A. Graham Maxwell
Traducerea dramatică în versiunea Goodspeed a versetului din Romani 3,4 se potrivește cu felul în care vede Pavel rugăciunea lui David din Psalmii 51,4. Apostolul ridica următoarea întrebare: Lipsa de credință din mijlocul poporului privilegiat al lui Dumnezeu înseamnă oare că nu se poate avea încredere în Dumnezeu? “Nicidecum! Dumnezeu trebuie să se dovedească adevărat, chiar dacă toți oamenii vor fi greșiți; după cum spune Scriptura: Ca să te dovedești drept și să câștigi procesul când vei fi în fața instanței.”
Dacă Dumnezeu nu ar fi fost acuzat, nu ar fi fost nevoie să se apere. Și după cum acuzațiile au fost răspândite prin tot universul, tot așa și răspunsurile vor trebui făcute publice. Când descrie întrunirea instanței cerești, Daniel subliniază prezentarea deschisă a dovezilor. Sute de milioane priveau cum “instanța a început judecata și cărțile au fost deschise” (Daniel 7,10, RVS).
Ca păcătoși în căutare de mântuire, noi tindem să fim preocupați de ceea ce a făcut Dumnezeu ca să ne mântuiască, spre a putea fi priviți ca neprihăniți atunci când cazurile noastre vor ajunge în fața instanței. Dar Biblia vorbește despre o prioritate de și mai mare importanță: Confirmarea faptului că Dumnezeu Însuși este nevinovat și demn de încredere.
Unora le vine greu să creadă că Cel Infinit ar tolera – de stimulat ce să mai vorbim – punerea în discuție a căilor Sale inscrutabile. Dar cartea Apocalips și multe alte pasaje din Scriptură descriu un conflict secular asupra caracterului și guvernării divine care a implicat tot universul – conflict care a ajuns să fie război în cer (vezi Apocalips 12, 7-17).
Până când Dumnezeu nu câștigă acest război și nu restabilește pacea în familia Sa, mântuirea noastră este nesemnificativă. Cine ar dori să trăiască pentru veșnicie într-un univers în război? Mai mult, conflictul este în jurul caracterului lui Dumnezeu, și până când acuzațiilor privind caracterul Său nu li se va răspunde destul de convingător, ce temelie există pentru credința noastră în El?
Ce ar însemna pentru Dumnezeu câștigarea războiului? Dușmanii sunt proprii Săi copii. Distrugerea lor nu ar însemna biruință pentru un Tată iubitor, ci o pierdere agonizantă. Gândiți-vă la vidul etern pe care Lucifer îl va lăsa în memoria infinită a lui Dumnezeu!
Dacă acest conflict ar fi doar pentru putere, ce ușor ar putea Dumnezeu să-și demonstreze superioritatea. Demonii recunosc deja acest lucru și, neavând încrederea într-un Dumnezeu așa puternic, “se înfioară” (Iacov 2,19).
Controversa are un subiect mult mai subtil: Cine spune adevărul, Dumnezeu sau conducătorul strălucitor al îngerilor?
Fostul purtător de lumină, numit acum Diavolul sau Satana, care înseamnă “acuzator” sau “adversar,” a reușit la început să convingă un număr mare de îngeri că Dumnezeu nu este vrednic de încrederea lor (vezi Apocalips 12, 4.9). Apoi, când conflictul s-a extins în lumea noastră nou creată, el L-a acuzat pe Dumnezeu că a mințit pe primii noștri părinți, insinuând că este arbitrar, răzbunător și sever prin restrângerea libertății lor.
Dacă acuzațiile lui Satana se susțin, am fi lipsiți de minte să avem încredere într-o asemenea divinitate. A răspuns Dumnezeu acestor acuzații? Sunt răspunsurile Sale o temelie suficientă pentru credința noastră?
