Înregistrarea unei prezentări la Conferința Națională a grupului

The 1888 Message Study Committee din 2003

Bun venit tuturor celor care participă la seminarul din această săptămână, dedicat studierii soliei 1888!

Ceea ce considerăm noi că ar fi fost sau este solia, sau ce credem noi că s-ar fi întâmplat cu mult timp în urmă la Minneapolis sau după aceea nu are nici o importanță, pentru că noi nu suntem nimeni. Nu trebuie să credeți nici un cuvânt din ceea ce spunem noi. Noi nu suntem teologi; nici unul dintre noi nu are diplomă în teologie sau doctorat, cu excepția doctorului Douglass, care ni s-a alăturat mai târziu. El este membru al Comitetului nostru. Dar ceilalți dintre noi nu suntem erudiți. Unii dintre noi suntem doar misionari în Africa, și atât. Nu suntem nici mai deștepți decât alți pastori, evangheliști, diaconi sau instructori ai Școlii de Sabat. Suntem doar niște oameni obișnuiți care au descoperit ceva și aceasta este problema noastră.

Oamenii întreabă ce este „The 1888 Message Study Committee”. „Cine sunt acești oameni? Auzim despre ei opinii pro și contra,” probabil că de cele mai multe ori opinii contra.

Ei bine, va trebui să vă spun cine suntem noi. Noi suntem chiar aici, în Bibliile voastre. Așa că dacă vă luați Bibliile și le deschideți, veți găsi povestirea despre noi chiar aici, în 2 Împărați, capitolul 7.

Povestirea începe la finalul capitolului 6. Poporul Israel se răzvrătise atât de mult împotriva lui Dumnezeu în trecut, încât El a fost forțat să Își retragă protecția de la ei. Armata siriană a împresurat cetatea Samariei și a strâmtorat-o. Și asediul a fost atât de cumplit, încât aproape că nici nu se poate vorbi despre el. Oamenii deveniseră canibali.

Împăratul a auzit despre această situație teribilă, desigur, iar reacția lui a fost conformă cu protocolul împăraților israeliți. Cel în seama căruia trebuiau să fie puse toate dezastrele acestea era Însuși Domnul, care lucra prin profetul Lui, Elisei. Așa că regele a jurat că-i va tăia capul lui Elisei. El trimite pe cineva la casa lui Elisei. Elisei îl vede pe acest om venind și spune (versetul 32): „Vedeți că acest fiu de ucigaș trimite pe cineva să-mi ia capul?” Apoi, în capitolul 7, citim că Elisei a spus poporului și împăratului: „Așa vorbește Domnul: ‚Mâine, la ceasul acesta, în mijlocul acestei foamete așa de mari, se va găsi deodată multă mâncare.’” „Călărețul pe brațul căruia se rezema împăratul,” probabil ministrul apărării, a răspuns cu dispreț: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru? Practic este imposibil.” Elisei a zis: „Vei vedea totul cu ochii tăi: dar nici măcar nu vei gusta din mâncare.”

În versetul 3 ni se spune că erau patru leproși care cerșeau, ca să nu moară. Erau atât de înfometați! Știau că vor muri. Însă le-a venit o idee grozavă. Au zis: „Oricum vom muri. De ce să nu mergem la sirieni? Să plecăm din Samaria și să mergem să căutăm mila acestui popor păgân. Poate, totuși, ne vor da puțină mâncare. Merită să riscăm. Oricum vom muri. Și ce dacă ne vor omorî ei?” Și s-au dus. Când au ajunsă în tabăra sirienilor, spre surprinderea lor, acolo nu era nici un soldat. Toată lumea plecase. Își părăsiseră corturile, așternuturile și toate proviziile de mâncare.

Așadar, cei patru leproși au mâncat pe săturate și chiar au încercat să mai ascundă câte ceva. Apoi în inimile lor a pătruns un strop din dragostea lui Dumnezeu. Și au început să se gândească la oamenii din Samaria. Și au zis (versetul 9): „Nu facem bine! Ziua aceasta este o zi de veste bună. Dacă vom tăcea și dacă vom aștepta până la lumina zilei de mâine, vom fi pedepsiți. Veniți acum și haidem să dăm de știre casei împăratului.” Versetul 10: „Au plecat, și au chemat pe străjerii de la poarta cetății.”

Acei patru leproși suntem noi. Așa suntem noi. Am găsit ceva prețios, foarte prețios și, cu cincizeci de ani în urmă, câțiva dintre noi am chemat străjerii de la poarta cetății ca să le spunem ce am găsit. Și așa a apărut The 1888 Message Study Committee.

Conform raportului biblic, portarii cetății și soldații împăratului nu i-au persecutat pe cei patru leproși pentru faptul că le spuseseră că au găsit atâta hrană. Au fost precauți. Nu știau dacă să îi creadă la început. Dar în final s-au dus și au luat hrana, care a fost vândută pe străzile Samariei. Și călărețul pe mâna căruia se sprijinise împăratul și care făcuse acea previziune sumbră a fost călcat în picioare de popor și a murit fără să apuce să guste din mâncare.

Noi am încercat să le spunem portarilor cetății despre această descoperire formidabilă, despre ceea ce, de fapt, era doar începutul acelui lucru pentru care noi, ca denominațiune, ne rugăm de generații, și anume Ploaia Târzie. Ne-a fost trimisă din îndurarea Domnului, dar a fost pierdută în arhive timp de mulți ani.

În toată experiența mea de-o viață, nu am întâlnit decât un conducător de-al nostru care a recunoscut că cel puțin și-a dat osteneala să citească ceva despre solia 1888. Asta, s-a întâmplat, desigur, cu ceva ani în urmă. Bineînțeles, lucrurile s-au mai schimbat acum. Dar în acea perioadă, nu am întâlnit decât un singur conducător care a spus că a citit ceva. Și când mi-a spus ce a citit, mi-am dat seama că citise exact ceea ce contrazicea solia.

Eram înfometați după solia pe care Domnul dorea ca noi să o dăm lumii. De fapt, Domnul poruncise ca solia să fie dată lumii, dar mai întâi fiecărei biserici adventiste de ziua a șaptea. Și care spune serva Domnului că era scopul lui Dumnezeu pentru noi? Ca fiecare biserică adventistă de ziua a șaptea să devină un loc „plin” de vestea bună, astfel încât oamenii să nu mai spună că adventiștii de ziua a șaptea sunt un popor care predică legea, legea, dar nu Îl predică pe Hristos. Era planul lui Dumnezeu ca Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea să capete o reputație mondială. Dacă ai fi vrut să mergi undeva ca să auzi vorbindu-se despre crucea lui Hristos, dacă ai fi vrut să descoperi cât de pătrunzătoare este dragostea lui Dumnezeu, dragostea Lui agape, să fi mers la o biserică adventistă de ziua a șaptea. Acolo ai fi auzit vorbindu-se despre așa ceva. Acesta era planul lui Dumnezeu. Era planul lui Dumnezeu ca fiecare biserică adventistă de ziua a șaptea, chiar și bisericile mici... (Știți, avem niște biserici mici, chiar în California de Nord, care sunt compuse din niște grupuri foarte mici de oameni.) Era planul lui Dumnezeu ca și acele biserici mici să fie niște lumini în zona lor, care să atragă oamenii ca un magnet, să îi scoată din bisericile populare, din islamism, hinduism sau orice altceva, chiar din ateism; care să îi atragă pe cei sinceri să studieze această solie foarte prețioasă.

Ei bine, timpul s-a scurs, și la un moment dat, o micuță doamnă, care în 1950 era secretară la Conferința Generală, s-a pensionat și, desigur, ne-am întors în Africa. A venit însă vremea să ne întoarcem acasă. Acest lucru s-a întâmplat în 1985, mai precis sfârșitul anului 1984. Și această doamnă – care acum are părul alb, și al cărei nume este Hellen Kate – m-a chemat într-o zi și mi-a spus: „Știi, nu cred că este corect ca noi să cunoaștem solia 1888 și să nu o spunem și altora.” Și i-am răspuns: „Cred că ai dreptate. Nu trebuie să o păstrăm doar pentru noi, dar nu știu ce este de făcut.” Chiar nu știam ce să fac. Ea a zis: „Dacă invit câteva persoane să vină la Camp Mohaven, în Conferința Ohio, dacă obțin locuri de tabără, ai veni ca să ne spui ce este solia 1888?” Am răspuns: „Bineînțeles, nu aș putea să refuz așa ceva. Am fost hirotonit ca să predic evanghelia. Nu aș putea să spun vreodată ‚Nu’ dacă trebuie să vestesc evanghelia.” Așa că m-am dus. (Poate unii dintre dvs. ați fost prezenți la prima conferință care s-a ținut în cadrul întâlnirii de la Camp Mohaven în 1985...)

Oamenii care au venit acolo – aproximativ 125 – fuseseră înștiințați personal, sau prin telefon, sau printr-o scrisoare. Ei au spus: „Hai să mai organizăm o conferință și anul viitor, și să edităm și un buletin informativ.” (...). Așadar, Hellen a încercat să obțină permisiunea de la Conferința Ohio pentru a avea condiții mai bune de desfășurare, cum ar fi biserica din Mount Vernon. Răspunsul a fost: „Sub nici o formă.” Le era teamă. Expresia „solia 1888” îi înspăimânta.

Dar Hellen a continuat să se roage. Ea este o doamnă care crede în rugăciune. Iar eu am învățat o lecție. Această solie nu poate merge mai departe dacă noi nu stăm pe genunchi. E nevoie de rugăciune umilă, pentru că sunt atâția oameni care se opun. Ea a continuat să se roage și ce credeți că s-a întâmplat? Cei de la Universitatea Andrews și-au deschis larg brațele și au spus: „Sunteți bine veniți. Vă așteptăm!” Și, în anii care au urmat, o parte din conferințele noastre naționale au avut loc la Universitatea Andrews. Și acum iată-ne aici.

Unii oameni îmi spun că întregul concept este greșit, greșit, greșit. Și sunt oameni mai înțelepți decât mine. M-am rugat de o mie de ori: „Doamne, Te rog, dă-mi ochii celor care se opun acestei solii! Ajută-mă, Doamne, să o văd așa cum o văd ei! Ajută-mă să văd ce este în neregulă! Convingerile mele în legătură cu această foarte prețioasă solie?”

Dar dacă ar fi să-i întorc spatele, aș avea cu adevărat probleme, pentru că în întreaga lume se găsesc acum mii de adventiști de ziua a șaptea care iubesc această solie, nu sentimental, superficial. Ei au studiat-o, au studiat dovezile, acestea sunt clare pentru ei, și cred în ea din toată inima. Și sunt recunoscător pentru faptul că ei există. Și ne rugăm ca voi, toți cei care ați venit ca să petreceți aici această săptămână studiind solia, să  înțelegeți dovezile. Nu contează ce gândim sau ce spunem noi. Ce spune Cuvântul Domnului? Ce spune serva Domnului, Ellen White, despre această solie?

Am făcut apel la Conferința Generală: „Fraților, vă rugăm să faceți un singur lucru. Vă rugăm, lăsați această foarte prețioasă solie să ajungă la biserica mondială. Vă rugăm, lăsați biserica mondială să afle ce are de spus Ellen White în legătură cu aceasta.” Asta este tot. Și nu cred că este nevoie de acțiunea vreunui comitet sau conferințe. Cred că solia poate circula pur și simplu, necamuflată, nedistorsionată – exact așa cum este ea. Și mărturia lui Ellen White trebuie rostită cu voce tare. Dumnezeu va face minuni. Și cred că este posibil ca lucrarea Domnului să fie încheiată în timpul acestei generații.

Oamenii zâmbesc la mine când le spun că sunt adventist de ziua a șaptea. Știți ce înseamnă cuvântul „adventist”? Majoritatea oamenilor nu știu. Ei cred că un adventist este cineva care crede în doctrina celei de-a doua veniri a lui Hristos, și atât. Dar nu este așa. Căutați cuvântul în dicționar și veți vedea că „adventist” este cineva care crede că cea de-a doua venire a lui Hristos este iminentă. Aceasta se numește „fericita nădejde” pe care pionierii noștri au avut-o și au prețuit-o – ziua în care Îl vor vedea pe Domnul venind pe norii cerului.

Nu cu mult timp în urmă, Review a publicat un număr despre tinerii noștri. Se afirmă că, fără excepție, tinerii din universitățile, colegiile și academiile noastre habar nu au dacă Hristos va reveni în timpul vieții lor. Și iată-mă pe mine spunând, totuși, că sunt adventist de ziua a șaptea, și intenționez să Îl văd pe Domnul Isus venind pe norii cerului. Puteți spune că sunt fanatic, dacă vreți.

Am fost botezat în urmă cu 74 de ani, și încă prețuiesc credința adventistă. Când am fost botezat, credeam că Domnul va veni atât de curând, încât nu voi apuca să termin liceul. Am terminat liceul și m-am dus la facultate – Southern Junior College. Credeam că Domnul va veni înainte ca eu să termin facultatea. Mi s-a întâmplat cam așa cum se întâmplă atunci când conduci mașina noaptea. Proiectoarele nu pot lumina decât câteva zeci de metri înaintea ta. Luminile mele nu pot lumina decât puțin înaintea mea și cred că Domnul poate termina lucrarea într-un timp foarte scurt, de îndată ce poporul Său este dornic să coopereze cu El.

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea are o dorință profundă și este înfometată. Dar nu numai Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Noi avem aceeași goliciune a sufletului, tânjim și căutăm același lucru, ca mulți alți creștini sinceri din bisericile evanghelice care păzesc duminica. Pastorul Rick Warren păstorește o biserică din California alcătuită din 13 mii de membri, biserica Saddlback. El a scris o carte intitulată The Purpose-Driven Life care a fost studiată de 2005 biserici din 100 de denominațiuni diferite. Și aici, în California de Nord, s-au vândut 3.7 milioane de exemplare. New York Times a fost devansat, aflându-se pe locul doi în topul vânzărilor. Și un anumit număr din bisericile noastre de aici, din Conferința California de Nord, au ajuns la concluzia că, din punct de vedere spiritual, biserica noastră este, dacă nu încropită, moartă. „Hai să căutăm ceva, orice, care să ne dea viață spirituală.” Și au urat și ei bun venit cărții The Purpose-Driven Life.

Dați-mi voie să spun că sunt convins că pastorul Rick Warren este un credincios sincer. Nu am nici o îndoială în această privință. Sunt convins că Dumnezeu are mulți credincioși sinceri printre preoții romano-catolici, sau pastorii evanghelici – oameni care trăiesc conform luminii pe care o au mai bine decât trăim noi, adventiștii de ziua a șaptea, conform luminii pe care o avem. Nu vreau să spun nimic care să constituie o critică la adresa acestor oameni foarte buni.

Într-o zi, când eram misionar în Africa, l-am cunoscut pe Billy Graham. El a venit acolo și s-a întâlnit cu o parte dintre misionari. Momentele petrecute cu el au fost foarte frumoase. Un om foarte respectuos, un om bun. Îmi amintesc că la un moment dat a spus. „Cândva mă rugam: ‚O, Doamne, trimite mulți oameni la întâlnirea din această seară.’ Dar acum nu mai spun această rugăciune. Acum mă rog doar așa: ‚Doamne, binecuvântează-i pe cei care vor veni în această seară.’” La această rugăciune eu spun „Amin.”

Consider că Billy Graham este un om bun. Dar el, pastorul Rick Warren, și mulți alți oameni nu cunosc nimic despre schimbarea care a avut loc în slujba de Mare Preot a lui Hristos – care, din Sfânta sanctuarului ceresc, a intrat în Sfânta Sfintelor. Și această schimbare care a avut loc în lucrarea de Mare Preot a lui Hristos constituie temelia acestei biserici. Dacă renunțăm la acest lucru, devenim ceea ce am fost la început – baptiști de ziua a șaptea. Și ei sunt oameni buni. Dar Dumnezeu le-a dat adventiștilor de ziua a șaptea o solie specială. Și mai sunt și păzitorii făgăduinței – un grup de oameni foarte sinceri. Ei doresc să fie soți mai buni, sau părinți mai buni, așa că se duc la păzitorii făgăduinței, fără să aibă nici o idee despre faptul că toată doctrina lor se bazează pe conceptul vechiului legământ.

Vechiului legământ reprezintă făgăduințele noastre față de Dumnezeu. Noul legământ reprezintă făgăduința lui Dumnezeu față de noi. Și de decizia ta cu privire la legământul în care crezi depinde soarta ta veșnică. De fapt, subiectul legămintelor a fost la început cel mai contestat subiect la Minneapolis, și în anii care au urmat. În anul 1890, Dumnezeu i-a dat lui Ellen White o viziune în care i-a spus clar că Domnul îi dăduse fratelui E.J. Waggoner înțelegerea corectă a celor două legăminte. Iar înțelegerea lui Waggoner este simplă ca bună ziua. Este frumoasă. Însuși poporul Israel a alcătuit vechiul legământ la muntele Sinai. Nu a fost niciodată planul lui Dumnezeu ca ei să facă acel legământ. El a coborât acolo, și dacă citiți Evrei cu atenție aflați că ceea ce a propus Dumnezeu poporului la muntele Sinai a fost ca ei să creadă pur și simplu făgăduințele pe care El le făcuse tatălui lor, Avraam. Asta era tot ce dorea Domnul ca ei să facă. Dar ei nu au avut credința tatălui lor, Avraam. Ei sunt cei care au alcătuit vechiul legământ.

În Evrei 9, ni se spune că până și sanctuarul despre care vorbim atât de mult, și pe care Moise l-a construit în pustie, era un sanctuar al vechiului legământ. Și râurile de sânge pe care ei le-au adus ca jertfă nu puteau să spele nici măcar unul din păcatele lor. Tot sistemul era, practic, inutil. Despre asta vorbește Epistola către Evrei. În ce privește vechiul legământ și sanctuarul, totul era un eșec – ele nu au făcut desăvârșit pe nimeni.

Analizați cu atenție Epistola către Evrei. Haideți să facem acest lucru chiar acum. Fac o mică paranteză, dar având în vedere că lecțiunea Școlii de Sabat va fi despre Epistola către Evrei, poate îi acordăm chiar acum puțină atenție.

Pavel subliniază de unsprezece ori în această epistolă tema principală a cărții, care este trăirea unei vieți desăvârșite în trup păcătos. Această idee se regăsește în întreaga epistolă.

Evrei 5:9 – Însuși Isus a fost făcut desăvârșit.

Evrei 5:14 – Expresia „oameni mari” înseamnă „oameni desăvârșiți.”

Evrei 6:1 – „Să părăsim învățăturile de la grădiniță și să căutăm aurul pe care Dumnezeu îl are pentru noi – desăvârșirea caracterului.”

Evrei 7:11 – „Dacă, deci, desăvârșirea” – desăvârșirea caracterului în trup păcătos – ar fi fost cu putință prin preoția Leviților, nu ar mai fi fost nevoie de preoți sau jertfe. Dar acest lucru nu era posibil.

Evrei 7:25 – „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El...”

Evrei 7:28 – „...Fiul... este desăvârșit pentru veșnicie.”

Evrei 9:9 – Pavel arată din nou faptul că sistemul levitic și frumosul templu pe care îl construise Solomon erau inutile în ce privește desăvârșirea caracterului.

Evrei 10:1 – Pavel spune același lucru: Ziua ispășirii era inutilă în ce privește desăvârșirea caracterului.

Evrei 11:40 – Toți acei sfinți minunați din vechime, care au biruit prin credință, „totuși n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.”

Acum urmează rugăciunea lui, în capitolul 13, versetul 20. Fie ca această rugăciune să primească răspuns. Este timpul ca ea să își primească răspunsul, întrucât ne găsim în anul 2003: „Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veșnic, a sculat din morți pe Domnul nostru Isus...” Ai vreun viciu? Ești alcoolic, dependent de droguri sau fumător? Ai alte păcate teribile? Poate pornografia? Un păcat care te trage în jos și despre care crezi că nu îl vei birui niciodată? Ei bine, același Dumnezeu care L-a înviat pe Isus, te poate salva din acel păcat (nu în acel păcat) „prin sângele legământului celui veșnic.” El „să vă facă desăvârșiți în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui...”

Aceasta este tema centrală a Epistolei către Evrei. Încă nu am avut timp să analizez fiecare cuvânt din noua lecțiune despre Epistola către Evrei. Am răsfoit-o de două ori, dar nu am găsit în ea nici o referire la tema centrală a Epistolei către Evrei – desăvârșirea caracterului creștin în trup păcătos. Acest subiect este deseori ridiculizat, și dacă îndrăznești să crezi în solia 1888 și să exprimi conceptul, poți să fii destul de sigur că cineva va râde de tine la Școala de Sabat și te va întreba: „Dar tu ești desăvârșit? Arată-mi pe cineva care este desăvârșit.” Și trebuie să dai din cap în sens negativ pentru că nu îi poți arăta nici un om desăvârșit.

Da, oamenii râd când aud despre desăvârșire, numind-o „perfecționism.” Dar ea este esența „soliei îngerului al treilea în adevăr.” Motivul pentru care oamenii se tem de ea, crezând că va produce perfecționism sau fanatism, este că ei se tem că unii dintre noi se vor lăuda spunând: „Eu nu am mai păcătuit de zece ani. Sunt desăvârșit.” Este ridicol. Noi nu trebuie să pretindem niciodată că suntem desăvârșiți. Trebuie să recunoaștem mereu că, fără Dumnezeu, suntem pierduți definitiv. Avem nevoie de harul lui Dumnezeu în permanență.

Deci, care este scopul acestui Comitet? Noi sperăm să îi trezim pe semenii noștri, pe membrii bisericii noastre, pe conducătorii noștri, ca să simtă o sete și o foame profundă după ceva ce nu avem. Noi nu avem nevoie de ceea ce au pastorul Rick Warren și biserica din California de Sud. Noi avem nevoie de adevărata Ploaie Târzie; ceea ce au ei este doar o încercare nereușită de a imita Ploaia Târzie.

Nu ezit să spun că solia 1888 este cel mai important lucru cu care se confruntă adventiștii de ziua a șaptea în prezent. (Știu că aceasta este o declarație foarte serioasă!) Ea este chiar mai importantă decât conferința despre creaționism versus evoluționism care are loc acum în Colorado. Și aceea este importantă. Dar solia care eliberează din robia păcatului este o solie mai importantă. Este o solie formidabilă. Este extrem de interesantă. Ea reușește în mod deosebit să impresioneze inimile copiilor, adolescenților și tinerilor. Ați putea întreba: „Pastore Wieland, știți despre ce vorbiți?” Cred că da. Am văzut tineri pe care solia i-a înflăcărat.

Doar un mic exemplu despre cum conceptele soliei 1888 sunt diametral opuse învățăturilor însușite în mod obișnuit de tinerii noștri: Este ușor să fii mântuit și este greu să fii pierdut. Veți descoperi că cei care neagă acest lucru sunt în mare parte tinerii noștri. Conceptul care predomină aproape peste tot este că pregătirea pentru cer constituie cel mai greu lucru din lume. Este un drum în urcuș, dur, stâncos, atât de dificil de parcurs, iar să ajungi în iad este atât de ușor – nu trebuie decât să te lași dus de val.

