Confuzia cu privire la natura Domnului Hristos generează cele mai bizare credinţe despre încheierea lucrării, timpul eliberării de păcat şi starea ultimei generaţii după închiderea harului. Biserica a îmbrăţişat credinţa populară a lumii creştine că eliberarea de păcat nu poate avea loc decât în momentul plecării la cer, când „trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire.” Şcolile noastre de teologie nu mai susţin poziţia Spiritului Profeţiei că eliberarea de păcat şi sigilarea au loc sub puterea ploii târzii, înainte de închiderea harului, înainte de începerea celor şapte plăgi, şi deci înainte de revenirea lui Hristos.

Dialogul următor, purtat pe un forum adventist, oglindeşte foarte bine tensiunea din biserică la acest subiect:

- Cei care vor sta fără Mijlocitor sunt oameni schimbaţi după chipul Său.

- Nu are importanţă, atâta timp cât trăiesc într-o natură păcătoasă şi Satana e la lucru.

Concepţia că nu se poate trăi în neprihănire atâta timp cât ai o natură păcătoasă, adică aşa cum este natura umană după căderea lui Adam, este larg răspândită în mediile academice adventiste, şi tot mai prezentă la amvoanele noastre. Marii teologi ai lumii privesc societatea umană, scrutează învăţătura Scripturii şi constată că nu există nicio persoană, în toată istoria  lumii dincoace de grădina Edenului, care să trăiască fără păcat. Ei declară că Hristos a fost o excepţie, şi că excepţia nu a fost posibilă decât datorită faptului că El nu a avut natura noastră.

Teologii catolici spun că natura Mariei a fost modificată printr-o intervenţie divină, ca să poată da naştere unui copil cu o natură umană sfântă. Teologii protestanţi, deşi nu susţin concepţia imaculată, merg pe acelaşi drum, susţinând că natura umană a lui Hristos a fost natura lui Adam înainte de căderea lui în păcat. Sigur, aceasta tot printr-o intervenţie divină miraculoasă.

Concluzia lor este că oamenii nu vor ajunge niciodată să trăiască la fel ca Hristos, şi că până la revenire, când vom căpăta o altă natură (şi nu va mai exista Satana), vom continua să păcătuim sub umbrela îndreptăţirii prin credinţă.

La acest subiect însă, cei „înţelepţi şi pricepuţi” nu au reuşit să vadă scopul lui Dumnezeu, deoarece Scriptura nu susţine concluzia lor.

- Moise a spus că Mesia va fi ridicat „din mijlocul tău, dintre fraţii tăi” (Deut 18:15), iar fraţii Lui aveau toţi aceeaşi natură, căzută, păcătoasă, incapabilă să facă binele, aşa cum o moştenise omenirea de la Adam cel căzut şi păcătos. Interesant, doar cu câteva versete mai înainte, Moise spune poporului că nu poate avea un împărat care să nu fie dintre fraţii lui: „Să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău” (Deut 17:15). Porunca are clare conotaţii profetice: Împăratul lui Israel trebuie să fie din neamul lui Israel, ca să-i poată fi de ajutor. Altfel spus, Mântuitorul lumii trebuie să fie o parte a lumii pe care trebuie să o salveze, un fiu al ei, din mijlocul ei.

- Pavel spune că vestea bună prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind „din sămânţa lui David, după trup” (Rom 1:3), iar sămânţa lui David, aşa cum este ea descrisă în genealogia lui Hristos, descoperă fără umbră de îndoială ce fel de natură avea omenirea. Viaţa lui Solomon este suficientă spre a înţelege că sămânţa lui David era cât se poate de căzută, păcătoasă, omenească, pământească, firească, şi că avea nevoie urgentă de lucrarea unei noi creaţiuni, pe care o cerea David: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic.”

- Domnul Hristos nu evită să Se identifice cu rasa umană căzută, numindu-ne „fraţii Lui,” şi continuă să Se numească pe Sine „sămânţa lui David” chiar şi după înălţarea la cer: „Eu Sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apoc 22:16). El este urmaşul lui David care a zidit pentru Dumnezeu o casă în mijlocul familiei omeneşti căzute (2 Sam 7:12-13), şi a declarat înaintea autorităţilor bisericii că El este Templul lui Dumnezeu printre oameni (Ioan 2:19-21).

- Spiritul Profeţiei susţine aceste fundamente biblice, insistând că Hristos a avut natura familiei omeneşti, aşa cum era ea atunci când s-a născut El, şi că secretul biruinţei Lui asupra păcatului a constat exclusiv din faptul că Dumnezeu locuia în El ca într-un templu, fiind astfel părtaş de natură divină. Mai mult, ea spune răspicat, în sute de paragrafe, că aceasta este unica noastră şansă de a trăi în neprihănire. Afirmând că „dacă nu avea natura omului” şi nu era „părtaş de natura noastră” Hristos nu putea fi ispitit la fel ca şi noi şi astfel nu ne putea ajuta, ea confirmă porunca lui Moise, că poporul nu poate avea un împărat „care să nu fie fratele tău” (Deut 17:15).

Domnul Hristos era într-o natură păcătoasă, iar Satana era la lucru mai tare decât oricând, dar El nu a călcat legea lui Dumnezeu nici în literă, nici în spirit. Explicaţia? „Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10).

În El, natura umană şi natura divină erau unite, iar acesta este un privilegiu „pus în faţa fiecărui suflet” (DA 161). Problema este că noi, ca şi iudeii, nu am înţeles „însemnătatea clădirii” despre care spunem că este temelia credinţei noastre, ceea ce ne face să întreţinem confuzia eternă asupra scopurilor lui Dumnezeu în rezolvarea problemei păcatului.

Parcă intuind confuzia bisericii la acest subiect, Pavel a ţinut să precizeze: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom 8:9-11).

Cred că aceasta este cea mai concisă definiţie despre neprihănirea lui Hristos, iar faptul că este refuzată sistematic reprezintă singurul motiv real pentru care nunta Mielului nu se realizează. Iar fără nunta Mielului nu există a doua venire, deoarece caracterul lui Hristos nu poate fi instalat în minţile şi inimile poporului Său.

Până când Hristos nu va fi ales Împăratul nostru deoarece este văzut a fi Fratele nostru, ne vom simţi mai confortabil să ne plecăm în faţa scamatoriilor lui Baal deghizat în Hristos, şi este adevărat, făcând aşa nu vom putea trăi fără păcat oricât ne-am sforţa.