Pavel recunoaște că „slujba aducătoare de neprihănire” este infinit superioară „slujbei aducătoare de moarte”, aceea scrisă în piatră, chiar dacă ea a făcut să strălucească pentru un moment fața lui Moise. El a fost martorul demonstrației lui Dumnezeu că slujba aducătoare de neprihănire este perfect funcțională, că această neprihănire provine din unirea perfectă dintre divin și uman și că slava ei întrece cu mult orice a văzut ochiul omenesc.

Tulburarea lui — și a noastră — provine din încăpățânarea acestui popor de a se prinde cu disperare de slujba aducătoare de moarte, dar refuză lucrarea prin care Dumnezeu dorește să aducă neprihănirea veșnică în poporul Său.

Extrem de interesantă este percepția lui din acest pasaj, anume că Moise și-a acoperit fața cu o mahramă, „pentru ca fiii lui Israel să nu-și pironească ochii asupra sfârșitului a ceea ce era trecător” (2 Corinteni 3:13). Slava de pe fața lui Moise anunța, dureros și definitiv pentru ei, sfârșitul tradițiilor lor din care nu învățau nimic. Când se întoarce în templul inimii slava aceea aducătoare de neprihănire, s-a terminat cu formele moarte, tradițiile, ritualismul și metaforele, la umbra cărora ne-am dezmierdat ucigător de mult.

Așa se explică supărarea îngerului bisericii Laodicea. El vede bine că soarele neprihănirii a răsărit cu tămăduire sub aripile lui, că slava soliei îngerului al treilea începe să lumineze tenebrele din Laodicea, și înțelege că acesta este sfârșitul a tot ceea ce ei au produs, întreținut și impus o atât de lungă perioadă de timp în acest popor.

Vine sfârșitul a tot ceea ce este trecător, iar slujba lui Hristos de dincolo de perdea — singura aducătoare de neprihănire — va spulbera coverca din câmpul de castraveți la care ne-am adăpostit mai mult de un secol, nu cumva să ne ude ploaia torențială aducătoare de viață, speranță, neprihănire.

Și apostolul încheie magistral pasajul: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).

„Slava Domnului.” Singurul lucru care ne-a mai rămas de admirat, pe o planetă care se prăbușește în abis fără nicio speranță de scăpare.