Ei bine, purtătorii soliei 1888 – Jones și Waggoner – aveau o idee diferită. (Mă rog Domnului să mă ajute să mă exprim așa cum trebuie, pentru că nu vreau să spun vreun lucru nebunesc sau extrem; vreau să fiu foarte echilibrat în ceea ce spun.) Ei spuneau că este ușor să fii mântuit și este greu să fii pierdut... (Dar nu pun punct aici, așa că, vă rog, nu vă grăbiți să vă îndreptați către ieșire și să spuneți cuiva: „Acest om învață că este greu să fii pierdut. Punct.” Nu am spus acest lucru.) ...Dacă înțelegi și crezi cât de bună este vestea bună a evangheliei lui Hristos. Jones și Waggoner au avut acest concept. Mai mult, Isus a susținut conceptul lor.

Câți dintre voi credeți în ceea ce a spus Isus? (...) Sunteți siguri? Isus a spus în Matei 11:28... (Voi închide Biblia și voi încerca să spun din memorie. Eu cred că trebuie să memorăm Scriptura, nu?). „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da mult de lucru. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine... căci jugul Meu este apăsător, și sarcina Mea este grea.” Cum m-am descurcat? Exact așa înțeleg mulți din tinerii noștri.

Isus a folosit cuvântul „greu” când i-a vorbit lui Saul din Tars pe drumul spre Damasc pentru. El i-a spus: „Dacă mergi mai departe așa cum ai pornit, luptând împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, îți vei extenua sistemul nervos, vei face hipertensiune, infarct sau altceva de genul acesta. Saul din Tars, te vei sinucide dacă continui să lupți împotriva Duhului Sfânt. ‚Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un țepuș.’”

Ceea ce a spus Isus este în regulă și voi toți spuneți că sunteți de acord cu ceea ce a spus El. Dar problema este că Ellen White are reputația de a fi declarat exact contrariul. Și acest lucru este surprinzător pentru mulți oameni. Majoritatea tinerilor cred că cea mai plictisitoare carte pe care ai putea-o citi este Mărturii către biserică – cele 9 volume. Să citești scrierile lui Ellen White nu este o ocupație tocmai distractivă pentru ei. Au impresia că respectivele cărți sunt greu de citit, te fac mereu să te simți nenorocit, vinovat, și să crezi că este greu să fii mântuit.

Ei bine, în cartea ei Cugetări de pe Muntele Fericirilor, la pagina 139, ea spune: „Nu trebuie să tragem concluzia că drumul care duce în sus este greu, iar acela care duce în jos este ușor. De-a lungul drumului care duce la moarte sunt chinuri și pedepse, sunt dureri și dezamăgiri – avertizări de a nu merge pe el. Iubirea lui Dumnezeu a făcut astfel încât să fie greu pentru cei nesocotiți și încăpățânați să se autodistrugă.”

Așadar, planul lui Dumnezeu pentru biserica noastră este următorul: Fiecare biserică să devină un loc în care vestea cea bună este rostită clar. Și copiilor de la Primară, sau celor de la Juniori, adolescenților, tinerilor sau vârstnicilor pe care îi învățați în cadrul grupelor Școlii de Sabat, să le dați evanghelia – adevărata veste bună a evangheliei. Nu vă temeți că predicarea adevărului despre ceea ce a realizat Hristos pe cruce va încuraja neascultarea față de legea lui Dumnezeu. Se va întâmpla exact invers. Ascultarea care se naște din teama de pedeapsă sau din speranța pentru răsplată nu constituie adevărata ascultare.

