Revista Semnele Timpului a publicat, în numărul din decembrie 2002, un articol intitulat „Cum permite un Dumnezeu bun şi atotputernic atâta suferinţă?” Articolul, scris de Lynn M. Karnes, este o relatare a interviului cu Anne Graham, fata celebrului evanghelist Billy Graham, după şi despre atacul asupra Americii din 11 septembrie 2001. Întrebată de moderatoarea emisiunii cum este posibil ca Dumnezeu să permită un asemenea dezastru, Anne Graham a explicat că Dumnezeu nu putea oferi protecţie din cauză că El a fost izgonit din societatea americană, printr-o serie de acte regretabile. Ea enumeră câteva asemenea acte şi demonstrează că, în faţa voinţei naţiunii, Dumnezeu a fost obligat să Se dea la o parte. Caracterul Lui delicat nu Îi permite să Se impună acolo unde nu este dorit.

Noi felicităm comitetul de redacţie şi pe redactorul şef, pastor Valeriu Petrescu, că au permis, pentru prima oară în mass-media adventistă din România, ca un asemenea concept despre caracterul lui Dumnezeu să vadă lumina tiparului. Lumea are nevoie disperată să vadă lumină la acest subiect. Poporul nostru este unicul depozitar al adevărului că Satana a făcut eforturi uriaşe „ca să poată reprezenta greşit pe Dumnezeu în faţa lumii. El a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul” (RH 10.02.1891). Mulţumim lui Dumnezeu pentru prima rază de lumină din Semnele Timpului.

Acest lucru însă nu ne împiedică să ne punem câteva întrebări legitime. De ce este nevoie să apelăm la articole scrise de baptişti ca să explicăm caracterul lui Dumnezeu? De ce autorii adventişti care apreciază acest adevăr nu sunt lăsaţi să vorbească în publicaţiile bisericii?

Curierul Adventist a tunat şi fulgerat împotriva noastră, din cauza acestui subiect. Ce să înţelegem de aici? Că cele două publicaţii au orientări diferite? Greu de crezut, dacă ne uităm la componenţa comitetului de redacţie de la Semnele. Mai uşor de crezut ar fi că în faţa lumii suntem dispuşi să recunoaştem „farmecul inegalabil” al lui Hristos, dar pentru membrii bisericii nu este sănătoasă o asemenea imagine despre Dumnezeu. Ne place ca lumea să ne perceapă a fi „fundamentalişti, dar luminaţi,” cum ne numea un ziarist francez, dar în interior, teama de pedeapsă şi supunerea obţinută prin ameninţare sunt socotite ca o garanţie a credinţei curate.

Înţelegând că răspunsul lui Anne Graham este acceptat ca fiind „profund şi inspirat,” şi înţelegând că Dumnezeu nu Se schimbă, oferim şi noi o explicaţie, folosind aceleaşi expresii şi raţionamente, pentru un alt episod al istoriei.

Cum permite un Dumnezeu bun şi atotputernic un asemenea cataclism?

(răspuns la articolul cu acelaşi titlu publicat în Semnele Timpului din decembrie 2002)

...

La două zile după dezastrul din Câmpie, în emisiunea Late Night Show a postului TV local din Ţoar, fata lui Lot a fost întrebată de moderatoarea emisiunii, Emell Amram, cum a fost posibil ca Dumnezeu să permită un asemenea măcel înfiorător.

Ralitza Lot a dat un răspuns foarte profund şi inspirat:

- Cred că Dumnezeu este adânc întristat de ceea ce s-a întâmplat, la fel ca noi toţi. Dar noi de ani de zile Îi spunem să iasă din şcolile noastre, din guvernul nostru şi din vieţile noastre. Şi El, fiind o persoană delicată şi sensibilă – care preţuieşte libertatea mai presus decât orice – cred că pur şi simplu S-a dat calm la o parte. Cum putem noi să ne bucurăm de protecţia şi binecuvântările Sale, deşi Îi cerem insistent să ne lase în pace?

Cred că totul a început atunci când cineva de la curtea împăratului a cerut ca programa şcolară să nu mai includă istoria despre cele şase zile ale Creaţiunii. Cărturarii noştri spuneau că nu este sănătos ca generaţiile viitoare să fie limitate la o aşa concepţie îngustă despre lume şi viaţă. Iar noi am spus O.K.

