Domnul cu tine, viteazule!
19 februarie 2018 - gc
Când poporul lui Dumnezeu devine conştient că ploaia nu mai cade, sau că naţiunea este sub ameninţarea vrăjmaşilor, soluţia nu este rugăciune mai multă, sau pocăință mai serioasă, ci înţelegerea faptului că altarele lui Baal şi stâlpii Astartei au fost confundaţi cu templul Domnului. Aceasta este una dintre lecţiile importante ale istoriei, pe care poporul nostru nu a reuşit să o înveţe niciodată.
Israelul din vremea lui Ghedeon gemea cumplit sub oprimarea madianiţilor, dar în loc să înţeleagă motivul real pentru o astfel de situaţie disperată, ei inventau tot felul de şmecherii ieftine, precum tehnici noi de ascundere a recoltei pe care madianiţii o rechiziţionau în fiecare an.
Cei mai mulţi dintre noi am fost martori la tot felul de programe şi strategii de redeşteptare, şi toate s-au dovedit falimentare, ceea ce ne dă sentimentul că aceasta nu se va produce niciodată. De aceea ne orientăm mai mult spre tehnici de supravieţuire pe termen scurt, privind cu speranţă reţinută la vreun cataclism viitor care să schimbe lucrurile fără contribuţia noastră.
Am ascultat o mulţime de predici, şi am citit destule articole despre frumoasa biruinţă pe care Domnul a dat-o poporului Său prin Ghedeon, dar niciodată n-am auzit vreun comentariu despre misiunea încredinţată lui Ghedeon înainte ca acesta să poată confrunta armatele madianiţilor. Da, biruinţa este frumoasă, dar ea nu poate avea loc până când nu este identificată corect, şi apoi rezolvată, cauza care a adus seceta sau sabia vrăjmaşă.
Din ce cauză năvăleau madianiţii peste Israel an de an şi le furau recoltele? Nu se rugau suficient? Aveau “aluat” prin căminuri, sau disensiuni la sinagogă? Nu ajunseseră la unitatea credinţei? Foloseau prea multe bijuterii, farduri sau pantofi cu toc înalt? Citeau reviste deocheate? Erau interesaţi mai mult de liga campionilor decât de lucrarea misionară?
Îngerul Domnului nu vorbeşte nimic despre aşa ceva. Cauza era mult mai profundă, iar mai marii poporului nu aveau alifie pentru ochi spre a înţelege situaţia:
„Ia viţelul tatălui tău, şi un alt taur de şapte ani. Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, şi taie parul închinat Astartei, care este deasupra” (Jud 6:25).
Ce căutau altarul lui Baal şi stâlpul fertilităţii în curtea unor oameni care se declarau cu înverşunare copiii lui Avraam şi închinătorii Dumnezeului Creator? Răspunsul pare să se găsească în explicaţia pe care Ghedeon o dă îngerului:
„Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Şi unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri când spun: ‘Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?’ Acum Domnul ne părăseşte, şi ne dă în mâinile lui Madian!” (Jud 6:13).
Ghedeon spunea aici că faptele de vitejie ale Domnului au ajuns poveşti ale istoriei, şi că realitatea este departe de pretenţiile oficiale ale naţiunii. Dumnezeu nu Se află în mijlocul poporului Său, aflat acum la discreţia vrăjmaşilor lui.
Îngerul Domnului nu îl contrazice. El doar îi cere să rectifice situaţia printr-un gest radical şi fără să se teamă de consecinţe. Ghedeon însă ştia bine ce presupunea un astfel de gest, aşa că a ales să dărâme altarul lui Baal şi să taie obeliscul sfânt după căderea întunericului. A fost bine şi aşa, deşi gestul ar fi avut un impact şi mai mare dacă ar fi fost făcut la lumină, sub privirile naţiunii.
Şi bineînţeles că a ieşit scandal. Fraţii, păzitorii legii, s-au trezit dimineaţă şi au găsit altarul şi obeliscul dărâmate şi arse cu foc. Nu a durat prea mult până s-a aflat că fiul lui Ioas a făcut isprava, iar ei au fost cuprinşi de o sfântă indignare: „Scoate pe fiul tău, ca să moară, căci a dărâmat altarul lui Baal şi a tăiat parul sfânt care era deasupra lui” (Jud 6:30).
Acest Ioas era şi el un idolatru la fel ca toţi ceilalţi, dar cel puţin avea bunul simţ al realităţii, şi nu împărtăşea credinţa populară că oamenii trebuie să facă dreptate în locul zeilor:
„Ioas a răspuns tuturor celor ce s-au înfăţişat înaintea lui: ‘Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi trebuie să-i veniţi în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal, să moară până dimineaţă. Dacă Baal este un Dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul’” (Jud 6:31).
Dragul de Ioas vedea bine că Dumnezeu nu era în mijlocul poporului Său, dar dacă preoţii şi leviţii spuneau că naţiunea stă tare la vechile hotare, ce putea face el? Dacă toţi onorau pe Baal şi aşteptau urmaşi de la parul Astartei, ce rost avea să facă agitaţie în biserică? Se mulţumea şi el cu religia formelor şi ritualurilor, de dragul armoniei în biserică, deşi inima lui ştia că situaţia este disperată. Dar acum, când cineva a fost dispus să ia taurul de coarne, el s-a trezit la simţul datoriei lui, aşezând problema în lumina clară a adevărului prezent: Dacă Baal este Dumnezeu, să se apere singur. Nu are nevoie de avocaţi, consilieri, executori judecătoreşti sau sindicat muncitoresc.
Acum, imaginaţi-vă că Ghedeon ar fi început negocierile cu îngerul: “Doamne, eu apreciez enorm că m-ai ales pe mine să dau biruinţă lui Israel, dar hai să evităm scandalul în biserică tocmai acum, când avem nevoie cel mai tare de unitate, împreună simţire şi armonie. Trebuie să profităm de ajutorul fiecărui membru al acestui popor, dacă vrem să adunăm o armată pe măsura provocării căreia trebuie să-i facem faţă. Ce sens are să ne punem în cap întreaga biserică printr-un gest atât de radical? De ce să-i şocăm pe fraţi cu acte din astea teatrale, care nu ajută cu nimic biserica? Bun, le dărâmăm altarul şi parul. Dar ce câştigăm, dacă inimile lor nu sunt de partea Ta? Nu facem mai degrabă rău decât bine, stârnind pasiunile lor cele mai josnice exact în momentul când suntem chemaţi să ieşim înaintea lumii cu puterea şi solia Ta?”
Ghedeon a ajuns pe lista de campioni a lui Pavel (Evr 11:32) deoarece nu a stat să se târguiască, nici nu a căutat portiţe teologice spre a scăpa de rolul neplăcut al celui ce nenoroceşte pe Israel. Momentele de criză din poporul lui Dumnezeu nu pot fi depăşite prin acţiuni anemice, de ochii lumii, sau prin diplomaţie de cartier spre a îndeplini chemarea cerească fără să-ţi periclitezi preţioasa poziţie în biserică.
Punctul central al întregului episod este că între starea nenorocită a poporului şi biruinţa Domnului se află mereu închinarea la Baal, neobservată, nerecunoscută, nemărturisită. Altarul lui Baal şi parul Astartei au fost mereu un obstacol formidabil pentru manifestarea puterii lui Dumnezeu.
Astăzi este la fel. Copiii noştri sunt încântaţi de “minunile acelea” pe care li le istorisesc părinţii şi instructorii şcolii de sabat, dar constată că Domnul este ca un viteaz încremenit, ca o statuie care nu poate ajuta. Minunile istorisite de părinţi nu se mai întâmplă în zilele noastre, iar ploaia spirituală de care tot vorbim scapă fiecărei generaţii de adventişti. Nimeni nu pare să înţeleagă teribila realitate că altarul şi parul în deghizări moderne stau între noi şi Dumnezeul nostru, împiedicându-L să ofere îndelung amânata revărsare fără precedent a Duhului Sfânt.
Teologia adormită a vremii noastre va fi chemată curând să dea cu piciorul în ţepuşul unei viziuni prea mult ignorate, şi astfel să fie pusă în situaţia de a decide odată pentru totdeauna dacă este pregătită să dărâme altarul lui Baal şi să ardă în foc obeliscul netrebnic al soluţiilor omeneşti. Viziunea spune că lumea stă plecată înaintea unui tron pe care Hristos l-a părăsit demult, şi pe care s-a aşezat omul nelegiuirii, care se dă drept Dumnezeu. Şi viziunea mai spune că urmaşii lui Dumnezeu din vremea sfârşitului, care pentru o scurtă perioadă L-au urmat pe Domnul în Sfânta Sfintelor, s-au întors, unul câte unul, la tronul de pe care Satana sufla influenţa lui nesfântă.
Universul întreg, sfinţi şi păcătoşi, aşteaptă un Ghedeon care să dărâme altarul modern din ograda noastră denominaţională, indiferent de scandalul internaţional pe care l-ar produce.
Până atunci, toată religia noastră se va limita la “minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri,” iar Baal ne va da sentimentul că robia noastră sub puterea păcatului reprezintă voia lui Dumnezeu “cea bună, plăcută, desăvârşită.”
Cum l-a salutat îngerul pe Ghedeon, așa spunem și noi lui Dorin și altora ca el: „Domnul cu tine, viteazule!”
...***...
Articole 2018
Omul nou și confuzia din Sfânta
Confederația și „spiritul rezistenței la schimbare”