Adevărata ascultare este cea despre care a vorbit aseară fratele Sequiera – 2 Cor. 5:14, 15. În acest capitol, Pavel spune că oamenii credeau că este nebun. Plecase în acea lungă călătorie misionară, fusese bătut, lovit cu pietre, închis în închisoare, suferise de frig, se extenuase și, practic, avusese o viață foarte grea. Poate ați fi tentați să spuneți că Pavel ar fi trebuit să se pensioneze la vârsta de 62 de ani, să se liniștească, să își cumpere o vilă lângă Mediterana, să cultive trandafiri, să se relaxeze și să se bucure de viață – își terminase lucrarea. Dar Pavel spunea (versetul 13): „Nu pot să fac acest lucru. Puteți să credeți despre mine că sunt nebun.” Dar în versetul 14 [KJV] explică de ce nu putea să facă acest lucru: „Dragostea agape a lui Hristos ne constrânge.” Oamenii înțeleg greșit că „a constrânge” înseamnă „a forța.” Nu. Înseamnă „a motiva.” Pavel nu s-a oprit niciodată. El pur și simplu nu se putea opri, pentru că acea dragoste agape îl motiva în continuu. El a spus: „Socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți, deci, au murit.” Dacă nu ar fi murit Unul singur pentru noi, noi toți am fi fost morți. Fratele Sequeira spune: „Dacă Unul singur a murit pentru noi toți, înseamnă că noi toți am murit în El.” Oricum, viața ta nu îți aparține. Următoarea respirație nu îți aparține. Iar versetul 16 spune (voi extrapola puțin, pentru a explica ce vrea Pavel să spună): „Și El a murit pentru toți, pentru ca celor care trăiesc să li se pară imposibil să mai trăiască pentru ei înșiși, ci să fie constrânși să trăiască pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei.”

Băiețeii și fetițele, copiii de la grădiniță, pot înțelege acest lucru. Adolescenții pot înțelege acest lucru. În bisericile populare se găsesc mulți oameni sinceri care pot înțelege ce este agape. Este un tip de dragoste de o calitate diferită. Este acel tip de dragoste care a coborât până în iad pentru a ne găsi. În inima lui Isus, în timp ce atârna pe cruce, nu s-a găsit nici măcar un procent de preocupare egoistă.

Mi-aș fi dorit să avem timp să studiem Psalmul 22 verset cu verset – rugăciunea pe care a rostit-o Hristos în timp ce atârna pe cruce. El nu S-a preocupat deloc de propria-I persoană. O, da, a murit biruitor. Musulmanii greșesc atunci când spun că a murit degeaba – greșesc fundamental. A murit complet biruitor. Dar acest lucru nu s-a întâmplat pentru că urma să fie înviat și înălțat la cer. El urma să meargă în iad pentru totdeauna pentru ca noi să putem trăi veșnic – aceasta este ceea ce L-a făcut fericit.

Când noi vom înțelege măcar puțin despre ce este agape și cât L-a costat pe Fiul lui Dumnezeu ca să ne mântuiască, atunci, slavă Domnului, ne vom maturiza din această stare de egocentrism, despre care Pavel spune că reprezintă „învățăturile începătoare ale acestei lumi,” care ne înrobesc. Aceasta este o preocupare permanentă pentru „eu”: „Voi ajunge în cer? Voi trece testul final al judecății de cercetare?” Am întâlnit oameni care mi-au spus: „O, frate Wieland, dacă m-aș putea strecura prin porțile de mărgăritar și aș reuși să pătrund în cetate, aș dormi pe iarbă. Nu-mi pasă dacă voi avea un locaș ca al apostolului Pavel. Numai dacă aș reuși să pătrund în cetate...” Să ne fie rușine. Nu aceasta ar trebui să fie ținta noastră. Ţinta noastră ar trebui să fie să Îl onorăm pe Mântuitorul, care a murit pentru noi, și să uităm de răsplata noastră.

Vă urez din nou bun venit la conferința din această săptămână. Nu vom avea acum suficient timp pentru a studia o solie atât de minunată. Acesta poate fi începutul unei vieți întregi de studiu. Bun venit la punctul în care vi se va face o foame și o sete ce vor dura toată viața! Bun venit la punctul în care, dacă veți avea o oră liberă, nu vă veți mulțumi să porniți televizorul, doar ca să vă distrați puțin! Bun venit la punctul în care vă veți simți permanent motivați pentru a studia, a înțelege și a spune mai departe! Eu cred că acesta este singurul mod de a trăi o viață fericită.