Biblia, în întregul ei, este o mărturie despre cât de departe a fost dispus Dumnezeu să meargă spre a ne convinge de faptul că putem avea încredere în El. În ultimii patruzeci de ani am avut privilegiul să conduc studii prin toate cele șaizeci și șase de cărți, mai mult de o sută treizeci de ori. Cu fiecare analiză, devenea din ce în ce mai vizibil că Dumnezeu nu este genul de persoană pe care o descriau dușmanii Săi. Dimpotrivă, El nu prețuiește nimic mai mult decât libertatea noastră și dragostea și încrederea oferite liber, Lui și semenilor. Asemenea calități nu pot fi poruncite sau obținute prin forță. Dumnezeu nu ne cere să avem încredere în El ca într-un străin. El se prezintă pe Sine, ca să Îl putem cunoaște și să decidem singuri dacă Îl socotim vrednic de încredere sau nu.
Din această cauză, în loc să-Și distrugă dușmanii, Dumnezeu aduce cazul Său în instanță. Creatorul suprem al universului supune cu umilință caracterul și guvernarea Sa scrutinului și investigației creaturilor Sale.
Cum Și-a propus Dumnezeu să câștige acest proces? Va folosi El mita sau intimidarea? Satana L-a acuzat pe Dumnezeu că, în cazul lui Iov, în spatele loialității se afla interesul. Se așteaptă El ca instanța să accepte pretenția Sa de nevinovăție doar din cauza autorității Sale – puternicul creator al universului? Va fascina El instanța cu miracole? Va amenința El cu distrugerea pe cei ce vor vota împotriva Sa? Și dacă ar face așa, ar putea câștiga procesul? Ce fel de verdict urmărește El să obțină?
Mai mult decât atât, deoarece în joc este încrederea, manipulează Dumnezeu juriul plantând miraculos în inimile lor credință, ca să voteze toți în favoarea Sa? Ați putea avea încredere într-un Dumnezeu care ar controla astfel mințile copiilor Săi și care ar fi mulțumit cu o asemenea credință artificială?
Pentru încredere nu există scurtături. Declamațiile de credincioșie nu conving pe nimeni. Diavolul face și el asemenea declarații. Hitler pretindea că se poate avea încredere în el, iar istoria descoperă nebunia de a crede promisiuni fără dovezi. Când Satana a pus la îndoială autenticitatea credinței lui Iov, Dumnezeu nu a rezolvat chestiunea printr-o pronunțare divină. Din contră, El a permis demonstrația dureroasă a faptelor doveditoare. Acesta este modul lui Dumnezeu de a stabili adevărul.
Deși Dumnezeu a fost acuzat pe nedrept, nu există decât o singură cale de a răspunde provocării. Adevărul nu poate fi restabilit și confirmat decât printr-o demonstrație de credincioșie de-a lungul unei mari perioade de timp și într-o mare varietate de circumstanțe, mai ales unele foarte dificile.
De aceea Dumnezeu “în multe rânduri și în multe chipuri” a demonstrat adevărul despre Sine “părinților noștri” de-a lungul secolelor istoriei Vechiului Testament (vezi Evrei 1.1). La sfârșit, a trimis pe Fiul Său să trăiască printre noi. Felul în care a trăit Isus, felul în care a tratat pe oameni, lucrurile pe care le-a spus despre Tatăl Său, dar mai ales felul unic și îngrozitor în care a murit, reprezintă cea mai clară descoperire a adevărului despre caracterul Tatălui pe care universul ar putea să o vadă sau să o solicite.
Ce preț a fost dispus Dumnezeu să plătească spre a restabili și confirma încrederea în familia Sa! Demonstrația aceasta costisitoare nu a fost făcută doar pentru beneficiul nostru, al muritorilor păcătoși. Universul întreg este implicat. Hristos nu a murit doar pentru oamenii păcătoși. El a vărsat sângele Său și pentru îngerii nepătați, căci și ei au nevoie de solia crucii pentru confirmarea credinței.