Apoi, cineva a spus că ar fi bine ca slujbele de la temple să includă o scenetă de adorare la care să participe tinere frumoase, care să-şi aducă trupurile ca o jertfă vie, spre plăcerea şi desfătarea închinătorilor. Iar noi am spus O.K.

Apoi, unul dintre preoţii noştri cei mai de seamă a spus că Dumnezeu va fi foarte onorat dacă am aduce un omagiu mamei-naturi care ne hrăneşte pe toţi. Noi am spus că este bine, aşa că am început să adorăm copacii şi munţii, apa şi dealurile, am găsit câte un zeu pentru fiecare dintre ele şi ne-am închinat lor pe înălţimi.

Apoi, un specialist în relaţii sociale a spus că este un lucru sănătos şi acceptabil să practicăm ceea ce el numea „dragoste liberă,” adică să petreci câteva ore plăcute în compania unui străin de pe stradă, ales la întâmplare. Iar nouă ni s-a părut a fi un sport încântător.

Mai târziu, câţiva curteni ai împăratului ne-au convins prin exemplu personal că familie nu înseamnă neapărat un bărbat şi o femeie uniţi prin căsătorie. Ei spuneau că dragostea faţă de persoane de acelaşi sex este ereditară, şi ar fi nenatural să ne opunem ei. Iar noi am spus că ni se pare corect.

Apoi, marele preot ne-a spus că are o viziune de la zeiţa dragostei, care ne cerea să onorăm fertilitatea prin expunerea trupurilor goale ale copiilor în piaţa publică. Noi am zis O.K., dar foarte curând serbarea a degenerat în abuzuri cutremurătoare împotriva copiilor.

Cu o seară înaintea tragediei, tata a invitat la noi în casă doi călători, în trecere prin Sodoma. Dar abia am terminat masa de seară şi ne pregăteam de culcare, când casa noastră a fost înconjurată de vecini, care cereau insistent să scoatem afară pe cei doi. Îţi dai seama ce voiau să facă cu ei. Tata s-a împotrivit cât a putut, s-a oferit chiar să mergem afară eu şi sora mea, dar ei strigau obsesiv că vor pe cei doi călători. Eu cred că cei doi erau îngeri – aşa spunea tata – căci poporul de afară părea orb; nu mai găseau uşa pe care doreau să o spargă.

Vezi, noi de ani de zile trăim aşa, lucrurile acestea ni se par normale. Dar se pare că proverbul acela este foarte potrivit: „Ceea ce vei semăna, aceea vei culege.” Noi mergem la temple, ale căror altare sunt pătate de sângele copiilor noştri, ca să cerem lui Dumnezeu să ne apere viaţa şi sănătatea. Îi spunem să ne lase în pace că ne strică orgiile cu legile Lui, apoi suntem supăraţi pe El când se prăvălesc urgiile peste noi.

Telespectatorul care a sunat puţin mai înainte spunea că nimicirea oraşelor noastre a fost răzbunarea lui Dumnezeu, care a promis că va pedepsi până la exterminare pe cei care refuză oferta Lui de har iubitor. Şi eu credeam că este aşa. Acum însă cred mai degrabă că unchiul meu Avraam – ştii, acela care ne-a eliberat din prizonierat – avea mare dreptate când spunea că Dumnezeu nu Se impune cu forţa acolo unde nu este dorit. El spunea că Dumnezeu, după ce a făcut tot ce se putea face pentru a ne trezi la realitate, ne lasă pe drumul nostru, cu consecinţele ce decurg de aici. Şi am văzut ce pot însemna acele consecinţe. Avraam spunea că Dumnezeu nu doreşte o dragoste care vine din constrângere şi ameninţare cu forţa. Nu ştiu ce au fost acele mingi de foc – cum spun unii martori – care s-au prăvălit peste cetatea noastră, dar eu ştiu că nu a fost mâna lui Dumnezeu. El preţuieşte mai mult decât noi libertatea. Mi-e teamă însă că vor trece peste noi generaţii nesfârşite până când acest lucru va fi înţeles şi apreciat.