Singura cale pentru dreptate pe care o recunoaşte inima firească este pedepsirea vinovaţilor cu moartea, după ce vinovaţii respectivi au fost mai întâi torturaţi pe măsura vinovăţiei lor. Aceasta este, în esenţă, poziţia bisericii asupra dreptăţii lui Dumnezeu.

Omenirea întreagă este însetată după dreptate, dar toţi se uimesc cât de nedreaptă este aplicarea dreptăţii. Tot aşa va fi şi în împărăţia luminii, tot la fel este administrată acolo dreptatea pe care toţi o cerem cu disperare? Când vom ajunge în cer vom constata că la temelia sistemului juridic divin se află principiul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”?

Se pare că orbirea de care suferă îngerul bisericii Laodicea provine din folosirea abuzivă a soluţiei „ochi pentru ochi” în explicarea dreptăţii lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este aşezat în postura unui executor judecătoresc. Legea spune că pedeapsa pentru păcătoşi este moartea, iar Dumnezeu trebuie să o aplice, dacă doreşte să fie drept, aşa cum pretinde şi cum Îl dorim. Păi ce s-ar alege de frumosul nostru univers dacă Dumnezeu nu S-ar supune şi El principiului „ochi pentru ochi”?

Este adevărat că Dumnezeu este drept şi aplică corect dreptatea, dar nu după legea talionului, ci conform principiului „ceea ce semeni, aceea vei secera” aflat la temelia libertăţii de alegere.

Natura umană însă are adânc fixată în structura ei răzbunarea ca formă de exprimare a dreptăţii. Este posibil că David a reuşit să pătrundă acest paradox: „O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge! Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi! Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc, şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei” (Ps 139:19-22).

Privind în sufletul lui, a descoperit acolo ură, sete de sânge şi răzbunare contra vrăjmaşilor lui Dumnezeu. El socotea că uciderea celor răi ar rezolva problema. Odată cu înlăturarea răilor ar veni fericirea celor buni. Tragedia este – şi David nu pare să înţeleagă aceasta – că cei buni şi cei răi sunt toţi copiii Tatălui nostru ceresc, pe care El îi iubeşte fără discriminare, în ciuda alegerii lor distrugătoare. Pilda fiului risipitor susţine din plin această afirmaţie.

Dragul nostru David îşi ia totuşi o precauţie de bun simţ, fiind dispus să recunoască faptul că s-ar putea să fie complet greşit în această evaluare a dreptăţii. El continuă:

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps 139:23-24).

Ce fericire ar fi dacă îngerul bisericii Laodicea şi-ar lua şi el această precauţie de bun simţ! Ce plăcut ar fi pentru urechile universului să declare şi el, alături de David, că n-ar fi exclus să se afle – cu privire la caracterul lui Dumnezeu – pe o cale rea. Cât de uşor ar putea fi el vindecat şi dus „pe calea veşniciei” dacă ar fi dispus să asculte apelul sfâşietor al cerului că „puterea constrângătoare nu se află decât sub guvernarea lui Satana” (DA 759). Ce repede ar afla astfel biserica din gura lui că în planul de guvernare al lui Dumnezeu „nu se foloseşte forţa brutală spre a forţa conştiinţa” (COL 77). Cât de eficient ar fi lumea noastră zguduită din letargia aceasta mortală, dacă ar ajunge la urechile ei că „dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate” (DA 22).

Dacă bunul prieten Natan ar fi venit la David cu asemenea raze preţioase de lumină despre caracterul şi guvernarea divină, am fi avut astăzi sute de volume cu psalmi, căci el ar fi înţeles cât de departe este inima lui de „calea veşniciei,” şi n-ar mai fi putut să doarmă de bucurie că a prins o rază preţioasă din slava lui Hristos.

Toate evenimentele din Scriptură au fost înregistrate pentru ca rămăşiţa poporului lui Dumnezeu să înţeleagă că folosirea forţei a produs totdeauna rebeli. Ele sunt pilde grăitoare despre cât de jos se poate ajunge atunci când fiinţele inteligente sunt supuse unei jurisdicţii bazată pe forţă şi constrângere.

Da, Dumnezeu este drept. El nu Se va amesteca să constrângă pe cineva în exercitarea dreptului la liberă alegere. Nu va suci mâna la spate celor care aleg fărădelegea în locul neprihănirii. El va veghea, cu toată dreptatea, ca nimeni să nu încalce dreptul indivizilor de a se despărţi de izvorul vieţii, dacă aşa doresc.

Luther a prins şi el o asemenea rază preţioasă şi a încercat să o pună în practică, atât cât a reuşit şi el: „Doar prin Cuvânt trebuie să răsturnăm ceea ce s-a ridicat prin violenţă. Nu voi face uz de forţă împotriva bigoţilor şi necredincioşilor... Nimeni nu trebuie constrâns. Libertatea este chiar esenţa credinţei” (GC 189).

Superb!

Iar noi am putea adăuga, fără să greşim, că „libertatea este chiar esenţa credinţei lui Isus,” acea credinţă pe care o vor avea sfinţii ultimei generaţii.

Deocamdată, ultima generaţie este în confuzie, oscilând între „calea rea” a nimicirii păcătoşilor şi „calea veşniciei,” cea a dragostei jertfitoare. Obsedată de propria siguranţă, Laodicea nu poate pătrunde dincolo de perdea, unde importantă este bunăstarea celorlalţi şi nu propria mântuire.

Când vom fi capabili să spunem cu sinceritate, ca Pavel, „căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos” (Rom 9:3) pentru fraţii noştri care acum bâjbâie prin Babilon, abia atunci vom fi pregătiţi pentru slava măreaţă a îngerului din Apocalips 18. Atunci vom avea o viziune corectă despre dreptatea unui Dumnezeu care este Tată, şi va fi sănătos să ni se deschidă poarta către „calea veşniciei.”