La prima venire a lui Hristos, întunericul acoperea pământul, şi negură mare popoarele. Se părea că lumina şi adevărul dispăruseră dintre oameni, iar Satana părea a domni cu putere necontestată. Existau secte rivale, iar printre cei ce mărturiseau a fi slujitorii lui Dumnezeu se manifesta dorinţa după întâietate şi lupta pentru putere şi poziţie. Sufletele care tânjeau după lumină erau copleşite de durere şi nedumerire. Mulţi suspinau şi se întrebau: “Care este adevărul?” Deşi predomina ignoranţa, mulţi căutau ceva mai bun, aşteptând lumina care să lumineze întunericul moral al lumii. Ei însetau după cunoaşterea viului Dumnezeu, după siguranţa vieţii de dincolo de mormânt. Oameni care nu făceau parte din naţiunea iudaică profetizau venirea unui Învăţător inspirat care să-i înveţe adevărul. Erau printre iudei unii care rămăseseră statornici şi studiau cuvântul sigur al profeţiei animaţi de o speranţă înflăcărată ce arăta spre venirea Mântuitorului. Se bucurau în făgăduinţa pe care Dumnezeu o făcuse robului Său Moise: “Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.”

    Citeau, de asemenea, că Domnul Îl va unge să aducă veşti bune celor nenorociţi, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea; să vestească un an de îndurare al Domnului. Citeau cum va aşeza El dreptatea pe pământ, şi ostroavele vor nădăjdui în legea Lui; cum neamurile vor umbla în lumina Lui, şi împăraţi în strălucirea razelor Lui.

    Hristos a venit întocmai cum a spus profeţia. El era “calea, adevărul şi viaţa,” iar razele Soarelui Neprihănirii au îndepărtat întunericul moral, astfel încât cei sinceri cu inima să poată vedea adevărul. Lipsa măreţiei exterioare şi a splendorii lumeşti au stârnit comentarii dezaprobatoare din partea poporului. Îndoiala şi critica Îl asaltau din toate părţile. Hristos Însuşi alesese condiţiile vieţii Sale omeneşti. El alesese locul cel mai modest din societate. El era Maiestatea cerului şi ştia că lumea este captivată de măreţia poziţiei, fiind influenţată de grandoarea înfăţişării exterioare; totuşi Isus i-a onorat pe cei dispreţuiţi de lume. Locul unde S-a născut Hristos era lipsit de condiţii minime, ca să nu mai vorbim de bogăţie şi lux. Întreaga Sa viaţă din această lume a purtat amprenta stării umile a naşterii şi copilăriei Lui.

    Mântuitorul lumii a dorit ca nici o atracţie de natură pământească să nu determine adunarea oamenilor în jurul Său. Numai strălucirea şi frumuseţea adevărului ceresc trebuiau să constituie puterea de atracţie. El a evitat slava exterioară şi onoarea lumească care atrage atenţia oamenilor. S-a făcut accesibil tuturor, propovăduind puritatea şi înălţând principiul adevărului ca fiind singurul ce merita atenţia lor. Deşi a avut o naştere umilă şi o viaţă trăită în simplitate, Dumnezeu nu L-a lăsat fără martori. Stăpânirile cereşti L-au omagiat. Minuni sus în ceruri şi semne jos pe pământ atestau puterea şi maiestatea Sa. La botezul Său oamenii au auzit un glas din ceruri care zicea: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Strălucirea slavei lui Dumnezeu sub forma unui porumbel ca aurul strălucitor L-a înconjurat. Ioan spunea: “Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.”