Pavel explică acest lucru credincioșilor din Colose. “Prin Fiul, Dumnezeu a hotărât să aducă tot universul înapoi la Sine. Dumnezeu a făcut pace prin moartea Fiului Său pe cruce și astfel a unit din nou toate lucrurile, cele din cer și cele de pe pământ” (Coloseni 1,19 GNB). Prin intermediul crucii, războiul care a început în cer este în sfârșit încheiat, iar pacea veșnică este asigurată.
În scrisoarea sa către Efeseni, Pavel scrie de două ori despre scopul lui Dumnezeu de a aduce familia Sa înapoi la unitate și armonie (vezi Efeseni 1.10; 3,10). Așa cum spunea și Isus înainte de răstignire, “și după ce voi fi înălțat, voi atrage pe toți la Mine” (Ioan 12,32).
Prima ediție din 1611 a versiunii King James spune că El va atrage pe “toți oamenii.” Edițiile ulterioare atrag totuși atenția, prin litere aplecate, că termenul “oamenii” a fost adăugat. Concepția mai largă a lui Pavel despre implicarea întregului univers în semnificațiile crucii susține traducerea GNB, “voi atrage pe toți.”
Ellen White susține hotărât că “planul răscumpărării are un scop mai larg și mai profund decât mântuirea omului. Hristos nu a venit pe pământ doar pentru acest lucru… ci spre a justifica caracterul lui Dumnezeu în fața universului.” Apoi citează Ioan 12,32, evident și corect lăsând deoparte cuvântul “oameni” (PP 68,69).
În același capitol din Romani unde dorește biruința lui Dumnezeu în instanță, Pavel citează dovada supremă pe care își bazează Dumnezeu apărarea și câștigă procesul. Dumnezeu S-a jertfit pe Sine în Fiul Său spre a oferi o dovadă convingătoare despre adevăr. El spune: “Dumnezeu L-a prezentat murind în public, ca un mijloc de împăcare ce se poate obține prin credință. Acest lucru trebuia să demonstreze neprihănirea Sa, căci se pare că Dumnezeu trecuse cu vederea păcatele mai dinainte ale oamenilor. El își arată acum neprihănirea spre a arăta că El Însuși este neprihănit și că poate face neprihăniți pe toți cei ce au încredere în Isus” (Romani 3,25 – traducerea mea).
În Eden, Dumnezeu a spus adevărul. El nu a mințit, așa cum spunea Satana. Rezultatul păcatului este moartea. Dar nu, nu este tortură și execuție din mâinile unui Dumnezeu răzbunător. Dumnezeu nu L-a atins deloc pe Fiul Său, nici în Ghetsemani, nici pe Calvar. El L-a “părăsit” așa cum îi va părăsi pe păcătoși la sfârșit. Și ei vor muri. Iar Dumnezeu va plânge, așa cum plângea pe rebelul Israel: “Cum să te dau, cum să te părăsesc?!” (vezi Osea 11.8; Romani 1.24,26,28; 4.25).
Merita să fie plătit un asemenea preț spre a limpezi neînțelegerile despre păcat, consecințele lui și implicarea lui Dumnezeu în moartea veșnică a copiilor Săi pierduți? De ce era așa important pentru Dumnezeu ca fiii Săi să nu-I servească de frica torturii și execuției?
Răspunsul teribil a fost demonstrat chiar de unii dintre copiii lui Dumnezeu. Universul privea îngrozit cum păzitori scrupuloși și devotați ai sabatului îl torturau mortal pe Isus în numele lui Dumnezeu, apoi se grăbeau spre casă să sfințească ziua a șaptea, spre a arăta că ei sunt adevăratul popor ascultător și credincios al lui Dumnezeu.
