Totul este gata...
Articole

Interese majore

5 ianuarie 2000 - gc

Articol

Recent, un slujitor al Evangheliei îşi mărturisea credinţa că, foarte curând, Dumnezeu va interveni să pună capăt istoriei păcatului. El se referea la o intervenţie cataclismică de pedepsire, care va împinge pe mai marii acestei lumi să impună decretul duminical ca o ultimă soluţie în faţa degradării morale a societăţii.

Explicaţia lui îmi aducea aminte de furorile pe care le-a făcut, în mediile adventiste de pe coasta de vest a Americii, cartea lui Larry Wilson intitulată “Atenţie! Apocalips stă gata să se împlinească!

Cartea, publicată în 1992, avertiza foarte categoric biserica despre iminenţa revenirii lui Isus, revenire precedată de un impact catastrofal al pământului cu un asteroid masiv. Iată ce spune autorul în capitolul unu:

“Eu cred că Biblia prezice că Dumnezeu urmează să trimită asupra pământului o secvenţă de 14 evenimente devastatoare. Aceste evenimente nu vor veni la întâmplare, căci Apocalipsa le prezintă ca venind în ordine. Când vor începe aceste evenimente, miliardele de oameni de pe această planetă vor începe să recunoască faptul că aceste evenimente nu vin la întâmplare şi nu sunt convulsii ale forţelor naturale, ci vor fi interpretate corect ca fiind Acte ale lui Dumnezeu, deoarece ordinea şi descrierea lor sunt prezentate clar în ultima carte a Bibliei. Eu cred că aceste evenimente pot începe în 1994 şi se vor termina înainte, sau în timpul anului 1998, cu a doua venire a lui Isus” (Larry Wilson – “Warning! Revelation is About to be Fulfilled” pagina 1).

Autorul dezvoltă această schiţă profetică în capitolele următoare, prezentând cu lux de amănunte efectele teribile pe care impactul cu un asteroid în toamna lui 1994 le va avea asupra pământului.

Temelia pe care construieşte el întreaga schiţă este o foarte greşită imagine despre caracterul lui Dumnezeu. El încearcă să convingă cititorii, deşi nu prea era nevoie, că nimicirile şi prăpădul de pe această planetă, cele prezente sau viitoare, sunt “Acte ale lui Dumnezeu.”

Această imagine despre caracterul lui Dumnezeu este vast răspândită în biserica de astăzi. Ea vine din bezna aceea despre care Spiritul Profetic spune că înfăşoară pământul, bezna necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu, care trebuie împrăştiată de solia neprihănirii lui Hristos.

Deşi pretindem că ne-am pus încrederea în sângele Mielului, viziunea noastră profetică zugrăveşte Mielul ca pe un Balaur. El a suportat batjocura şi chinul morţii de cruce, nu a deschis gura “ca un miel pe care îl duci la tăiere,” deoarece ştia că va veni vremea când se va putea răzbuna, devenind o maşină de distrugere necruţătoare. Acesta este Domnul la care ne închinăm? Lui îi spunem “Tatăl nostru”?

Anul 1994 a trecut şi asteroidul lui Larry Wilson nu s-a ciocnit încă de planeta Pământ. A trecut şi 1998, iar cataclismele finale pe care autorul le numeşte “Acte ale lui Dumnezeu” continuă să ne ocolească.* De ce oare?

Răspunsul se găseşte în acel superb citat din Parabole: “Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii este o descoperire a caracterului dragostei Sale” (283). Această declaraţie implică faptul că a doua venire nu poate avea loc decât după ce planetei Pământ i se va prezenta o corectă imagine despre caracterul lui Dumnezeu.

Cu durere trebuie să recunoaştem că noi, ca popor, deşi ne place să spunem că propovăduim evanghelia pe tot pământul, nu prezentăm în faţa lumii nici “ultimele raze ale luminii harului,” nici “ultima solie” care trebuie să fie o descoperire a caracterului dragostei lui Dumnezeu. Din această cauză, a doua venire a lui Hristos a fost amânată şi continuă să fie amânată. A făcut cerul ceva pentru ca această solie despre neprihănirea lui Hristos să ajungă în faţa lumii?

“Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones. Această solie trebuia să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul răstignit” (TM 91, 92).

Părinţii noştri nu au văzut nici o lumină în această foarte specială solie de har abundent. Ei aşteptau ca acţiunile lui Dumnezeu, care vor “încheia repede în neprihănire” lucrarea, să fie însoţite de semne şi minuni, chiar de cataclisme şi prăpăd. Ei nu erau pregătiţi pentru susurul blând al dragostei care aşteaptă să fie sesizată, dragostea aceea care “nu se laudă, nu se mânie, nu se umflă de mândrie” şi “nu caută folosul său.” Dacă manifestarea lui Dumnezeu în acea solie ar fi fost însoţită de cutremur şi foc, ei ar fi primit-o bucuroşi, căci aşa ceva aşteptau. Dar solia care trebuia să devină marea strigare a venit ca un apel duios al Celui care, cu respect, stă la uşă şi bate. De aceea s-au împotrivit ei cu toată convingerea, iar Satana a “pus stăpânire pe inimile lor.”

Ellen G. White, singura care a înţeles că acolo se întâmplă ceva vital pentru poporul lui Dumnezeu, a fost uluită de opoziţia înverşunată cu care se confruntă solii Domnului, cei pe care i-a numit mai târziu mesageri cu “acreditare divină.” Inima ei a fost zdrobită observând reacţia celor pe care îi socotea conducătorii poporului lui Dumnezeu. Ea a luat hotărârea să părăsească sesiunea Conferinţei Generale în toiul ei. Dar dragostea nemăsurată a unui Dumnezeu insultat a împiedicat-o să plece:

“Când m-am hotărât să părăsesc Minneapolis, îngerul Domnului a stat alături de mine şi a zis: “Să nu faci acest lucru; Dumnezeu are aici o lucrare pentru tine. Poporul repetă aici revolta lui Core, Datan şi Abiram. Eu te-am aşezat într-o poziţie potrivită, dar cei care nu sunt în lumină nu vor recunoaşte acest lucru; ei nu vor asculta mărturia ta; dar Eu voi fi cu tine; puterea şi harul Meu te vor susţine. Ei nu te dispreţuiesc pe tine, ci pe solii şi solia pe care o trimit poporului Meu. Ei au arătat dispreţ pentru cuvântul Domnului. Satana le-a orbit ochii şi le-a pervertit judecata şi dacă aceştia nu se pocăiesc de păcatul lor, această nesfinţită aroganţă care îl insultă pe Duhul Sfânt, ei vor umbla în întuneric... Ei nu vor ca Dumnezeu să-Şi manifeste Spiritul şi puterea, căci ei manifestă un spirit de batjocură şi dezgust faţă de cuvântul Meu. Practica lor zilnică este uşurătatea, batjocura, ironia şi glumele. Ei nu şi-au propus să Mă caute. Ei merg în lumina propriilor lor scântei şi dacă nu se vor pocăi, vor sfârşi în durere. Aşa zice Domnul: Stai la postul datoriei tale, căci Eu sunt cu tine, nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi.” Nu am îndrăznit să nu ascult aceste cuvinte ale lui Dumnezeu” (EGW 1888 Materials, p. 1067).

Revolta lui Core, Datan şi Abiram repetată la Minneapolis continuă să afecteze poporul acestei generaţii, care a fost jefuit de cunoaşterea corectă a caracterului lui Dumnezeu tocmai când marea controversă trebuia să se încheie, iar punctul principal în dispută era tocmai Legea, o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Speriat de moarte că acea “foarte preţioasă solie” va distruge împărăţia lui, Satana a reuşit să pună stăpânire pe inimile conducătorilor poporului din acel timp şi “le-a orbit ochii şi le-a pervertit judecata.” Astfel, insultat şi batjocorit în persoana solilor Săi, Dumnezeu nu a mai putut să-Şi “manifeste Spiritul şi puterea.”

Descrierea acestui episod clarifică şi el, alături de evenimentele din toată istoria sacră, caracterul Tatălui nostru ceresc.

Sosise timpul ca marea strigare a îngerului al treilea să înceapă, prin descoperirea neprihănirii lui Hristos. Solii trimişi de Domnul se aflau în faţa poporului, aflat în sesiunea Conferinţei Generale. Dumnezeu voia să-Şi manifeste spiritul şi puterea. Totul era pregătit. Binecuvântările finale erau la un pas. Dacă Dumnezeu este aşa cum Îl prezentăm noi lumii, cum de S-a lăsat intimidat de nişte batjocoritori, a căror minte este clar că era orbită de Satana? De ce să prelungeşti agonia păcatului pentru încă o sută şi ceva de ani (sau cine ştie cât?) dacă ai puterea şi este drept să spulberi, ca o lecţie pentru toţi ceilalţi, un grup de opozanţi împietriţi? De ce să Se lase ironizat şi insultat, dacă avea dreptul să se prezinte cu putere şi strălucire, cu tunete şi fulgere în faţa lor?

În loc de aşa ceva, El s-a retras, discret, fără să-i tulbure, fără să-i ameninţe şi fără să le trimită cataclisme sau boli pe cap. S-a mai demonstrat odată că “Actele lui Dumnezeu” sunt blândeţea, bunătatea, îndelunga răbdare, modestia şi facerea de bine. Aşa este Cel care acceptă cu bucurie să fie un Serv al servilor. Inima lui ardea la gândul că a sosit timpul să Se poată descoperi aşa cum este Miresei Lui, ca slava Sa să poată străpunge bezna care acoperea pământul. Dar ei erau siguri că Îl cunosc corect şi deci nu mai aveau nevoie de nici o descoperire.

Convinşi că solia adventă este o avertizare că “Actele lui Dumnezeu” sunt gata să prăpădească pământul, ei nu puteau să ducă lumii “ultima solie de har” despre caracterul dragostei Sale. În această situaţie, ei nu puteau folosi lucrării lui Dumnezeu, căci le lipsea, ca şi lui Iona, o “servire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său” (PP 34). Deşi tensiunea din marea controversă atinsese paroxismul, Mielul lui Dumnezeu a trebuit să rămână “junghiat” şi însingurat, deşi omenirea avea nevoie disperată să vadă slava Sa. Au urmat două războaie mondiale, cu toate nenorocirile care au rezultat de aici.

Dumnezeu plănuise să lucreze cu putere prin Duhul Său la acea întâlnire de la Minneapolis, pentru toţi cei care vor renunţa la calea şi voinţa lor. El ar fi făcut din acea ocazie o foarte preţioasă şcoală pentru cei ce s-ar fi lăsat învăţaţi. Oricât ar fi fost ei de slabi şi nedesăvârşiţi, dacă îşi dădeau seama de slăbiciunea şi ignoranţa lor spirituală, ei ar fi primit putere şi iluminare divină. În acel timp de perplexitate, dacă, în loc de glume, jigniri şi insulte, ar fi fost rugăciune fierbinte şi efort de a promova armonia şi unitatea, ar fi fost câştigate biruinţe foarte preţioase, ceea ce ar fi plasat lucrarea cu mulţi ani înainteşi ar fi salvat multe suflete. Dar, pentru că s-a acţionat după aranjamentele lui Satana şi s-au manifestat trăsăturile lui de caracter, a făcut ca înregistrarea din cărţile cereşti să sune astfel: "Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore" (EGW 1888 Materials, Vol.4, pag. 1229).

Interesele “majore” despre care este vorba aici erau punctele în dispută din marea controversă în ultima fază a bătăliei, care trebuiau lămurite înainte ca judecata să poată trece la cei vii. Marea strigare şi ploaia târzie atârnau de un fir de păr, iar Satana îşi pregătise deja contraatacul, căci în Senatul american moţiunea Blair era gata să fie semnată. Dar părinţii noştri s-au dovedit “nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

Nouă ne place astăzi să credem că suntem demni de încredere “când sunt în joc interese majore.” Cum se explică atunci că perpetuăm opoziţia, batjocura şi insultele împotriva celor care au fost trimişi la noi cu o imagine “mai proeminentă” a Răscumpărătorului iertător de păcate? Cum să ducem lumii “ultima solie de har” când avem o imagine aşa deformată despre ea? Poate Dumnezeu să binecuvânteze misiunea unei biserici, deşi ea perpetuează bezna care acoperă pământul?

Aceasta este situaţia disperată în care se găseşte Laodicea. Deoarece nu ne poate constrânge, Mirele divin aşteaptă o generaţie care va şterge înregistrarea care s-a făcut în 1888 în cărţile din cer: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

Până atunci, toate profeţiile catastrofiste vor rămânea neîmplinite, iar poporul lui Dumnezeu va aştepta zadarnic o intervenţie în forţă din partea lui Dumnezeu. Va trebui să gustăm din amărăciunea lui Iona (supărat că distrugerea proorocită de el nu a venit) până când vom fi în stare să scriem capitolul 5 al cărţii lui.

 

 


*     Noi nu susţinem că planeta aceasta nu va fi devastată, sau că cele şapte plăgi descrise în Apocalips nu ar fi adevărate. Nu putem să tratăm cu uşurinţă cuvântul profetic, confirmat de atâtea ori de-a lungul istoriei. Ceea ce respingem este că autorul acestei cărţi pune în seama lui Dumnezeu nimicirile care se vor abate asupra planetei noastre, pe care le numeşte “Acte ale lui Dumnezeu.” Noi numim aceste distrugeri “Acte ale Nimicitorului.” Probabil că autorul nu a citit următoarele cuvinte inspirate:

“Dumnezeu are o socoteală cu naţiunile. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Sa. Acei ce fac rău semenilor lor, spunând: “Cum poate şti Dumnezeu?” vor sta într-o zi faţă în faţă cu răzbunarea cea atât de mult amânată. În acest timp va fi manifestat faţă de Dumnezeu un dispreţ ieşit din comun. Oamenii au atins un punct al impertinenţei şi neascultării, care arată că acea cupă a nelegiuirii lor este aproape plină. Mulţi aproape au trecut dincolo de limita harului. Curând Dumnezeu va arăta că El este cu adevărat Dumnezeul Cel viu. El va spune îngerilor: “Nu mai combateţi pe Satana în eforturile lui de a nimici. Lăsaţi-l să-şi aducă la îndeplinire ura lui de moarte împotriva copiilor neascultării; căci cupa nelegiuirilor lor este plină. Ei au avansat de la o treaptă a răutăţii la alta, adăugând zilnic la fărădelegile lor. Nu Mă voi mai amesteca să-l împiedic pe Nimicitor să-şi facă lucrarea” (Review and Herald, 17 septembrie 1901).

Copyright