trăit în neprihănire şi că a fost dispus să-Şi dea viaţa pentru alţii. Nu. El vrea să spună că El a biruit exact la fel cum vom birui şi noi, oamenii, adică fiind un templu al Duhului Sfânt.
Deşi unora le pare greu de crezut, pe muntele adunării dumnezeilor, alături de Tatăl şi de Duhul Sfânt, se află acum un membru al familiei omeneşti care a acceptat ca scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice să fie împlinit în El. Acest Fiu al omului a fost dispus să descopere caracterul Divinităţii cu orice risc, chiar acela de a nu mai ieşi din mormânt. El, ca şi Moise, a fost dispus să fie şters din cartea vieţii – adică să suporte moartea a doua – decât să lase pe ceilalţi în lanţurile minciunilor lui Satan. El, ca şi Daniel, a fost dispus să trăiască în neprihănire în circumstanţe în care aceasta însemna moarte prin răstignire. Acest Fiu al omului, înfiat de Divinitate, a adus neamul omenesc mai aproape ca oricând de inima Tatălui. Omenescul este astfel întrupat în divin pentru veşnicie. Despărţirea producătoare de moarte a fost vindecată. Universul se întoarce la pace.
„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2,9-11).
„Mai presus de orice nume”
Care este rolul acestei slăvite Persoane pe tronul universului, acestui Fiu al omului căruia I s-a dat un nume care este mai presus decât orice nume? Să ne întoarcem pentru câteva clipe la legământul cel veşnic, în care Dumnezeu a promis că va aduce familia omenească. El spune, în Ieremia 31, că va face cu neamul omenesc un legământ nou, în contrast cu cel vechi. În noul legământ, legea va fi scrisă în inimile oamenilor. Pavel, referindu-se la acest legământ, spune despre Hristos că a primit o slujbă foarte înaltă, şi că este Mijlocitorul legământului cel veşnic, legământ care este pus pe făgăduinţe mai bune, adică legea este scrisă în inimi de carne. Caracterul lui Dumnezeu este inscripţionat în inimile oamenilor, iar slujba lui Hristos este tocmai aceasta, ca slujitor al sanctuarului ceresc.
Dar Lui nu I s-a dat un nume atât de înalt doar pentru că a realizat legământul cel veşnic pentru familia omenească. El Însuşi stă ca o garanţie veşnică în faţa lumilor din univers, pentru toată veşnicia, că legământul cel veşnic – adică legea scrisă în minte – este singura normă pentru armonie şi viaţă. El garantează cu propria Sa fiinţă că guvernarea divină este aşezată pe temelii sigure, că legea scrisă în inimă nu este un sistem de control care limitează dezvoltarea făpturilor create. Mai mult, El invită pe muntele adunării dumnezeilor pe cei din ultima generaţie care au biruit ca şi El, ca o dovadă zdrobitoare că universul nu este o dictatură a celor mai puternici, aşa cum acuzase Satana, ci un sistem de slujire liberă, fără constrângeri sau ameninţări. Alături de Domnul Hristos, cei 144.000 vor fi pecetea legământului cel veşnic, sigiliul guvernării divine,(3) guvernare care se bazează pe unirea dintre natura divină şi cea a făpturilor create, „de la serafimul luminos şi sfânt, până la om.”
Noi avem astăzi privilegiul nepreţuit de a înţelege taina lui Dumnezeu, de a intra în legământul cel veşnic, devenind părtaşi de natură divină, astfel ca trâmbiţa a şaptea să poată suna (Apocalips 10,7). Mireasa lui Hristos este chemată astăzi să-şi întoarcă privirile spre Cel pe care L-au străpuns, ca El să-i poată binecuvânta cu alifie pentru ochi, cu discernmânt spiritual spre a vedea Golgota în profunda ei semnificaţie. Atunci se va deschide pentru biserică acel izvor pentru păcat şi necurăţie, adică ziua ispăşirii pentru cei vii, eveniment atât de mult amânat şi întârziat. Ferice de cei care, în această generaţie, se vor dovedi vrednici de încredere când sunt în joc interese majore.
Note:
(1) Câteva paragrafe din Spiritul Profetic despre părtăşia cu natura divină:
3SM 132: El (Hristos) ne-a dat un exemplu de ascultare desăvârşită. El a luat măsuri ca noi să devenim părtaşi de natură divină şi ne asigură că putem birui aşa cum a biruit El.
3SM 134: Luând natura noastră căzută, El a arătat ce poţi deveni acceptând amplele măsuri pe care le-a luat, şi devenind părtaş de natură divină.
3SM 141: Hristos a luat asupra Sa corp omenesc şi a dat viaţa Sa ca jertfă pentru ca omul, devenind părtaş de natură divină, să poată avea viaţă veşnică.
FILB 219: Viaţa lui Hristos este o descoperire despre ce pot deveni fiinţele omeneşti căzute, prin unire şi legătură cu natura divină.
MB 180: Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat.
1SM 408: Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu a putut să aibă aceeaşi natură ca omul, căci dacă ar fi avut, ar fi căzut şi El ca noi în faţa aceloraşi ispitiri.
Dacă El nu avea natura omului, atunci nu putea fi exemplul nostru. Dacă nu era părtaş al naturii noastre, atunci nu putea fi ispitit ca şi omul. Dacă pentru El nu era posibil să cedeze ispitei, atunci nu putea fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să poarte luptele omului, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Lui ne arată că omenescul trebuie să copieze modelul: omul trebuie să devină părtaş de natură divină.
(2) „Aaron a luat cădelniţa, cum zisese Moise, şi a alergat în mijlocul adunării; şi iată că începuse urgia printre popor. El a tămâiat şi a făcut ispăşire pentru norod. S-a aşezat între cei morţi şi între cei vii, şi urgia a încetat” (Numeri 16,47.48). Acest pasaj din Numeri este o scurtă prezentare a ceea ce s-a întâmplat atunci când Mielul lui Dumnezeu s-a aşezat între vii şi morţi, ca urgia să poată înceta. Ceea ce urma să lovească pe toţi locuitorii universului L-a lovit pe El, şi astfel a făcut ispăşire pentru norod.
...***...
La același subiect: