17 mai 2019 - gc
Cea mai periculoasă situație pentru poporul lui Dumnezeu se creează atunci când un grup restrâns de oameni — fără educație înaltă, fără autoritate în biserică, fără talente speciale — încep să aducă înaintea poporului „învățături noi și ciudate la aproape toate subiectele teologice.” (1)
Așa s-a întâmplat la prima manifestare a Duhului, aceea „în măsură limitată,” pe care noi o numim astăzi Cincizecimea. Oameni de la periferia poporului ales, din clasele urât-mirositoare ale societății, începuseră să prezinte învățături care schimbau spectaculos credința și practica bisericii vremii lor. Erezii uluitoare erau prezentate ca fiind lumină nouă din cer, spre consternarea străjerilor de pe zidurile Sionului.
Ei susțineau că s-a terminat cu serviciile de la Templu, cu preoția, cu zecile de mii de reguli și regulamente ale sistemului ceremonial, cu jertfele pentru păcat și vină, cu casa lor cea sfântă și slăvită ca locuință pentru Iehova. Credeau și predicau că rabinul din Nazaret este Mesia cel așteptat de generații, și că El trebuie să fie singurul învățător, rabin, tată.
Pentru păzitorii luminii așezați pe scaunul lui Moise de la Ierusalim, noile propuneri nu anunțau nicio dificultate majoră. Mesajul — li se părea lor — nu era susținut de Scriptură, iar mesagerii erau cu totul necalificați să se adreseze bisericii. Savanții celor două mari partide ale zilei — fariseii și saducheii — nu sprijineau nicidecum noua orientare și nu găseau nicio singură temelie scripturistică pentru noua lumină adusă de ucenicii lui Isus. Doar speculații, exagerări, citate scoase din context, fabricații paranoide, acuzații nefondate, vorbărie nefolositoare, critică belicoasă.
Dar oricât de impotentă li s-a părut lor atunci, lumina adusă de ucenici a produs un așa cutremur devastator încât a spulberat „singurul obiect al iubirii și grijii lui Dumnezeu de pe pământ,” și a pus punct final întregii lor practici religioase bazate pe sanctuar. Nici chiar păgânii de romani nu i-au mai suportat, împrăștiindu-i printre neamuri, deși până atunci le acordaseră libertăți și o autonomie nemaiauzită pentru o provincie aflată sub dominație romană.
Dacă o intervenție a Duhului în măsură limitată, în ploaia timpurie, a declanșat asemenea „învățături noi și ciudate la aproape toate subiectele teologice” — și cutremurul rezultat din respingerea lor — cum credeți că va fi atunci când va veni revărsarea fără precedent a Duhului Sfânt în măsură bogată, pe care noi o numim ploaia târzie?
A.T.Jones a avut o sclipire din prezentul nostru amețitor, atunci când a vorbit despre dezvoltarea finală a soliei încredințată lui și prietenului E.J.Waggoner în 1888:
„Vor veni lucruri mai surprinzătoare decât cele care au fost la Minneapolis — mai surprinzătoare decât orice am văzut noi până acum. Şi, fraţilor, ni se va cere să primim şi să predicăm acel adevăr. Dar dacă nu vom avea fiecare fibră a acelui spirit smulsă din inima noastră, noi vom trata acea solie şi solul prin care va fi trimisă ea la fel cum a declarat Dumnezeu că am tratat cealaltă solie” (GCB 1893, p. 185).
Aceasta ne spune că, dacă la vremea ploii timpurii au venit învățături noi și ciudate la „aproape toate subiectele teologice,” la vremea ploii târzii vom avea învățături noi și ciudate la absolut toate subiectele teologice. Mai surprinzătoare decât orice am văzut noi până acum.
Sora White îl completează pe Jones:
„Vor veni şi alte solii; iar cei care au respins solia de la Dumnezeu vor auzi declaraţii şi mai surprinzătoare... Rănită şi insultată, Divinitatea va vorbi, proclamând păcatele care au fost ascunse. Aşa cum preoţii şi conducătorii, plini de indignare şi teamă, au căutat refugiu în fugă în timp ce se desfăşura scena finală a curăţirii templului, aşa va fi şi în lucrarea acestor zile de pe urmă” (Special Testimonies, Series A, No. 7, pag. 54, 55).
Noi trăim acum aceste „zile de pe urmă.” Au venit „și alte solii.” Au venit „lucruri mai surprinzătoare decât tot ce am văzut noi până acum.” Au venit „declarații și mai surprinzătoare.” Soarele neprihănirii a răsărit peste acest popor, cu vindecare sub aripile lui. Lumina soarelui lui Isaia este ca lumina a șapte sori, în ziua aceasta când cerul așteaptă să tămăduiască vânătăile fiicei poporului Său. Oasele căpeteniilor poporului nostru au fost scoase și înșirate în fața idolilor la care s-au închinat. Slava crescândă a soliei îngerului al treilea stă gata să lumineze pământul cu neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.
Și în loc de bucurie și mare sărbătoare, ce vedem? Liderii cei mai de seamă ai „fiicei poporului Său” se crucesc, își scuipă în sân și își fac cruce cu ambele mâini, disperați că nu mai știu cum să țină piept valului de învățături noi și ciudate la toate subiectele teologice aduse de slava crescândă a soliei îngerului al treilea.
Iar poporul acesta „furat și jefuit” începe să priceapă tot mai clar că ceea ce au socotit ei a fi educație aleasă, devoțiune totală și înaltă capabilitate teologică, nu a fost decât cununa veștejită a bețivilor lui Efraim, o deplorabilă țesătură de tradiție, sacramentalism găunos și neghiobie crasă. O deplorabilă țesătură care L-a ținut pe Hristos blocat peste 150 de ani în poziția Sa de mijlocitor, incapabil să părăsească Sfânta Sfintelor spre a prelua funcția de Împărat al împăraților și Domn al Domnilor.
Învățăturile noi și ciudate aduse de Nunta Mielului vor produce același gen de seism devastator care a spulberat iudaismul ploii timpurii, deoarece nu am vrut să credem că, în ultima fază a lucrării Sale, Dumnezeu va lucra „foarte diferit de ordinea firească a lucrurilor,” și „pe o cale care va fi contrară planurilor omenești” (TM 300). O cale consacrată, cu totul contrară căii împăraților lui Israel pe care acest popor orb și surd a fost călăuzit ani de zile. O cale pe care nicio altă generație de oameni nu a pășit până acum, calea lui Dumnezeu din Sanctuar, magnifica fuziune dintre divin și uman.
(1) „Să urmărim istoria acestor bărbaţi pe care preoţii şi conducătorii iudei îi considerau aşa de periculoşi deoarece aduceau învăţături noi şi ciudate la aproape toate subiectele teologice” (TM 71).