    Hristos a venit pentru a-L face cunoscut pe Tatăl. Noi vedem în El chipul Dumnezeului nevăzut. El a îmbrăcat divinitatea Sa cu omenescul, şi a venit în lume pentru a îndepărta concepţiile greşite despre caracterul lui Dumnezeu, pe care le-a implantat Satana în minţile oamenilor. Noi nu puteam privi slava descoperită a lui Dumnezeu în Hristos şi să trăim; tocmai de aceea El a venit înveşmântat în omenesc, pentru ca să ne putem apropia de Răscumpărătorul nostru. Suntem chemaţi să privim la Domnul Dumnezeul nostru în persoana Fiului Său. Hristos a venit în haina naturii omeneşti, slava Sa fiind acoperită de omenesc, pentru ca omul pierdut să poată comunica cu El şi să trăiască. Prin Hristos putem înţelege ceva despre Cel plin de slavă şi sfinţenie. Isus este scara tainică pe care putem urca pentru a privi slava Dumnezeului infinit. Prin credinţă Îl vedem pe Hristos stând între omenire şi divinitate, făcând legătura între Dumnezeu şi om, între pământ şi cer.

    Hristos a venit să mântuiască omul căzut, iar Satana L-a întâmpinat cu cea mai cumplită mânie pe câmpul de luptă; căci vrăjmaşul ştia că atunci când putere divină este unită cu slăbiciunea omenească, omul era înzestrat cu putere şi inteligenţă, putând să rupă legăturile cu care fusese ţinut captiv. Satana căuta să oprească orice rază de lumină care venea de la tronul lui Dumnezeu. El căuta să împrăştie umbrele lui pe tot pământul, pentru ca oamenii să nu mai cunoască imaginea adevărată a caracterului lui Dumnezeu şi astfel cunoştinţa de Dumnezeu să fie uitată pe pământ. El a amestecat în aşa măsură adevărul de importanţă vitală cu eroarea, încât acesta şi-a pierdut semnificaţia. Legea lui Iehova a fost împovărată cu cerinţe şi tradiţii, iar Dumnezeu a fost prezentat ca fiind sever, exigent, răzbunător şi arbitrar. A fost prezentat ca unul care se bucură când creaturile Sale suferă. Chiar atributele care aparţin caracterului lui Satana au fost prezentate în aşa fel de cel rău încât să se creadă că aparţin caracterului lui Dumnezeu. Isus a venit pentru a-i învăţa pe oameni despre Tatăl, pentru a-L prezenta corect înaintea copiilor căzuţi de pe pământ. Îngerii nu puteau să facă cunoscut pe deplin caracterul lui Dumnezeu, dar Hristos, care era întruchiparea vie a lui Dumnezeu, nu putea greşi în realizarea acestei lucrării. Singurul mod prin care putea să-i facă şi să-i păstreze neprihăniţi pe oameni era să Se facă vizibil şi familiar ochilor lor, aşa încât oamenii să poată obţine mântuirea pe care El a adus-o, devenind părtaşi de natura Sa divină.

    Tatăl a fost descoperit în Hristos ca fiind o fiinţă total diferită de modul în care L-a prezentat Satana. Hristos a spus: “Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Iubirea lui Isus, demonstrată omenirii căzute în viaţa Sa plină de suferinţe şi renunţare la sine, este manifestarea dragostei Tatălui pentru o lume păcătoasă, căzută. Hristos a îndurat ruşine, durere şi moarte pentru cei care au dispreţuit iubirea Sa şi au nesocotit harul Său. El a plătit preţul pentru păcatul omului pe crucea Calvarului cu propriul Său sânge preţios. Conducătorii poporului Său au căzut în capcana minciunilor lui Satana în aşa măsură încât planul de răscumpărare a omenirii căzute părea pentru ei neclar şi inexplicabil.

