structurări moderne și surprinzătoare în biserica rămășiței

...

Confruntarea dintre Martorul Credincios şi îngerul Bisericii din Laodicea se apropie cu paşi repezi spre un final absolut imprevizibil cu câţiva ani în urmă. De când a fost prima oară prezentată acestui popor la Minneapolis în 1888, solia îngerului al treilea a fost atacată şi denigrată constant. În ciuda avertizărilor că „solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă,” în ciuda clarificărilor divine că “lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă,” poporul nostru a rămas destul de reticent faţă de solia care defineşte chiar temelia misiunii lui.

Cu eforturi şi sacrificii disperate, câţiva bărbaţi din poporul nostru au purtat stindardul soliei îngerului al treilea, împotriva unui monumental front al opoziţiei alcătuit din cei mai pregătiţi şi influenţi cărturari ai noştri. De la batjocură la ameninţare, de la dispreţ la atacuri personale, de la indiferenţă la furie, de la Uriah Smith la George R. Knight, aproape un deceniu savanţii noştri au încercat să sufoce solia acestui înger şi să discrediteze pe susţinătorii ei. [1]

Cum este posibil aşa ceva? Să fie o explicaţie aceea că “în manifestarea puterii care va lumina pământul cu slava ei, oamenii vor vedea ceva care, în orbirea lor, li se va părea periculos, care le va trezi temeri, şi se vor aşeza împotriva ei. Deoarece Domnul nu lucrează conform cu ideile şi aşteptările lor, ei se vor opune lucrării”(RH 22 dec 1890)? Când vorbea despre „puterea care va lumina pământul cu slava ei” Ellen White se referea, evident, la momentul glorios când solia îngerului al treilea urma să se unească cu solia îngerului din Apocalips 18.

În aceste zile noi scriem o istorie absolut senzaţională, când mult discreditata solie a neprihănirii lui Hristos este gata să fuzioneze cu descoperirea caracterului lui Dumnezeu în cadrul larg şi luminos al marii controverse. Exact în acest moment, dezvoltări rău prevestitoare se pregătesc să altereze - administrativ şi teologic – nivele superioare ale conducerii bisericii.

Nu ştim de când este plănuit şi pregătit, dar cu puţin timp înainte de august 2002, un grup de pastori adventişti anunţă, cu destulă discreţie, un proiect de salvare a bisericii şi de aducere a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Ei spun că generaţia adventistă a secolului 21 nu mai poate continua în atmosfera prăfuită pe care am moştenit-o, că omenirea cunoaşte schimbări dramatice în lumea digitală în care am intrat, iar biserica va trebui re:structurată, re:construită, re:modelată şi mai ales re:născută într-o nouă şi modernă organizaţie, mai înzestrată să participe la rezolvarea problemelor omenirii.

Dacă ar fi fost vorba de un grup obscur şi provincial de e-visători furaţi de peisajul tehnologic al lumii virtuale în care activează, subiectul nu ar fi meritat nicio atenţie. Dar aici este vorba de oameni care sunt „ conducători la nivelul de vârf al lucrării” aşa cum se prezintă ei în publicaţia de pe internet. Iată numele câtorva dintre vorbitorii principali de la prima întâlnire naţională a acestui grup: George R. Knight, Jon Paulien, Monte Sahlin, şi specialiştii neadventişti Brian McLaren şi Carl George, experţi în conceptul de ultimă modă numit emerging church.

Acest grup a pus bazele unei organizaţii numite re:church, cu prima conferinţă naţională la New York, 28-31 august 2002, sub genericul Loving Babylon. Vom reveni asupra acestei conferinţe.

Pentru moment nu cunoaştem numele celor din spatele organizaţiei re:church, dar pentru înţelegerea seriozităţii situaţiei în care ne aflăm, un singur nume de pe lista vorbitorilor de la prima lor conferinţă spune destul: George R. Knight.

George R. Knight este cel mai adulat şi cel mai respectat teolog al bisericii la ora actuală. Profesor de istorie a bisericii la Andrews University, este poate cel mai prolific scriitor din istoria bisericii, cu excepţia lui Ellen G. White, iar subiectul principal al întregii lui opere este criza declanşată în sânul bisericii de epocala conferinţă generală de la Minneapolis în 1888. Urmaş fidel al poziţiei apărate de L.E. Froom, Knight este principalul oponent al soliei pe care “în marea Sa îndurare, Domnul a trimis-o poporului Său prin fraţii Waggoner şi Jones,” solie care urma să “aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul” şi care trebuia să “lumineze pământul cu slava lui” (TM 91,92). Cărţile lui principale, “From 1888 to Apostasy – The Case of A.T. Jones,” “Angry Saints” şi “A Friendly User’s Guide to the 1888 Message,” în care discreditează nu numai solii din 1888, dar şi solia trimisă prin ei, sunt socotite în biserică drept autoritate istorică şi teologică indiscutabilă, iar autorul lor este invitat la cele mai prestigioase întâlniri ale bisericii ca vorbitor principal. Acum avem plăcerea să-l vedem la Congresul naţional al re:church.

Această organizaţie elevată se prezintă ca fiind „o reţea de sprijin pentru conducătorii departamentali angajaţi să transforme şi să modeleze” ceea ce ei numesc, destul de des ca să priceapă oricine, „the emerging church” (biserica emergentă, care răsare). Ei spun că „re:church este o reţea. Nu avem intenţia să formăm o instituţie. re:church înseamnă oameni şi relaţiile dintre ei. Noi credem că acest tip de reţea este [atenţie] mult mai puternică decât ar putea fi o instituţie statică” [cum este biserica de azi].

Printre scopurile declarate ale re:church se află „viziunea comună de a aduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ,” deoarece, ca lideri al căror ideal este să „conducă biserica spre scopul ei de a servi şi reprezenta împărăţia lui Dumnezeu pe pământ,” misiunea lor primară este „transformare şi remodelare.”  Aceasta pentru că „modelul de astăzi al bisericii este slăbit de imperfecţiuni şi inconsistenţe.” Ca să nu existe dubii, „re:church este pe deplin convinsă că Dumnezeu face un lucru nou în mijlocul nostru – o biserică emergentă pe care abia începem să o vedem.”

Că în mijlocul nostru apare o „biserică emergentă pe care abia începem să o vedem” devine din ce în ce mai clar. Ceea ce rămâne de demonstrat este dacă „lucrul nou” este sau nu opera lui Dumnezeu, în lumina faptului că împărăţia despre care vorbeşte Daniel va fi ridicată „fără ajutorul vreunei mâini” (Daniel 2.45). [2]

Savanţii noştri, inspiraţi de analiştii în sociologia secolului 21, au început să înţeleagă că impactul generaţiei digitale asupra bisericii ar putea fi catastrofal, alterând dincolo de recunoaştere adventismul, aşa cum îl ştim noi astăzi. În aceeaşi măsură în care lumea cunoaşte schimbări rapide şi fundamentale, biserica este anchilozată de propriile îngrădiri, izolată comportamental şi teologic, incapabilă să facă faţă exodului digital al generaţiei X. Ei sunt speriaţi că tineretul adventist de astăzi ar putea migra în lumea postmodernistă digitală fără să fie pregătit pentru aceasta. Deja marile denominaţiuni ale lumii creştine iau măsuri pentru şocul viitorului, în care frăţia electronică a planetei să găsească pacea şi confortul unui mileniu de aur. [3]

Înainte să discutăm despre filosofia lucrului “nou” care se iveşte printre noi, ar trebui clarificat numele acestei organizaţii. re:church (re-biserică) este forma familiară a indicării subiectului corespondenţei prin e-mail, acolo unde este înscris titlul mesajului, ca destinatarul să poată şti, dintr-o privire, despre ce este vorba. După iniţiatorii acestei biserici noi, acel re: ar putea însemna re:modelare, re:construcţie, re:naştere, re:iniţiere, re:formă, re:generare, re:structurare. Mesajul nu poate scăpa nimănui: Biserica va fi reconstruită şi adaptată noilor aquis-uri globale, pertinente societăţii informaţionale şi culturale de mâine, spre a putea sluji “împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ.” Ea nu trebuie să e-migreze în postmodernism nici măcar cu o aluzie la adventism. De aici acest titlu atât de benign, dar foarte familiar generaţieiX, re:church.