Cum puteau fi așa de religioși și așa de cruzi? Oare din cauza faptului că se închinau unui dumnezeu care ar fi făcut la fel? Saul, persecutorul nemilos, servea un asemenea dumnezeu până când s-a întâlnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Se află aici o avertizare pentru creștinii care se închină unui dumnezeu ce ține în mod miraculos în viață pe păcătoși în flăcările finale, până când sunt torturați suficient înainte de a fi executați?
Trei ucenici foarte privilegiați au fost invitați să observe experiența uluitoare din Ghetsemani, dar ei erau prea somnoroși ca să înțeleagă ceva. Doar unul dintre ei a mers la Golgota să vadă și să audă cu urechile lui răspunsurile așa costisitoare pe care le oferea Dumnezeu conflictului din marea controversă.
Dar dovezile nu au fost în zadar pentru restul universului. După strigătul lui Hristos pe Calvar “s-a sfârșit,” îngerii loiali nu au obosit să-L asigure pe Dumnezeu că a câștigat pentru totdeauna dragostea și încrederea lor (vezi Apocalips 4,8; 5,11-14). Pe baza dovezilor, Dumnezeu câștigă procesul, iar aceste dovezi pot rezista unei investigări veșnice. Doar pe această planetă au mai rămas dubii despre caracterul lui Dumnezeu.
Felul deschis în care a căutat Dumnezeu să câștige procesul este o dovadă concludentă despre credincioșia Lui. El chiar a avertizat împotriva acceptării dovezilor dubioase, mai ales semne și minuni folosite ca înlocuitor pentru credință (vezi Deuteronomul 13,1-3). Bineînțeles, această avertizare invită oamenii să fie atenți chiar la minunile pe care le face Dumnezeu.
Dumnezeu a avertizat și despre pericolul acceptării cu ușurință a pretențiilor conducătorilor religioși că solia lor vine direct de la Dumnezeu. Ei pot minți. Astfel oamenii sunt invitați să fie precauți în acceptarea afirmațiilor și făgăduințelor care par să fie făcute chiar de Dumnezeu.
Pe drumul spre Emaus, Dumnezeu a demonstrat interesul Său ca deciziile importante să fie făcute pe baza greutății dovezilor și nu pe autoritatea afirmațiilor cuiva, oricine ar fi acesta. Vorbind cu cei doi ucenici, El a rămas necunoscut până când a interpretat Scripturile și I-a condus la o credință inteligentă în viața, caracterul, misiunea Lui pe pământ, moartea și învierea Sa. Evident, El dorea ca adevărul să fie stabilit în mințile lor, nu pentru că era susținut de mărturia Lui personală, ci pentru că învățăturile și prezicerile Vechiului Testament, potrivindu-se cu faptele vieții și morții Sale, prezentau o indiscutabilă dovadă în favoarea adevărului.
Este incredibil, și totuși adevărat, ca Suveranul universului, care are puterea să-Și conducă întreaga creație așa cum vrea, să aleagă umil să ne câștige acordul pe baza dovezilor. Dumnezeu a demonstrat clar că aceasta este preferința Sa, iar istoria a demonstrat și motivul.
Dumnezeu preferă chiar să ne privim ca prieteni ai Săi și nu ca servitori. Așa cum explica Isus în Ioan 15.15, motivul pentru această ofertă incredibilă este acela că servitorul nu face decât ceea ce i se spune. Fără explicații. Fără discuții. Doar supunere și ascultare necondiționată. Este o onoare să fii servitorul credincios al lui Dumnezeu, dar El preferă cooperarea inteligentă și înțelegerea unor prieteni.
Dumnezeu a fost onorat de încrederea lui Avraam și Moise când, cu toată reverența, ei s-au aventurat să aducă în discuție scopurile și planurile Sale. Cum este și potrivit între prieteni buni, ei erau interesați de reputația lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu a fost mândru să specifice în Biblie că ei au fost prietenii Săi de încredere.
Cum ar fi posibil ca un astfel de Dumnezeu să piardă procesul?!
...***...
La același subiect: