După spectaculoasa demonstraţie de pe vârful muntelui Carmel, unde a fost onorat de Dumnezeu cu o clară şi fără echivoc susţinere a întregii lui solii că academia lui Israel bate câmpii, Ilie coboară în capitală. Era normal să fie primit cu laude şi recunoştinţă la curte. Din contră, este ameninţat cu moartea printr-o depeşă de la cabinetul doi. Marele nostru profet – şi care dintre noi ar fi făcut altfel? – îşi ridică ambasada şi fuge în pustie. Dezamăgit şi epuizat fizic, el cere lui Dumnezeu să-i ia sufletul. (De unde vedem ce concepţie avea el despre moarte). Apoi a adormit.

După ce îngerul l-a încurajat cu prezenţa şi hrana divină, Ilie a avut şi el parte de cele 40 de zile prin care au trecut şi alţii în cunoaşterea lui Dumnezeu. Singur cu Dumnezeu pe muntele Horeb, Ilie avea nevoie de adevărata instruire în legile şi purtările lui Dumnezeu, pe care muntele Carmel nu i le dezvăluise. Apelul suna aşa: „Fii gata pentru o întâlnire cu Mine, de care s-ar putea să fii foarte surprins.”

„Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stîncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire. Când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stătut la gura peşterii” (1Regi 19:11-13).

Câte milioane de credincioşi de-a lungul timpului au fost siguri că Dumnezeu este şi în uragan, şi în cutremur, şi în foc, peste tot în Scriptură. Toate nimicirile şi ororile istoriei sunt puse pe umerii Săi. Este făcut vinovat pentru potop, pentru Sodoma şi Gomora, pentru dezastrele care au lovit Egiptul, pentru şerpii din pustie, pentru bolile care au decimat pe Israel şi pentru toate masacrele redate pe paginile Scripturii.

În contrast, cât de puţini au auzit susurul blând şi liniştit care străbate Biblia de la un capăta la altul: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele?... Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă” (Osea 11:8).

Astăzi, poporul acesta al nostru, ameţit şi bezmetic, se repede afară din peşteră ori de câte ori aude uraganul, simte cutremurul sau vede focul. Ei se bucură să vadă în acţiune braţul puternic al unui Dumnezeu „drept.” Dar, de câte ori am făcut aşa, ne-am trezit nas în nas cu Baal.

Ilie a învăţat lecţia. A înţeles că ultima tuşă la caracterul unui profet pe picior de plecare va fi o descoperire a caracterului lui Dumnezeu. Acum, cu câteva ore înainte de marea plecare, nu ar fi înţelept din partea noastră să urcăm cu umilinţă pantele muntelui Horeb, ca să înţelegem şi noi că Dumnezeu nu a fost niciodată nici în furtună, nici în cutremur, şi nici în foc?