re:church se prezintă:

 

Citeşte filosofia

Ai visat vreodată o biserică în care să te poţi exprima în faţa lui Dumnezeu în felul tău unic? Unde darurile tale unice să poată fi validate şi să poţi contribui la o Cauză mai măreaţă decât tine însuţi? Un loc unde oamenii să fie aduşi la mântuire prin puterea Spiritului lui Dumnezeu lucrând prin comunitatea Lui? Unde credincioşii cresc împreună? Unde credincioşi şi necredincioşi au părtăşie în comunitate şi caută răspunsuri la perplexităţile vieţii? Câţiva dintre voi sunteţi destul de norocoşi să faceţi parte dintr-o astfel de biserică. Voi ceilalţi nici măcar nu visaţi aşa ceva. Şi nici nu speraţi aşa ceva. Asta e tot ce puteţi? Şi dacă ar exista o posibilitate ca visul vostru să devină realitate?

Ei bine, SE POATE

Ce este biserica? Care sunt părţile ireductibile? Când vorbim despre înfiinţarea unei biserici… vorbim de clădiri, parcări, amvoane, scaune…? Sau ar putea fi ceva mult mai complex decât atât? Ar putea un grup mic să fie o biserică? Când spunem “înfiinţarea unei biserici” noi vorbim despre tineri care crează o comunitate plină de Duh, autentică şi care creşte. re:church este hotărâtă să te împuternicească pe TINE să creezi o comunitate centrată pe Hristos şi autentică, acolo unde te afli. Cum vom face asta? Am crezut că n-o să mai întrebi! Citeşte mai departe…

Înţelege vremurile

Nici în ultimii 200 de ani nu am mai fost martori la aşa ceva! Regulile societăţii se schimbă mai repede decât reuşim să facem altele noi. Vechile monumente ale măreţiei umane se prăbuşesc, iar noi rămânem cu “ştim noi ce-o urma?” Ei bine, “ştim noi ce-o urma” este postmodernismul. Cuvântul “postmodern” descrie ceea ce lumea nu este – adică nu este modernă.

Ceea ce va fi lumea urmează încă să vedem, iar acesta este un moment incredibil pentru biserică. Participăm exact la crearea unei noi realităţi. Înseamnă să ne angajăm în acest dialog.

Misiunea noastră este să modelăm biserica de la zero, în aşa fel ca ea să se potrivească cu cultura noastră aşa cum este ea acum, nu cum era ea acum patru-cinci decenii. Cea mai bună metodă de a înţelege postmodernismul este să începi să te scufunzi în această literatură, în cărţi sau online.

Am pregătit o listă incredibilă de cărţi şi situri web care te vor ajuta să înţelegi postmodernismul. “…oamenii din Isahar, care înţelegeau vremurile şi ştiau ce trebuie să facă Israel…” (www.yaseeds.com;  www.re-church.org)

 

Să le luăm pe rând:

“Unde credincioşi şi necredincioşi au părtăşie în comunitate şi caută răspunsuri la perplexităţile vieţii”

Cu alte cuvinte, re:church va fi o comunitate ecumenică, în care credincioşi şi necredincioşi contribuie fiecare cu “darul lui unic” la o cauză mai bună decât ei înşişi. O comunitate în care nu interesul pentru adevăr în marea controversă este important, ci găsirea unei baze comune între credincioşi şi necredincioşi pentru “perplexităţile vieţii.” Închinătorii din re:church nu vor fi interesaţi nici măcar de revenirea lui Hristos, ce să mai vorbim de sanctuar, ziua ispăşirii finale, marea strigare, ploaia târzie, marea controversă încheiată şi Dumnezeu eliberat de acuzaţii... Ce perspectivă măreaţă au teologii noştri pentru viitorul adventismului!

După ce spulberă viziunea Bibliei despre sfârşit, fluturându-ne pe sub ochi viitorul postmodernist al omenirii, vizionarii noştri din noua mişcare ne avertizează că momentul incredibil pentru biserică ar fi că “participăm exact la crearea unei noi realităţi.” Suntem cu totul de acord că ne aflăm în faţa unei noi realităţi. Numai că pentru ei o “nouă realitate” nu este că judecata stă gata să treacă la cei vii; nu este că marea strigare a fost excesiv şi îndelung amânată; nu este că urmează Nunta Mielului, închiderea harului şi timpul de strâmtorare; nu este că cei patru îngeri ţin cu disperare cele patru vânturi ca să se încheie sigilarea. NU. Pentru ei, acestea sunt trenţele jerpelite ale adventismului tradiţional şi aberant, nepotrivite în era postmodernistă a e-creştinismului cult şi sofisticat.

Ei spun că misiunea lor este să modeleze biserica de la zero, evident, după ce glorioasa mişcare pe care noi am numit-o adventism a fost “ajutată” puţin să-şi dea obştescul sfârşit. După ce adventismul a fost stors timp de cinci decenii de tot ce era viu şi esenţial în el, tocmai de unii ca Knight et comp., este normal ca el să arate învechit şi banal într-o lume modernă. Este adevărat că un adventism din care s-au eliminat înţelegerea corectă a sanctuarului, cu ziua ispăşirii pentru cei vii şi marea strigare, o corectă şi unică viziune despre marea controversă, cu natura păcatului şi caracterul lui Dumnezeu în procedura Sa cu păcatul şi păcătoşii, este adevărat că un astfel de adventism este bun de îngropat şi aruncat la gunoi. Este adevărat că trăim un moment crucial pentru biserică, pe lângă care alfa ereziilor mortale s-ar putea să fi fost o jucărie. Pentru aceste cyber-creiere adventiste, o “nouă realitate” este predica de înmormântare a soliei îngerului al treilea şi masa de parastas alături de fermecătoarea companie a religiei globale aşa de mult dorită.

Fondatorii mişcării re:church merg mai departe şi explică de ce operaţiunea trebuie luată de la zero: biserica emergentă trebuie croită după “cultura noastră aşa cum este ea acum, nu cum era acum patru-cinci decenii.” Aici nu există confuzii. Pentru ei, problema reală nu este că biserica ar fi nepregătită pentru revenirea lui Hristos; nici că solia îngerului al treilea nu a fost comunicată planetei; nici că teologia adventistă este într-o confuzie de nedescris; nici că Martorul Credincios spune că suntem nenorociţi şi goi. Nu. Lucrarea trebuie luată de la zero pentru că nu se potriveşte cu cultura postmodernistă. Ce ruşine ar trebui să ne fie să ne prezentăm în faţa familiei globale creştine cu o cultură de acum patru-cinci decenii! În timp ce ei poartă savante discuţii despre poezia lui David faţă cu transmigrarea sufletului, venim şi noi cu… sanctuarul şi sora White. Pe când ei scriu eseuri despre unde se află sufletele victimelor din 9/11, ne trezim şi noi în vorbă cu... natura Domnului Hristos. Acestea sunt motive serioase ca re:church să înceapă de la zero.

Această tragedie îmi aduce aminte de Qvo Vadis. Nero construise o machetă a noii Rome, de un alb imaculat, de un farmec hipnotic. Curtenii priveau extaziaţi splendoarea albă, iar Imperatorul declama: „Iată, Roma noastră cea nouă!” Curajos ca totdeauna, Petronius întreabă: „Dar ce facem cu vechea noastră Romă, urâtă şi murdară cum este, dar totuşi, iubita noastră Romă? Ea este încă în picioare!” Părând surprins, Nero răspunde: „Este încă în picioare? La asta nu ne-am gândit.” În clipa următoare apare Tigelinus, comandantul gărzii, şi anunţă că Roma este în flăcări.

Motivul pentru care re:church crede că biserica emergentă nu se conturează destul de repede este că pastorii şi responsabilii cu misiologia bisericii nu prea au habar despre ce înseamnă postmodernismul. Spre a corecta neajunsul, ei oferă o listă bogată de materiale pentru lectură obligatorie (vezi: www.yaseeds.com/get_ready.html), iar printre lucrările de frunte pe care noua clasă teologică trebuie să le studieze se află cartea lui George G. Hunter III, The Celtic way of Evangelism. Nu trebuie să vă miraţi că pe această listă nu figurează niciun titlu familiar din literatura bisericii. Cei care vor face saltul quantic în postmodernism nu pot aduce cu ei subcultura adventistă.  În noul mediu religio-cultural al bisericii emergente, chestiunile cu privire la doctrine, structuri, crezuri sau profeţi sunt secundare, dacă nu irelevante.

Aşa cum am spus mai sus, în august 2002 a avut loc Conferinţa Naţională a acestui grup, în comunitatea Church of the Advent Hope din New York City. Tema sesiunii s-a intitulat Loving Babylon, o expresie plină de semnificaţii şi nu suficient de obscură ca să mascheze filozofia grupului re:church. Alături de eminenţele cenuşii ale lumii academice adventiste, George R. Knight şi Jon Paulien, audienţa a fost ajutată să iubească Babilonul de doi foarte proeminenţi savanţi, chiar din Babilon, specialişti şi practicieni în emerging church, Brian McLaren şi Carl George. [4] Chiar în clipele în care acest material este redactat, la San Diego, California (25 februarie - 1 martie 2003), are loc congresul internaţional şi inter-denominaţional numit Emergent Convention, la care Brian McLaren este invitat de frunte. Convenţia explorează căi şi propune soluţii pentru o naştere cât mai uşoară şi rapidă a creştinismului fără frontiere în postmodernism. [5]

Pe lângă cei amintiţi mai sus, la conferinţa Loving Babylon de la New York au mai prezentat materiale Monte Sahlin, vicepreşedinte al Uniunii Columbia, NAD, John McLarty, pastor şi editor la Adventist Today, şi pastorii Shasta Burr, Ryan Bell şi Samir Selmanovic, toţi din New York. [6]

Revista principală a bisericii, Adventist Review, a consacrat coperta şi articolul principal acestei conferinţe (Adventist Review, 19 decembrie 2002), indicând astfel că evenimentul nu este nici obscur şi nici marginal. Desigur, pentru o audienţă aşa de diversă şi problematică cum este cea a publicaţiei numărul unu a bisericii, lucrurile au trebuit puţin pastelate, aşa că titlul de pe copertă a devenit Faithful in Babylon, iar articolul lui Samir Selmanovic, o prescurtare a predicii lui de la conferinţă, a fost editat cu destul talent. Ceea ce nu înseamnă că cititorul avizat nu mai poate înţelege despre ce este vorba. Expresii ca biserica emergentă, staţiuni misionare într-o cultură seculară, tranziţie uriaşă,  subcultura adventistă, restructurare şi reorganizare, un nou start, apar des în articol; toate acestea sunt sloganurile conceptului ultra-modern din creştinismul evanghelic numit emerging church. Iar predica din Adventist Review a lui Samir se încheie astfel: “Aşa cum spunea poetul şi cântăreţul Leonard Cohen în cel mai recent album al lui, ‘Să rămână nespus adevărul, ducă-se binecuvântarea, dacă eu voi uita Babilonul meu’ (By the Rivers Dark).”

Noi putem înţelege de ce o vedetă ca Leonard Cohen, sau savanţi ca Brian McLaren şi Carl George declară deschis că ei iubesc Babilonul. Acest conglomerat religio-politico-filozofic este rezultatul muncii lor. Sunt născuţi şi crescuţi în religia Babilonului şi doresc să-l vadă prosperând în postmodernism. Decât să piardă Babilonul lor, ei sunt dispuşi să lase adevărul nespus, sunt gata să renunţe la binecuvântare.

Dar ce caută adventiştii de ziua a şaptea aici? Ce caută în acest ecumenism emergent poporul care trebuie să strige curând că Babilonul a ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte? Cum au ajuns oameni din eşalonul superior al academiei adventiste să ne înveţe că trebuie să iubim Babilonul? Nu faceţi greşeli fundamentale! Babilonul nu înseamnă oamenii din el, pe care va trebui să-i chemăm afară. Babilonul spiritual de astăzi este un amestec diabolic de păgânism, spiritism, orientalism şi ateism, împachetate în frumosul ambalaj al creştinismului. Acest amalgam de ism-uri, antice sau moderne, este pătat de sângele ucenicilor lui Hristos. El este descris în Biblie ca fiind mama desfrânatelor şi spurcăciunilor pământului, Babilonul cel mare. Din filozofia lui se adapă toate bisericile creştine de astăzi.