    Omul era lucrarea lui Dumnezeu, făcut după chipul Său, înzestrat cu aptitudini, pregătit pentru un destin măreţ. Dar Satana a lucrat pentru a şterge chipul divin, şi pentru a imprima propriul său chip în locul chipului lui Dumnezeu în natura omului. Isus a găsit potrivit să se umilească pe Sine Însuşi, să ia natura omenească şi prin unirea divinului cu omenescul, El şi-a propus să ridice omul pe scara valorilor morale. Tot cerul a fost inclus în darul Fiului preaiubit al lui Dumnezeu. Prin credinţa în El, păcătosul poate fi îndreptăţit, iar în acelaşi timp Dumnezeu poate rămâne drept în actul îndreptăţirii păcătosului; căci Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele celui pocăit. Singurul plan care putea fi conceput pentru a mântui lumea era acela care presupunea întruparea, umilinţa şi răstignirea Fiului lui Dumnezeu, Maiestatea cerului. După ce a fost conceput planul de mântuire, Satana nu a găsit nici un loc unde să-şi plaseze aluzia că Dumnezeu, fiind aşa de măreţ, nu ar fi acordat nici o atenţie unei creaturi aşa de neînsemnate cum este omul. Izbăvirea omului este o temă minunată, iar dragostea arătată omenirii căzute prin planul de mântuire, poate fi apreciată numai în lumina crucii de pe Calvar. Nici îngerii nu pot exprima profunzimea acestei iubiri. Faptul că Dumnezeu a consimţit să se întrupeze şi să locuiască în mijlocul fiinţelor căzute, pentru a le ridica din neputinţă şi disperare, este o taină insondabilă. Cel a cărui împărăţie este veşnică, a cărui guvernare dăinuieşte de-a lungul tuturor generaţiilor, S-a făcut păcat pentru noi pentru a putea înălţa tot ceea ce fusese smerit, şi pentru a da viaţă celor ce sunt gata să piară.

    O, de ar putea oamenii să-şi deschidă inimile pentru ca să-L cunoască pe Dumnezeu aşa cum este descoperit în Fiul Său! Adevărul ieşea de pe buzele lui Isus, neîntinat de filozofia omenească. Cuvintele Sale erau din cer, ceea ce buzele muritorilor niciodată nu rostiseră, nici urechile muritorilor nu auziseră. Inima Sa era un altar pe care ardea flacăra iubirii infinite. Bunătatea, îndurarea şi dragostea erau întronate în pieptul Fiului lui Dumnezeu. El şi-a instalat templul în mijlocul taberei noastre, şi-a ridicat cortul Său alături de corturile oamenilor, pentru ca să poată locui în mijlocul lor şi să-i familiarizeze cu dragostea şi caracterul Său divin. Nimeni nu-L poate iubi şi omagia pe Hristos fără să-L servească şi să-L onoreze pe Dumnezeul infinit. Cei care au apreciat caracterul şi misiunea lui Hristos au fost umpluţi cu respect şi veneraţie, iar în timp ce-L priveau şi-au dat seama că priveau la Templul viului Dumnezeu. Aprozii au fost trimişi să-L prindă pe Fiul lui Dumnezeu, pentru ca Templul în care locuia Dumnezeu să fie nimicit. Dar când aceştia s-au apropiat şi au auzit cuvintele înţelepciunii divine rostite de buzele Sale, au fost fascinaţi, iar puterea şi distincţia educaţiei Sale le-a umplut aşa de mult inimile şi minţile încât au uitat scopul pentru care fuseseră trimişi. Hristos S-a descoperit inimilor lor. Divinitatea a strălucit prin omenesc, iar ei au rămas atât de fascinaţi de învăţăturile prezentate de Isus şi umpluţi cu acelaşi gând, încât atunci când s-au întors şi au fost întrebaţi de conducătorii lui Israel: “De ce nu L-aţi adus? Ei au răspuns: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” Ei văzuseră ceea ce preoţii şi conducătorii nu vedeau - omenescul inundat de lumina şi slava divină. Cei care priveau această slavă erau îndemnaţi să-L iubească pe Isus şi pe Tatăl pe care Îl reprezenta.

Hristos a înălţat caracterul lui Dumnezeu, atribuindu-I lauda şi realizarea întregului scop al misiunii Sale pe pământ – să-i facă pe oameni drepţi prin descoperirea lui Dumnezeu. În Hristos au fost înfăţişate înaintea oamenilor harul părintesc şi perfecţiunea fără egal a Tatălui. În rugăciunea Sa chiar înainte de răstignire, El a spus: “Am făcut cunoscut Numele Tău.” “Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor.