Creştinii au şi ei o vină în răspândirea alarmantă în lume a crezurilor păgâne orientale despre karma şi transmigrarea sufletului dintr-un corp în altul. Creştinii au moştenit şi propovăduiesc o foarte greşită concepţie despre întruparea lui Hristos. Ei cred că Hristos a fost a doua Persoană a Dumnezeirii care Şi-a abandonat trupul divin în cer, cu toate atributele lui speciale, iar sufletul Lui a venit în lumea noastră şi a locuit un trup omenesc oarecare, devenind astfel Fiul omului. Mai mult, ei spun că la înălţarea Sa la cer trupul respectiv a fost abandonat, iar spiritul Hristos a revenit la poziţia, capacităţile, prerogativele şi starea pe care le avea înainte de epopeea Sa pământească.

Aceste credinţe despre întrupare nu se potrivesc în nici un fel cu credinţa lui Isus, care spunea, cât de insistent se poate, că „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” Nu se potrivesc nici cu profeţia care spunea că „Îl vor numi: Dumnezeu cu noi.” Nici cu declaraţia lui Moise, care spunea despre El că va fi ridicat, „dintre voi, dintre fraţii tăi.” Şi nici cu afirmaţiile clare ale lui Pavel, care spunea că „omul Isus Hristos” era „din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul” şi că Dumnezeu a ridicat un mântuitor pentru Israel „din sămânţa lui David,” care este Isus.

Omul Isus Hristos a fost născut în familia omenească, din codul genetic al seminţiei lui Iuda, din care provenea David, prin puterea creatoare a lui Dumnezeu şi fiind părtaş de natură divină conform scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice, aşa cum a fost Adam, aşa cum sunt îngerii şi locuitorii lumilor necăzute. El este deseori numit în Scriptură „al doilea Adam.”

Spiritul Profeţiei ne spune că templul din Ierusalim era o pildă despre scopul etern al lui Dumnezeu de a locui în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om. Adam a fost un templu al lui Dumnezeu, iar prima persoană de pe această planetă care a devenit un templu al Creatorului, după căderea lui Adam, a fost Omul Isus Hristos. El a demonstrat, îngerilor şi oamenilor, că, fiind părtaş de natură divină, omul nu păcătuieşte. Nu trebuia demonstrat că Dumnezeu, fiind părtaş de natură umană, nu păcătuieşte. Omul Isus Hristos era părtaş de natură divină, adică era plin de Duhul Sfânt, iar Dumnezeu răspundea astfel provocării lui Satana, care dorea să răstoarne temeliile guvernării divine prin afirmaţia că părtăşia de natură divină ar fi un instrument al sclaviei.

Doar din această perspectivă se potriveşte descrierea lui Pavel despre Omul Isus Hristos, pe care „Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Fil. 2:9-11). Dacă Isus Hristos a fost a doua Persoană a dumnezeirii deghizată în om, nu era nevoie să I se dea nici un nume mai presus de orice nume, deoarece îl avea deja din veşnicii. Acest nume glorios I S-a dat Omului Isus Hristos prin actul înfierii, la confirmarea numirii Sale pe tronul universului, rămas liber prin sacrificiul veşnic al Cuvântului, care S-a „aşezat între vii şi morţi, ca urgia să înceteze.”

Astăzi omenirea are pe tronul universului, pe „muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei,” un membru al ei cu drepturi depline, şi care a înfiat astfel omenirea în familia lui Dumnezeu. El este capul noii familii omeneşti, oameni divino-umani, născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi – adică ADN-ul lui David – ci dintr-una care nu poate putrezi – adică biosul divin, Duhul Sfânt aşezat în spirit, în Sfânta Sfintelor din templul inimii, aşa cum cerea noul legământ (Ieremia 31).

Oferta lui Dumnezeu rămâne actuală:

„Omenescul lui Hristos este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos, şi prin Hristos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos a fost un om adevărat; El a dovedit umilinţa Sa devenind om. Şi totuşi, El era Dumnezeu în trup. Când ne aplecăm asupra acestui subiect am face bine să ascultăm cuvintele spuse de Hristos lui Moise lângă rugul aprins: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este un pământ sfânt.” Ar trebui să venim la acest studiu cu umilinţa unui ucenic, cu inima zdrobită. Studiul întrupării lui Hristos este un teren fertil, care va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns” (Youth Instructor, 13 octombrie 1898).

La capitolul întrupării lui Hristos trebuie săpat foarte adânc, deoarece pervertirea naturii lui Hristos a fost la fel de adânc îngropată sub molozul erorilor, astfel ca urmaşii lui Hristos să fie aduşi pe genunchi la picioarele lui Baal.

Fericită generaţia care se va apuca de lucru, cu umilinţă şi seriozitate, în mina bogată a acestui subiect capabil să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu, care este „Hristos în voi.” Ei vor descoperi acolo pe Omul Isus Hristos, Mântuitorul, Dumnezeu cu noi.