Confederația și „spiritul rezistenței la schimbare”
22 iunie 2018 - gc
„Trebuie să vă vorbesc despre întâlnirile de la Minneapolis.”
Așa începea Ellen G. White scrisoarea ei către frații Morrison și Nicola — conducători proeminenți ai bisericii descrise de ea ca fiind „singurul obiect al iubirii și grijii lui Dumnezeu de pe pământ” — într-o seară de aprilie 1889, la doar câteva luni de la uimitoarea sesiune din 1888. Și continuă:
„La un moment dat am decis să părăsesc întâlnirea, deoarece am văzut și am simțit spiritul de puternică opoziție care predomina acolo. Nici pentru o secundă nu am putut aproba spiritul care controla cu putere pe frații Morrison și Nicola. Nici pentru o secundă nu am avut dubii despre ce fel de spirit era vorba. Nu era nicidecum Spiritul lui Dumnezeu, și vă scriu acum ca nu cumva să continuați în această amăgire.”
Apoi începe să descrie, în amănunt, cum îngerul Domnului a venit la ea spre a o împiedica să părăsească sesiunea. Dumnezeu dorea — spunea îngerul — ca ea să stea la postul datoriei ei:
„Pentru această lucrare te-a ridicat Dumnezeu. Brațele Sale eterne te vor susține. La această întâlnire se vor lua decizii de viață sau de moarte.”
Astăzi, în 2018, la 130 de ani de atunci, stăm și ne întrebăm dacă, și în ce fel, deciziile luate la Minneapolis au fost de viață sau de moarte.
În acel an, 1888, Biserica Adventistă se afla deja în starea laodiceană. Unul după altul se întorseseră la tronul din Sfânta, iar Dumnezeu nu avea cu cine să realizeze Nunta, lucrarea Lui din Sfânta Sfintelor. Exact acesta era motivul pentru care Dumnezeu a trimis poporului Său „o foarte prețioasă solie,” „cu adevărat solia îngerului al treilea” care „arată calea în Sfânta Sfintelor.” Solia trimisă prin frații Waggoner și Jones era „o solie de la Dumnezeu către Biserica Laodicea” (Letter S24, 1892).
Dacă era primită, solia scotea poporul din starea laodiceană, din Sfânta, și îl aducea la Nunta Mielului, revărsarea fără precedent a Duhului care vine cu haină, aur, doctorie. Însemna realmente o deschidere a ușii ca Hristos să vină în mijlocul poporului Său. Imediat urma închiderea harului și venirea pe nori a lui Hristos.
Dacă nu era primită, intenția lui Dumnezeu ar fi fost anulată, și se manifesta după descrierea îngerului:
„Mândria spirituală și încrederea în sine vor închide ușa ca să nu se permită intrarea lui Isus și a puterii Duhului Său cel Sfânt.”
Acestea erau cele două dramatice posibilități care stăteau înaintea Bisericii la acea întâlnire din 1888, iar Ellen G. White era acolo spre a ajuta ca liderii bisericii să facă alegerea corectă. „Pentru această lucrare te-a ridicat Dumnezeu,” îi spunea îngerul. Și ea a făcut tot ce era omenește posibil. Fără niciun rezultat. Iar ceea ce i s-a arătat că se întâmplă acolo a aruncat-o în deznădejde.
Îngerul Domnului a invitat-o să-l urmeze într-o vizită prin casele unde erau cazați delegații, ca să audă cu urechile ei opinia liderilor despre solia lui Dumnezeu către Biserica Laodicea:
„Am ascultat cuvinte care ar trebui să-i umple de rușine pe cei care le-au rostit. Remarci pline de sarcasm erau colportate de la unii la alții, ridiculizând pe frații Jones, Waggoner, Willie White și pe mine. Poziția și lucrarea mea erau comentate cu ușurătate de cei care ar fi trebuit să fie angajați în umilirea sufletului înaintea lui Dumnezeu, și de a-și pune inimile în ordine. Se părea că există o fascinație în a se văicări de rele imaginare și expresii inexistente ale fraților lor, ale lucrării lor, care nu aveau nicio temelie în adevăr, o fascinație pentru îndoială, vorbire și scriere despre lucruri amare provenite din scepticism, îndoială și necredință.”
Evaluarea acestor situații a fost făcută exemplar de înger:
„Ei sunt intoxicați cu spiritul rezistenței la schimbare, și nu sunt mai conștienți decât bețivul care nu știe ce spirit îi controlează vorbele și acțiunile.”
Intoxicați ca bețivii… Asta ne aduce aminte cu durere de bețivii lui Efraim și cununa lor veștejită. O mână de bețivi cu funcții de răspundere, intoxicați de spiritul opoziției, L-au alungat pe Sfântul lui Israel din mijlocul poporului Său, și ridicând cupa plină de vinul Babilonului strigau cât îi țineau gura: „Stați la vechile hotare!”
Vă rog să observați că beția aceasta este descrisă ca fiind „rezistență la schimbare,” deși Domnul de ani de zile insista cu apeluri asupra bisericii că „cea mai mare și urgentă nevoie a noastră, ca popor,” este „o redeșteptare a adevăratei evlavii” și o reformă autentică. Dar intoxicați cu spiritul opoziției față de orice schimbare, nicio reformă sau redeșteptare nu se poate produce, oricât am striga noi la cer cu 19 milioane de voci. „Spiritul” acesta urăște de moarte să vadă solia 1888 „în slava ei crescândă,” deși dă impresia că acceptă cu brațele deschise începutul ei timid și inofensiv de la Minneapolis.
Scrisoarea continuă:
„Am fost informată că în această situaţie nu este de niciun folos să se ia vreo decizie cu privire la puncte doctrinale, în stabilirea adevărului, sau să ne aşteptăm la un spirit de investigare corectă, deoarece se formase o confederaţie care împiedica orice schimbare de idei, puncte sau poziţii pe care le aveau, la fel cum au făcut iudeii. Multe alte lucruri mi-au fost spuse de Conducătorul meu, despre care nu am libertatea să scriu. Stăteam în pat doborâtă de un spirit de durere şi disperare şi, de asemenea, un spirit de puternică determinare să stau la postul datoriei mele până la încheierea sesiunii, iar apoi să aştept conducerea Spiritului lui Dumnezeu pe drumul pe care trebuie să-l urmez” (The EGW 1888 Materials, 278).
„Multe alte lucruri mi-au fost spuse de Conducătorul meu, despre care nu am libertatea să scriu.”
La peste un secol de atunci, nu ne este prea greu astăzi să înțelegem care sunt acele „multe alte lucruri” despre care ea nu a primit permisiunea să scrie:
- că Nunta Mielului, și deci venirea lui Hristos, va fi amânată cu peste un secol.
- că lui Hristos I s-a trântit ușa bisericii în nas, iar Baal a ajuns „scopul, credința, religia unui dureros de mare număr dintre noi” (The 1888 EGW Materials, 948).
- că îngerul Bisericii Laodicea nu are nici haina albă, nici aurul curățit prin foc, nici doctorie pentru ochi, deși continuă ticăloșia de a mima închinarea adevărată și pretenția că deține cea mai înaltă puritate scripturistică posibilă.
- că, deși într-o vreme de explozie demografică și cimitirele cresc, noi prezentăm prosperitatea numerică drept dovadă a binecuvântării cerești, deși în jurul nostru biserici lăsate în beznă totală după 1844 cresc amețitor.
- că prin solicitarea statutului de organizație non-profit am intrat în situația imposibilă de a accepta toate aberațiile sociale pe care stăpânitorul acestei lumi le experimentează pe spatele omenirii.
- că școlile adventiste, acceptând acreditarea academică pentru prestigiu și câștig material, vor fi obligate să se supună programei școlare dictate de oameni care nu au nicio legătură cu solia îngerului al treilea.
- că din interes pentru statutul de „biserică creștină” și părtășie cu alte denominațiuni am renunțat la temelia și stâlpul central al credinței noastre.
Acestea și multe altele au fost lucrurile pe care Ellen White nu avea cum să le vadă atunci, și vă imaginați că doar enumerarea lor a avut darul să o arunce în disperare. Bunii și zeloșii ei prieteni din inima lucrării de la Battle Creek se transformaseră într-o „confederație care împiedica orice schimbare de idei, puncte sau poziții” pe care biserica de atunci le socotea a fi „adevărul prezent.”
Confederația continuă și astăzi să ne amețească cu spiritul rezistenței la schimbare pe care îl etichetează cu frumoasa expresie „credincioșie față de textul Scripturii, loialitate față de doctrina bisericii și respect față de Hristos.”
Trăim din nou vremea lui Ieremia în cele mai mici detalii: „Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară: Prorocii prorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, și poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?” (Ier 5:30-31).
...***...
Articole 2018
Omul nou și confuzia din Sfânta
Confederația și „spiritul rezistenței la schimbare”
