Anul nou este pentru mulţi oameni un nou început. Planuri noi, dorinţe noi, idealuri noi sunt notate pe lista de priorităţi, în timp ce contemplăm realizările sau nerealizările anului pe care l-am lăsat în urmă. Fie că urările spun „La mulţi ani,” „An nou fericit” sau „Un an nou cu binecuvântări,” fiecare se simte atras de noutatea pe care o vor aduce zilele, orele şi minutele noului an.

De multe ori însă noutăţile anului nou sunt determinate de înţelepciunea cu care am evaluat înfrângerile sau biruinţele anului vechi. De obicei ne limităm la statistici: câte păcate am biruit, câte proiecte am realizat, câte angajamente luate la începutul anului au fost îndeplinite. Rar se întâmplă să analizăm poziţia noastră în cadrul mai larg al conflictului universal. Ce rol a avut viaţa mea în lupta dintre Hristos şi Satana? Cum am contribuit la onoarea, sau dezonoarea lui Hristos? Cum evaluează lumile necăzute contribuţia mea la descoperirea caracterului lui Dumnezeu în acest timp? În ce fel s-a încadrat viaţa mea în scopurile, activităţile şi intervenţiile lui Dumnezeu? Am înţeles corect ce aşteaptă El de la mine, sau unde anume lucrează El în viaţa mea?

La fiecare sfârşit de an, comunităţile noastre lansează un potop de rugăciuni îndreptate către tronul harului, rugăciuni de recunoştinţă pentru binecuvântările primite, confesiuni amare că „nu am fost la înălţimea cerută de Tine,” şi multe angajamente că nu vom mai repeta greşelile trecute. Niciodată nu am auzit pe cineva să se întrebe de ce repetăm acest ritual an de an, deşi nu se schimbă nimic nici în viaţa bisericii, nici în experienţa personală. La fiecare sfârşit de an descoperim că am fost la fel de păcătoşi ca şi în anii trecuţi, că am întristat la fel de mult pe Domnul, că nu ne-am îndeplinit juruinţele, şi cerem cu foc putere spre a birui „păcatul care ne înconjoară aşa de lesne.”

Când va fi întreruptă această rutină obositoare, pentru noi şi pentru Dumnezeu? Poate atunci când vom fi dispuşi să ne întoarcem privirile – individual şi colectiv – spre Cel pe care L-am străpuns? Şi ce am putea vedea la El aşa de important încât să rupă vraja păcatului necurmat?

David a enunţat formula salvatoare, iar Fiul lui David a exemplificat-o sub ochii bisericii.

Sufocat şi el de eşecul asurzitor de a păzi legea, David nu găsea nici el vreo soluţie la păcătuirea permanentă a inimii fireşti. A încercat şi el toate metodele cunoscute, dar toate s-au dovedit înşelătoare. Când credea că a reuşit să domesticească fiara, atunci se prăbuşea în cele mai odioase aventuri. Deşi nu s-a putut bucura de avantajele ei glorioase, el a văzut în final formula divină pentru profunda păcătoşenie umană: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic” (Ps 51:10).

David ar fi dorit enorm să se realizeze cu el noul legământ, iar strigătul inimii lui vine dintr-o profundă înţelegere că fără această lucrare de creaţie asupra minţii umane nu există neprihănire. El tânjea cu înfocare să devină „o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul,” o casă duhovnicească, un templu, un sanctuar. Dar nu a avut acest privilegiu binecuvântat.

Templul lui Dumnezeu trebuia ridicat din ruine de Fiul lui David, iar noi privim splendoarea neprihănirii în trup descoperită în Isus Hristos, Fiul lui David. O inimă omenească este creată din nou, iar în ea locuieşte un duh nou şi statornic: „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2:9).

Hristos a fost realizarea perfectă a ecuaţiei lui David. Atunci când o inimă omenească este creată din nou, iar în ea este aşezat sistemul de operare divin, temeliile păcatului se prăbuşesc. Avraam, David şi toţi proorocii au privit de departe „ziua lui Hristos” (Ioan 8:56) şi s-au bucurat. O cale nouă şi vie se deschidea în faţa omenirii trudite şi apăsate de robia păcatului.

Ecuaţia este privită astăzi cu destulă răceală, fiind tratată mai mult ca o metaforă frumoasă decât ca o realitate a noului legământ. Cei mai mulţi contează încă pe biruinţa progresivă asupra păcatelor, sperând să le răpună pe toate în timp util. Din această robie nu există scăpare, iar David a înţeles foarte bine acest lucru, pe care biserica, din păcate, nu pare să-l înţeleagă. Ceea ce, evident, blochează realizarea noului legământ şi prelungeşte agonia păcatului.

Va reuşi Laodicea să descopere calea consacrată către desăvârşirea creştină în noul an? Cu siguranţă, dacă va percepe „duhul de îndurare” revărsat peste acest popor în solia neprihănirii lui Hristos şi îşi va întoarce privirile „spre Cel pe care L-au străpuns” (Zah 12:10), văzând în El templul şi scopul lui Dumnezeu pentru fiecare fiinţă creată. Acestea sunt condiţiile pentru împlinirea făgăduinţei pe care o aşteaptă veacurile: „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie” (Zah 13:1).

Atunci taina lui Dumnezeu se va sfârşi.