Discutam recent despre măhrama pe care Dumnezeu a fost obligat să o aşeze peste Scriptură, ca oamenii să se poată apropia de El, să poată fi învăţaţi căile neprihănirii în starea lor de păcat. Ce s-ar fi întâmplat dacă slava neacoperită a caracterului lui Dumnezeu ar fi fost prezentată oamenilor despărţiţi de Dumnezeu? Mai important, ce s-a întâmplat atunci când Dumnezeu a trimis pe cineva asemenea fraţilor Lui, dar cu o “slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”? Fraţii Lui L-au omorât fără nici o reţinere.

Hristos a venit să descopere lumii caracterul imaculat al Tatălui Său. Această descoperire, deşi învăluită în pilde şi metafore, a fost greu de suportat pentru poporul ales. Era o clară contradicţie a tot ceea ce învăţaseră ei la sinagogă în ultima mie de ani. Ei fuseseră zeloşi în cercetarea lui Moise frântură cu frântură de slovă din lege. Dar produsul final s-a dovedit a fi o monstruoasă imagine despre Dumnezeul lor. Ei au contribuit mai mult decât păgânii la îngroşarea negurii care acoperea pământul. Acum, un Frate al lor, ridicat “din mijlocul lor,” le spunea că slava pe care o lăudau ei la serviciul divin era o slavă după chipul şi asemănarea lumii. El trăia sub ochii lor slava lui Dumnezeu, aceea de care nimeni nu se poate apropia.

Slava aceasta făcuse pe poporul Israel să fugă îngrozit de lângă muntele Sinai; pe Daniel să cadă în leşin; pe Ezechiel să încremenească pe loc; iar pe Isaia să se considere ca şi mort.

“Când Isaia a privit slava lui Dumnezeu, sufletul lui a fost aruncat în ţărână. Datorită viziunii neacoperite pe care cu har i-a fost îngăduit să o privească, el a fost umplut cu repulsie faţă de sine. Acesta va fi totdeauna efectul asupra minţii omeneşti, atunci când razele Soarelui neprihănirii vor străluci asupra sufletului. Lumina slavei lui Dumnezeu va descoperi toate relele ascunse şi va aduce sufletul în mărturisire umilă. Pe măsură ce slava crescândă a lui Hristos este descoperită, fiinţa umană nu va mai vedea nici o slavă în sine; atunci diformitatea ascunsă a sufletului său este descoperită, iar mândria şi slava omenească au dispărut. Eul moare, iar Hristos trăieşte” (BE 12 martie 1894).

De-a lungul istoriei, doar o minoritate a reuşit să vadă ce se ascunde în spatele acelei măhrame ce acoperă caracterul lui Dumnezeu. Ei au înţeles că în spatele aparenţei de foc, fum şi cutremur, se ascunde un serv blând, milos, iertător şi amabil. Ei au spus, ca Ioan: “Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Au privit, au înţeles natura păcatului, au înţeles unde se ascunde puterea slavei lui Dumnezeu şi au devenit astfel martori ai neprihănirii în milenara ei confruntare cu nelegiuirea.