Timp de douăzeci de ani, copiii lui Israel au fost supuşi regelui Canaanului, Iabin, şi lui Sisera, comandantul oştilor lui. Anii se scurgeau, şi Israel refuza să recunoască faptul că suferinţele şi calamităţile care s-au abătut asupra lui sunt rezultatul neascultării de Domnul. Ei socoteau că sunt lucruri obişnuite, naturale. Dar cu fiecare casă incendiată după un nou raid, cu fiecare copil răpit, cu fiecare viol şi jaf, unii, mai receptivi influenţei Duhului Sfânt, au început să vadă adevărata cauză a dezastrului. Situaţia aceasta a continuat până când tot mai mulţi dintre ei şi-au recunoscut vina şi au strigat către Domnul cu pocăinţă sinceră.

Ajunşi la capătul puterilor, ei s-au întors cu toată inima către Domnul. El le-a ascultat rugăciunea, dar nu a răspuns aşa cum se aşteptau ei. Poporul avea nevoie de un general, dar Domnul le-a trimis o femeie, pe Debora, pe care a ales-o judecător în Israel.

Debora face o descriere foarte interesantă a “stării naţiunii” în acel moment, descriere cu serioase implicaţii spirituale pentru noi. Ea spune că “drumurile erau pustiite” şi “locuitorii apucau pe căi strâmbe.” “Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere.” “Israel îşi alesese noi dumnezei; atunci războiul era la porţi. Dar nu vedeai nici scut, nici suliţă, la patruzeci de mii în Israel” (Judecători 5).

Parcă ar fi o descriere a situaţiei noastre. Ca şi atunci, în joc nu este doar starea nenorocită a poporului, ci un conflict mai profund şi mult mai serios, între căpeteniile întunericului acestui veac, care ţin sub apăsare poporul lui Dumnezeu, şi Domnul oştirilor, Sfântul lui Israel, Judecătorul lui Israel care este “lovit cu nuiaua peste obraz” (Mica 5,1). Acest lucru se vede în capitolul 25, versetul 23:

"Blestemaţi pe Meroza, a zis îngerul Domnului, blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui; căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre oamenii viteji."

Dacă reuşim să vedem desfăşurarea mai largă a conflictului, vom avea o imagine mult mai clară a poziţiei şi rolului nostru în confruntarea finală. Războiul pe care l-a declanşat Lucifer împotriva guvernării lui Dumnezeu a ajuns în ultima fază. După ce a pus mâna pe “locuinţele lui Dumnezeu” prin “mărimea negoţului tău”(Ezechiel 28,16), tot ce are de făcut fostul heruvim ocrotitor este să se baricadeze în “ţinutul” lui din “inima mărilor.” Atâta timp cât poate ţine în stăpânire aceste “locuinţe,” provocarea lui, că sângele lui Hristos nu schimbă viaţa oamenilor, rămâne în picioare. În acest sens “Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua peste obraz.”

Situaţia este destul de complicată: pe de o parte, Dumnezeu nu poate interveni cu forţa, căci voinţa trebuie respectată; pe de altă parte, oamenii nu ştiu cine se ascunde în ei, cine le controlează voinţa, şi astfel nu au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Iudeii studiau Scripturile de ani de zile în fiecare sabat, dar interpretau afirmaţiile lor spre a se potrivi cu imaginea lor despre Mesia. Deşi Isaia spunea clar că Mesia va aduce eliberare “prinşilor de război,” ei vedeau aici un aspect pur material al implicării lui Mesia în luptele naţiunii cu vecinii ei, neamurile, romanii. De aceea au reacţionat atât de violent la solia pe care le-o aducea Isus. Ei aveau nevoie să înţeleagă realitatea luptei şi teritoriul desfăşurării ei. La acest aspect, Isus a fost foarte clar. Dar ei nu aveau urechi pentru aşa ceva.

Durerea din glasul Domnului persistă până astăzi: O, de M-ar asculta poporul Meu, de ar merge Israel pe căile Mele, într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lui (Psalmii 81,13.14).

Dar atunci când Israel nu-şi cunoaşte vrăjmaşii şi nu ştie unde se ascund, Domnul nu-i poate înfrunta. Mă întreb dacă nu facem şi noi astăzi aceeaşi greşeală, identificând vrăjmaşii cu comunismul, cu catolicismul şi decretul duminical, cu protestantismul apostaziat, cu New Age, cu materialismul şocant care ne invadează, cu Noua Ordine Mondială. Nu vreau să neg importanţa acestor instituţii, dar ele nu sunt decât o foarte şireată amăgire, ca rămăşiţa să privească adevăraţii vrăjmaşi cât mai departe de realitate.

De asemenea, în joc nu este scumpa noastră piele, aşa cum ne place să credem şi aşa cum se observă din tot ce facem. În joc se află credibilitatea, caracterul lui Dumnezeu, împroşcat cu noroi de Satana şi împărăţia lui. Este un conflict în care avem un cuvânt de spus, aş zice un cuvânt hotărâtor. Ne-am copilărit prea mult timp vorbind doar despre mântuirea noastră, uitând de caracterul Lui, de acuzaţiile care I se aduc şi de batjocura pe care o suportă de ani de zile.

Laodicea nu înţelege că în conflictul care se desfăşoară, ea trebuie să fie martor. Şi chiar dacă ar înţelege, nu poate să fie martor atâta timp cât “nu ştie” ce fel de goliciune o afectează. Nu cunoaşte teritoriul unde se desfăşoară lupta, şi nu ştie nici rolul Domnului Isus în acest conflict. Dovadă că Isus este încă afară şi bate la uşă.

Iar când Israelul spiritual îşi alege noi dumnezei, războiul este la porţi.