Oameni ca Brian McLaren şi Carl George, care de dragul Babilonului îngroapă adevărul şi renunţă la binecuvântare, sunt invitaţi să înveţe pe tinerii pastori adventişti cum să re:construiască, să re:nască, să re:structureze şi să re:modeleze adventismul spre a se integra în biserica emergentă. Şi fac acest lucru la braţ cu cei mai educaţi teologi ai noştri. Câtă dreptate avea Donald K. Short când spunea că “vinul Babilonului îmbată pe oricine îl bea, inclusiv pe adventişti.”

Noi nu milităm în acest articol pentru imobilism şi dogmatism. Aceşti oameni care doresc schimbări radicale în biserica noastră pleacă de la raţiuni extrem de serioase. [7] Nu trebuie să fii expert ca să constaţi că meniul principal de pe masa bisericii şi-a cam pierdut gustul. Cea mai mare parte dintre ideile vehiculate în diversele prezentări sunt sloganuri şi limbă de lemn, acolo unde nu sunt filozofie sofisticată sau poezie pretenţioasă. Cea mai mare parte dintre tinerii care rămân printre noi o fac doar pentru că li s-a creat o atmosferă de club provincial unde mai speră să găsească puţină prietenie sau părtăşie.

Dar soluţia corectă la această situaţie nu este biserica emergentă, aşa cum o vede ameţeala teologică a Babilonului, ci întoarcerea teologiei adventiste la adevărul care ne-a făcut un popor şi la solia foarte preţioasă care era, este şi va fi singura capabilă să propulseze Biserica Rămăşiţei în marea strigare.

În lumina faptului că îngerul bisericii Laodicea este chemat la pocăinţă, drumul spre împăcarea cu Hristos este înapoi, nu înainte, spre soluţii, mijloace şi căi de supravieţuire denominaţională. Spre a evita confruntarea cu Martorul Credincios, îngerul bisericii insinuează că problema este în exterior, şi de aici efortul uman şi financiar uriaş de a pregăti oameni care să evanghelizeze lumea. Campanie urmează după campanie, evanghelizare după evanghelizare, oameni vin şi pleacă dintre noi, dar biserica nu este mai pregătită să încheie lucrarea decât era acum 100 de ani.

Aşa cum este ea prezentată în vasta literatură, imprimată sau digitală, care circulă în creştinismul de astăzi, biserica emergentă seamănă leit cu doamna descrisă în capitolul 17 din Apocalips, o doamnă de ale cărei plăceri s-au bucurat împăraţii pământului, iar locuitorii planetei Terra s-au îmbătat cu vinul ei. În ea spirite de demoni călăuzesc minţile sclipitoare ale savanţilor vremii şi joacă ruleta rusească cu sufletele lor. Iar nouă ni se spune că nu putem participa la masa comună fără să ne împărtăşim cu acest vin.

Scriptura prezintă o biserică a vremii sfârşitului în contrast marcant cu ceea ce răsare astăzi sub ochii noştri. Ea este îmbrăcată în haina strălucitoare a neprihănirii lui Hristos, având slava orbitoare a caracterului lui Dumnezeu, de dimensiunile Sfintei Sfintelor, adică aceeaşi lungime, lăţime şi înălţime. Aceasta înseamnă că biserica, trecută prin binecuvântata lucrare a zilei ispăşirii, a ajuns la statura plinătăţii lui Hristos, iar scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost atins. Această lucrare binecuvântată încheie taina lui Dumnezeu şi odată cu ea istoria acestei planete.

Urgenţa clipei de faţă nu permite aiureli despre cultură, părtăşie, succes, convergenţe, misiologie, experienţe interioare, postmodernism sau oricare alt fel de emergenţe sentimentale sau emoţionale. Este clipa pentru ploaia târzie, când preoţii trebuie să plângă între tindă şi altar, iar Mireasa trebuie să iasă din cămara ei. Aceasta va provoca marea strigare, care pune omenirea în starea terminală de a alege între viaţă şi moarte. Apoi din cer se va auzi strigătul atât de mult amânat: “S-a sfârşit!” iar planeta Pământ va rămâne pentru o mie de ani un cimitir uriaş pentru cei care au visat la postmodernism, în timp ce duhurile necurate din Babilon se jucau cu minţile lor.  

Acesta este graficul Scripturii pentru viitorul imediat, iar acest popor a fost ridicat la existenţă exact pentru acest scop. Vai nouă dacă vom păstra adevărul nespus, vom persifla binecuvântarea şi vom batjocori oportunitatea veacurilor, din dragoste pentru Babilon.

 

 

 

Note:

[1]  George R. Knight: „Am făcut tot ce mi-a stat în putere spre a demonstra că Jones a fost  aberant de la început până la sfârșit” (Adventist Currents, aprilie 1988).

[2]  În timp ce Europa se uneşte conform profeţiei, Daniel vorbeşte despre o piatră care se va desprinde „fără ajutorul vreunei mâini,” va spulbera succesiunea imperială a planetei Pământ şi ea însăşi va deveni un munte mare, care va umple tot pământul. Noi înţelegem de aici că atunci când timpul istoric va atinge împărăţia celor zece degete de la picioarele chipului lui Nabucodonosor, Dumnezeu va pregăti, prin lucrarea tainică asupra inimilor unui grup de credincioşi care Îl vor primi, o generaţie care nu va fi deloc pământească, ci vor alcătui trupul colectiv al lui Hristos şi vor merge cu el 1000 de ani în Cetatea Sfântă. Această generaţie finală nu va fi pregătită de tehnici psihologice sau manipulări teologice, nici prin putere, nici prin tărie, ci prin lucrarea lăuntrică de ştergere a păcatului efectuată de Duhul Sfânt.

[3]  Au fost publicate nenumărate cărţi referitoare la postmodernism şi emerging church. Iată câteva: Ancient-Future Faith: Redefining Evangelicalism for a Postmodern World, Robert Webber (Baker, 1999); Aqua Church, Leonard Sweet (Group, 1999); ChurchNext: Quantum Changes in How We Do Ministry, Eddie Gibbs (InterVarsity, 2000); Generating Hope, Jimmy Long (InterVarsity, 1997); The Gospel in a Pluralistic Society, Leslie Newbegin (Eerdmans, 1989);  Inside the Soul of a New Generation, Tim Celek & Dieter Zander (Zondervan, 1996);  A Primer on Postmodernism, Stanley Grenz (Eerdmans);  Soul Tsunami, Leonard Sweet (Zondervan, 1999).

[4]  Pe situl re:church, la pagina despre vorbitori scrie aşa: “Să vă prezentăm câţiva dintre vorbitorii la conferinţa ‘Loving Babylon.’ Aceşti tipi sunt o combinaţie eclectică de practicieni şi savanţi. Sunt invitaţi să se joace cu mintea voastră, să vă lărgească inima şi să vă întărească mâna.”

Nu putem şti dacă în final combinaţia eclectică a lărgit inima sau a întârit mâna cuiva, dar avem o bănuială secretă că ei s-au jucat copios cu minţile audienţei. Subiectul lui George R. Knight a fost “The Fat Lady Rides On,” titlu în care se simte o undă de ironie la adresa Grasei [Biserica Adventistă] care se încăpăţânează să ignore sugestiile pe care le-a primit în “The Fat Lady and the Kingdom” scrisă de acelaşi stimat autor.

[5]  vezi  www.emergentconvention.com

[6]  Conferinţa Naţională din 2003 a celor din re:church se va desfăşura pe coasta de vest, Lake Arrowhead, CA, 13-16 august, sub genericul „Dancing with God – steps to loving well.”

[7]  Nu ne îndoim de sinceritatea celor din reţeaua re:church. Mulţi dintre ei s-ar putea să nu aibă nici măcar habar despre ce este adventismul. Educaţi în atmosfera liberală a mediului academic, unde cunoaşterea lui Dumnezeu depinde atât de mult de opiniile unor savanţi, ei au perceput istoria adventă după tiparul programei şcolare. Astfel este uşor să vezi în Biserica Adventistă doar o altă biserică protestantă, cu bunele şi relele ei, ca toate celelalte biserici surori.