Cel mai mare proces din istorie: Suveranul Universului în fața instanței

Putem noi participa la rezolvarea cazului?

Când un conducător proeminent, în care avem încredere, este adus în fața instanței, cazul ajunge pe prima pagină a ziarelor și este prezentat pe toate posturile de televiziune la ore de vârf. Credeți că ar putea exista un proces care să atragă atenția mai mult decât cel al lui O.J.Simpson? Care ar fi impactul asupra opiniei publice dacă ar fi chemat în fața instanței chiar Dumnezeu Însuși? Profeția anunță o solie care va atrage atenția miliardelor care „locuiesc pe fața pământului.” Această expresie implică faptul că, în timp ce treburile firești absorb atenția oamenilor, va fi făcut un anunț care îi va surprinde și le va atrage atenția: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui” (Apocalips 14,7).

 

A cui judecată? A noastră sau a Lui?

 

Noi am crezut mult timp că este doar a noastră, privind la această solie ca la o veste rea, o avertizare implacabilă că, dacă nu ne schimbăm viața, ne așteaptă judecata. Ideea aceasta ne umple de cutremur.
Dar limbajul original al soliei primului înger permite o înțelegere diferită. „Ceasul judecății Lui” poate să însemne și ceasul când Însuși Dumnezeu va fi judecat. În loc să fie Judecătorul, El Se trezește în poziția de Acuzat în boxă. Și are nevoie de apărare.

Anumite afirmații făcute de Isus aruncă lumină asupra acestui subiect. El insistă că Tatăl Său nu va servi ca judecător în procesul final: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22.27). Dar Hristos refuză și El să servească în rolul de judecător pentru cei care Îl resping: „Dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu Eu îl judec; căci nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea” (Ioan 12,47). Singurii oameni pe care îi judecă Hristos sunt cei care cred în El, și singura judecată pe care o face El este achitarea lor.

Ideea că Dumnezeu este în proces, nu este atât de ciudată pe cât pare. Nu este un secret că vasta majoritate a celor ce „locuiesc pe pământ” sunt mâniați pe El, deoarece au o minte firească, care este „vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu.” Ei Îl acuză pentru necazurile lor și în special pentru cumplita nedreptate care îmbolnăvește lumea noastra. Chiar limbajul nostru juridic descrie cutremurele ucigătoare, taifunurile, inundațiile, alunecările de teren și alte dezastre ca fiind „acte ale lui Dumnezeu.” Dacă Dumnezeu este atât de puternic, de ce nu împiedică cutremurele de 7,4 pe scara Richter?

Sacramento Bee prezenta întrebarea unui locuitor îngrozit din San Francisco, după cutremurul din 1989: „Cum a putut Dumnezeu să permită să aibă loc acest cutremur îngrozitor?”

 

Oamenii răzvrătiţi sunt o problemă pentru Dumnezeu

 

El ar putea să Se poarte ca un stăpân şi să-i spulbere, dar El este corect, şi chiar generos, să Se supună acuzaţiilor lor în instanţă. Orice altă soluţie la această problemă ar fi neînţeleaptă, căci ar stârni rebeliune la infinit.

S-a afirmat deseori că Dumnezeu a câştigat în faţa instanţei acum 2000 de ani, când a murit Hristos pe cruce. Într-un sens este adevărat. Dar omenirea a continuat să sufere şi să păcătuiască. Dacă Dumnezeu a câştigat războiul la cruce, de ce continuă agonia?

De exemplu, pionierii noştri adventişti nici nu puteau visa ororile a două războaie mondiale, terorismul din zilele noastre, pornografia, invidia, sărăcia şi crima. Dacă Hristos ar reveni, toată această mizerie ar putea înceta. Chiar sfinţii, care se presupune că nu ar trebui să fie mânioşi pe El, pot aduce în instanţă întrebări serioase: De ce întârzie Domnul aşa de mult? El nu simte durerile omenirii? De ce nu face ceva?

Singura cale prin care Dumnezeu se poate apăra în faţa acuzaţiei de indiferenţă este să prezinte unele circumstanţe din afara controlului Său, care au întârziat intervenţia Sa. Asemenea circumstanţe există; problema este că ele trebuiesc dovedite în instanţă. Acuzarea şi juriul, locuitorii lumii şi fiinţele necăzute din univers, da, chiar diavolul şi cohortele lui, trebuie să vadă dovada şi să fie convinse.

Ideea unui Dumnezeu pe banca acuzării este ceva ce numai Biblia poate accepta. Coranul islamic nu are aşa ceva; Alahul musulman cere închinătorilor să se prostearnă în faţa capriciilor lui în supunere oarbă, călcând în picioare simţămintele omeneşti. Unii creştini pot gândi aşa şi despre Dumnezeu, fiind mai aproape de islam, decât de revelaţia Bibliei. Dumnezeul Bibliei spune: „Veniţi totuşi să ne judecăm” (să raţionăm împreună-KJV. Isaia 1.18). Cu alte cuvinte, El acceptă cu bucurie să apară în instanţă şi este gata să fie confruntat cu întrebări şi acuzaţii. Închinarea fără minte este ultimul lucru pe care îl doreşte.

Pavel a înţeles că Dumnezeu va trebui să-Şi ocupe locul în boxă, şi era încrezător că va fi „găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat” (Romani 3,4). Versiunea NEB spune: „Şi să câştigi verdictul când vei fi în instanţă.” Goodspeed traduce: „Să câştigi procesul.”

Iov aduce acuzaţii puternice împotriva lui Dumnezeu. „El, care mă izbeşte ca într-o furtună, care îmi înmulţeşte fără pricină rănile… Să alerg la instanţă, cine mă va apăra?… El nimiceşte pe cel nevinovat şi pe cel vinovat… Dacă nu El, atunci cine?…Căci El nu este un om, ca mine, ca să-I pot răspunde, şi să mergem împreună la judecată” (Iov 9, 17.19.22.24.32). Mulţi oameni sinceri nutresc în inima lor nemulţumirile lui Iov, şi i s-ar alătura într-o acţiune în instanţă împotriva Celui Atotputernic.

Acum, la sfârşitul timpului, apare anunţul surprinzător al primului înger că Iov şi milioane de oameni vor avea ocazia să-L confrunte pe Dumnezeu în instanţă. El trebuie să facă faţă acuzaţiilor adunate de secole. Dacă procesul Său nu poate atrage atenţia miliardelor pământului, care se ocupă de lucruri pământeşti, atunci ce altceva ar reuşi?

Dacă tot ce este important este propriul lor caz, poporul lui Dumnezeu ar putea merge orbeşte înainte, neinteresat de apariţia lui în proces, impasibil. Dar ei vor trebui să participe la procesul lui Dumnezeu. Ei vor începe să înţeleagă că sunt martori ai caracterului Său în cel mai mare proces din istorie. Astfel, o cu totul nouă motivaţie va înlocui supremul lor interes de până acum pentru propria mântuire (cauza încropelii). Ei constată acum că este posibil să fii interesat pentru El. Aceasta va fi o minune!

Această schimbare tectonică în atitudinea omeneasca pare imposibilă acum. Mileniul următor se anunţă ca o epocă a egoismului exacerbat printre bogaţi şi săraci, conducători şi oameni simpli. Dar poate avea loc o schimbare! Lumea se miră şi astăzi de rapiditatea cu care s-a schimbat Europa de Est la sfârşitul anului 1989. Ideile greşite pot deveni peste noapte la fel de învechite ca şi conducerea comunistă în Germania de Est. Înţelegerea realităţii procesului lui Dumnezeu poate schimba lucrurile. Ea poate deschide izvorul consacrării umane ca niciodată mai înainte.

Vestea bună din „evanghelia veşnică” a primului înger este mult mai bună decât am crezut noi. Ea oferă celui ce crede în Hristos un motiv suprem al existenţei – o contribuţie semnificativă la achitarea lui Dumnezeu. Nu este cazul să ne prezentăm în faţa judecăţii tremurând de frică pentru propria noastră nesiguranţă, ci plini de bucurie că putem să-L onorăm pe El. A ne „teme” de El nu înseamnă să fim îngroziţi la gândul confruntării cu El, ci să fim încântaţi că mărturia noastră personală va fi o dovadă eficientă în instanţă. Doar aceasta Îi poate „da slavă.”

 

De ce este Dumnezeu în instanţă?

 

Înainte de a avea loc a doua venire a lui Hristos, vor trebui rezolvate acuzaţiile serioase aduse împotriva Sa. El trebuie cumva să facă universul aseptic la păcat. Dar dacă acestor acuzaţii nu li se răspunde corect, spre satisfacţia tuturor, este posibil ca păcatul să izbucnească din nou.

Când a început războiul în cer, iar Satana şi îngerii lui au fost aruncaţi jos, cei rămaşi credincioşi nu au înţeles deplin problema până când nu au văzut uciderea Fiului lui Dumnezeu. Atunci Satana „a fost aruncat din cer” (Apocalips 12,9), şi a fost smulsă ultima legătură de simpatie pentru el. Ea ar fi trebuit sa încheie definitiv procesul cu un verdict în favoarea lui Dumnezeu. În principiu, Satana a pierdut la cruce, şi acesta este motiv de bucurie. Dar Apocalipsa afirmă că mai este o desfăşurare a procesului. „Vai de voi, pământ şi mare, căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie ca are puţină vreme” (Apocalipsa 12,12).

Puţină vreme” pentru ce? Spre a-şi prezenta cazul în şedinţa finală a procesului. El nutreşte o ultimă speranţă secretă că ar putea câştiga, iar milioane de oameni speră că aşa va fi. Cu toate că Hristos l-a învins la cruce, mai rămâne o bătălie în care poporul lui Dumnezeu apare pe scenă în prim plan: „Fraţii noştri... l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor” (Apocalips 12,10.11). Ei sunt acum martorul decisiv în proces.

 

Cum poate fi Dumnezeu justificat?

 

Jertfa lui Hristos pe cruce a fost completă în sensul că a garantat o biruinţă finală. Dar biruinţa aceasta urmează să fie realizată şi demonstrată în poporul Său. Care este problema?

Satana şi milioane de oameni insistă că pretinsul popor al lui Dumnezeu nu este cu nimic mai bun decât cei care nu pretind a crede solia îngerului al treilea. El spune că ei sunt încropiţi, sunt deseori lumeşti şi egoişti; rata divorţului este aproape la fel de ridicata ca a lumii; ei nu demonstrează vreo motivaţie semnificativă pentru dragoste, faţă de aderenţii religiilor ce alcătuiesc Babilonul. Satana crede că domină procesul.

Fiecare dintre noi este, într-un sens special, o prezenţa în marele proces al lui Dumnezeu, contribuind fie la slava, fie la ruşinea Sa. Nimeni nu poate evita reflectoarele şi camerele video ale universului. Când a fost confruntat cu o ispită subită şi subtilă de a se complace în adulter, Iosif şi-a adus aminte de responsabilitatea lui în proces: „Cum să fac o asemenea nelegiuire şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza 39.9). Dacă, în loc să le nege, el ar fi împlinit poftele firii pământeşti, ar fi adus ruşine asupra lui Dumnezeu şi ar fi votat pentru înfrângerea Lui. Astăzi suntem noi în poziţia lui Iosif.

Problema serioasă pe care o are Dumnezeu este că încropeala continuă a Laodiceii, la două mii de ani după cruce, spune lumii şi universului că ceva este greşit. Legal şi teoretic, planul Său de mântuire este OK; dar în practică, planul nu merge. Păcatul nu a fost învins...

Noi ne putem copilări, imaginându-ne că totul este bine. Dar se ridică întrebarea: De ce întârzie Isus să vină? Dacă poporul lui Dumnezeu nu va fi niciodată mai pregătit decât este acum, de ce nu vine El? Ei continuă să păcătuiască, iar Hristos, ca mare preot, continuă să-i acopere. Satana acuză că acest lucru a devenit necinstit, iar sute de milioane de musulmani protestează că doctrina creştină a substituirii este nedreaptă şi chiar imorală. Apocalips 3,17 spune că Laodicea este mulţumită de situaţie şi aparent nu are „nevoie de nimic,” în timp ce Dumnezeu roşeşte în boxă. Între timp, mizeria omenirii se adânceşte.

De fapt, Isus spune că situaţia celei de-a şaptea biserici este atât de serioasă, încât simte că este gata să o lepede. Dacă am putea vedea faţa Sa aşa cum este, nu am observa zâmbetul îngheţat de aprobare pe care ni-l imaginăm cu mândrie; am vedea o faţă divină reflectând o durere acută. Cum am putea să-I aducem alinare?

Răspunsul nu este un mai rigid program de fapte. Nici un terorism spiritual bazat pe teamă - ori vă îndreptaţi, ori vă aşteaptă plăgile! Auzim aşa ceva de decenii. Nu mai ajută nici anestezierea nervului nostru spiritual, blocând dureroasa convingere a Duhului Sfânt că ceva este teribil de greşit. Ieremia mustră pe păstorii falşi, care spun poporului: „Pace, pace, şi nu este pace” (Ieremia 6,14).

Biblia spune că răspunsul este o solie specială de har abundent, o solie care are implantată în ea puterea de a elibera de egoism, spirit lumesc şi păcat. Înţeleasă corect, evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, aici şi acum, mântuire din păcat. Iar solia celor trei îngeri despre ceasul judecăţii lui Dumnezeu, conţine putere, căci ea trebuie să produca un popor care ţine în realitate, nu presupus, poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Ei sunt „fără vină” în faţa tronului lui Dumnezeu.

Oferind o motivaţie bazată pe interesele lui Dumnezeu, solia îngerului al treilea produce ceva ce nu a mai fost realizat niciodată de o generaţie de sfinţi. Urmează să aibă loc o şi mai clară înţelegere a soliei, atunci când „un alt înger,” al patrulea, se coboară din cer cu mare putere, astfel că pământul va fi luminat de slava lui Dumnezeu.

Doar atunci se va putea auzi un alt „glas din cer” vorbind cu autoritate şi convingere milioanelor de suflete cinstite din Babilon: „Ieşiţi afară, poporul Meu.” Ei vor raspunde în număr mult mai mare decât înţelegem noi astăzi. O dată ce marele proces este încheiat şi Dumnezeu este justificat, însărcinarea evangheliei va fi repede încheiată.

...***...

La același subiect:

Cum câștigă Dumnezeu procesul?