Cu puţin timp înainte de sărbătoarea corturilor, Domnul Hristos a avut un dialog cu fraţii Săi de corp şi unul dintre lucrurile afirmate de El atunci confirmă încă o dată solia 1888 despre natura Sa.

Ioan spune că nici fraţii Lui nu credeau în El, ironizându-L pentru stângăciile politice pe care le făcea. Ei Îl stimulau să-Şi facă un minim de publicitate, dacă tot pretinde că este ceva, iar Iudea era chiar o asemenea scenă publică pentru un nou profet. Dar fratele lor mai mic, devenit pentru noi Fratele mai mare al noii familii omeneşti, le-a răspuns:

„Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele” (Ioan 7:7).

Ce legătură are aceasta cu ceea ce spuneau ei? De ce să-L urască pe El lumea mai mult decât pe ceilalţi? Dacă misiunea Sa a fost să descopere lumii pe Tatăl, în ce fel a mărturisit El că „lucrările lumii” sunt rele? Limbajul Său nu descoperă o atitudine agresivă faţă de lume şi lucrările ei, care să justifice o asemenea afirmaţie. Astăzi mulţi jurnalişti, analişti politici sau membri marcanţi ai clerului au un discurs mult mai virulent la adresa lumii şi a lucrărilor ei. Dar lumea nu-i urăşte. Din contră, sunt apreciaţi, căutaţi şi – mai ales – foarte bine plătiţi.

Şi totuşi Domnul Hristos a mărturisit deplin că lucrările lumii sunt rele, iar această mărturisire era atât prin cuvânt, cât mai ales prin natura Sa. În timp ce El era un templu pentru Dumnezeu, părtaş de natură divină, şi declara deschis că Tatăl locuieşte în El, în acelaşi timp lumea întreagă zăcea „în cel rău” (1 Ioan 5:19), despărţită de Dumnezeu, un templu pustiu. Omenirea este la discreţia heruvimului rebel, căruia i se închină şi pe care îl numeşte Dumnezeu. Aceasta este starea de fapt a lumii, şi întreg modul de operare al ei se bazează pe această independenţă fundamentală de Dumnezeu. Lucrările lumii, oricât de corecte politic, oricât de atrăgătoare sau eficiente ar părea ele, suferă de o maladie fatală: Sunt rupte de viaţa lui Dumnezeu, izvorăsc din egoismul inimii fireşti şi slujesc intereselor stăpânitorului acestui veac.

Nu este deci de mirare ura devastatoare pe care o poate stârni apariţia în mijlocul acestei lumi a unui membru al omenirii care nu se supune acestei reguli de bază. Un om părtaş de natură divină în mijlocul unei lumi despărţită de natura divină este cel mai mare pericol la adresa existenţei ei.

Timp de patru mii de ani, Satana a stat relativ liniştit, deşi îl mai tulbura uneori afirmaţia din Eden despre o sămânţă a femeii care îi va face probleme serioase în viitor. Acest gând incomod l-a făcut să urmărească atent dezvoltarea poporului ales, intervenind cu viclenie, uneori violent, asupra psihicului colectiv, reuşind să târască pe fruntaşii lor, crema cremelor, cei mai buni dintre cei buni, în cele mai scârboase şi bizare moduri de viaţă.

Satana înţelesese foarte bine cuvintele lui Moise, că Sămânţa chiar va fi „a Femeii,” că Salvatorul va fi ridicat „dintre fraţii tăi,” un membru al familiei omeneşti care va strica ordinea firească a lucrurilor. El nu se temea de Dumnezeu, de Duhul Sfânt sau de vreun alt locuitor al cerului că s-ar putea să-i strice lucrările cu această lume. Aceştia erau acolo de patru mii de ani şi nu reprezentaseră o ameninţare majoră pentru pământeni. Iar el participa la întâlnirile universale ca administrator al Pământului, probabil lăudându-se cu lumea lui despărţită de Dumnezeu, care, nu-i aşa, se descurcă bine-mersi şi fără legea divină.

Nu îşi dădea bine seama ce şi cum va fi, dar era un lucru cert că poporul ales va produce surprize neplăcute. Ne putem imagina ce uimit a fost să vadă cum, sub ochii lui, se reface în omenire exact lucrul împotriva căruia luptase cu aşa succes în cer: Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Pruncul din Betleem nu mai era după ordinea firească a lucrurilor. În El locuia deplin Dumnezeu. Era părtaş de natură divină. Avea legea scrisă în adâncul inimii. Avea caracterul Tatălui.

Acesta era un eveniment capital şi distrugător pentru ordinea lumii lui. Breşa a fost refăcută în al doilea Adam, omenirea era conectată din nou la izvorul vieţii şi avea ocazia, prin El, să cunoască realitatea ordinii divine şi adevărul despre Tatăl. Acestea sunt implicaţiile expresiei Sale din Ioan 7. Aceasta a fost mărturia Sa că lucrările acestei lumi sunt rele. Împotriva unei asemenea mărturisiri s-a ridicat tot infernul. Dacă Satana putea dovedi că omul devenit un templu al lui Dumnezeu calcă legea, planul cerului ar fi eşuat, iar omenirea ar fi rămas sub jurisdicţia lui, dispărând sub efectul păcatului şi morţii. Aşa că a trecut la treabă cu toată puterea de care era capabil. Dacă el ar fi crezut aşa cum crede biserica astăzi, că Hristos era Dumnezeu cu un corp uman, nu avea nici un rost să încerce să-L ispitească. El, care trăise la sediul central şi „sigila desăvârşirea” în mijlocul pietrelor scânteietoare, ştia foarte bine că este imposibil ca Dumnezeu să fie ispitit. Dar Sămânţa femeii era cu totul altceva. Era o fiinţă în care cele două naturi, umană şi divină, erau unite. În el s-a aprins speranţa că s-ar putea să aibă succes. Şi a făcut tot ce i-a stat în putere. Dar a eşuat lamentabil. Cerul a dovedit că „omul unit cu divinul nu face păcat,” iar prin serva Sa, Dumnezeu spune bisericii şi lumii:

“Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat” (MB 180). “Viaţa lui Hristos este o descoperire despre ce pot deveni fiinţele omeneşti căzute, prin unire şi legătură cu natura divină” (FILB 219).

O asemenea mărturie deranjează şi astăzi lumea şi "lucrările ei." Iar noi suntem tulburaţi să constatăm că o asemenea mărturie deranjează chiar biserica lui Hristos.