Trebuie să vă vorbesc în legătură cu întâlnirile de la Minneapolis. Într-un anumit moment mă hotărâsem să părăsesc sesiunea din cauză că am văzut şi am simţit spiritul puternic de opoziţie care predomina acolo. Nu am putut accepta nici o clipă spiritul care controla cu putere pe fraţii Morrison şi Nicola. Nu am nici o îndoială în legătură cu spiritul care vă anima. Nu a fost nicidecum Spiritul lui Dumnezeu, şi vă scriu acum spre a vă ajuta să ieşiţi din această amăgire.

Când am hotărât că nu mai pot rămânea la Minneapolis, noaptea următoare, într-o viziune sau un vis de noapte – nu pot spune exact ce a fost – o persoană cu o prezenţă impunătoare şi autoritară mi-a adus o solie şi mi-a descoperit că era voia lui Dumnezeu să stau la postul datoriei mele, că Însuşi Dumnezeu va fi ajutorul meu şi mă va susţine să rostesc cuvintele pe care mi le va da. El a spus: “Dumnezeu te-a ridicat pentru această lucrare. Braţele Sale veşnice te susţin. La această sesiune se vor lua decizii de viaţă şi de moarte; nu că cineva trebuie să piară, dar mândria spirituală şi încrederea de sine vor închide uşa ca Isus şi puterea Duhului Sfânt să nu poată intra. Ei vor avea o altă şansă de a scăpa de amăgire, să se pocăiască, să-şi mărturisească păcatele, să vină la Hristos spre a fi convertiţi ca El să-i poată vindeca.”

El a zis: “Vino cu mine.” Am urmat pe conducătorul meu şi el m-a condus în diferitele case unde erau cazaţi fraţii noştri şi a zis: “Ascultă cuvintele care se rostesc aici, căci ele se înregistrează în cartea de aducere aminte, iar aceste cuvinte vor avea puterea de a condamna pe toţi cei care au o parte în această lucrare, care nu este inspirată de înţelepciunea de sus, ci după spiritul care nu coboară de sus, ci din abis.”

Am ascultat cuvinte care ar trebui să-i umple de ruşine pe cei care le rosteau. Remarci sarcastice erau făcute de unii şi alţii, pline de batjocură faţă de fraţii A.T.Jones, E.J.Waggoner, W.C.White şi faţă de mine. Se făceau comentarii uşuratice faţă de poziţia şi lucrarea mea de către cei care ar fi trebuit să fie angajaţi să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu şi să-şi pună inimile în ordine. Exista o fascinaţie în a urzi rele imaginare şi expresii imaginare ale fraţilor lor şi a lucrării lor, care nu erau adevărate, o fascinaţie de a pune la îndoială, de a vorbi şi a scrie lucruri urâte, ca rezultat al scepticismului şi necredinţei.

Conducătorul meu a spus: “Aceste lucruri vor fi înregistrate în cărţi ca împotriva lui Isus Hristos. Acest spirit nu se poate armoniza cu Spiritul lui Hristos, al adevărului. Ei sunt intoxicaţi cu spiritul opoziţiei şi nu ştiu, la fel ca beţivul, ce spirit le controlează cuvintele şi acţiunile. Acest păcat este o jignire la adresa lui Dumnezeu. Acest spirit nu seamănă mai mult cu spiritul adevărului şi neprihănirii decât spiritul care îi anima pe iudei să formeze un complot în a critica, a pune la îndoială şi a spiona pe Hristos, Mântuitorul lumii.”

Conducătorul meu mi-a spus că un martor a asistat la această vorbărie goală, fără Hristos, ceea ce evidenţia spiritul care inspira cuvintele. Când s-au retras în camerele lor, îngerii răi au intrat cu ei, deoarece au închis uşa Spiritului lui Hristos şi nu au vrut să asculte vocea Sa. Nu a existat nici o umilire a sufletului în faţa lui Dumnezeu. Vocea rugăciunii s-a auzit prea rar, dar critica, afirmaţii exagerate, supoziţii, invidie, bănuială rea şi acuzaţii false erau la ordinea zilei. Dacă ar fi avut ochii deschişi, ar fi văzut ceva care i-ar fi alarmat - triumful îngerilor răi. Şi ar mai fi văzut un Străjer care a auzit fiecare cuvânt şi a înregistrat aceste cuvinte în cărţile cereşti.

Am fost informată că în această situaţie nu este de nici un folos să se ia vreo decizie cu privire la puncte doctrinale, în stabilirea adevărului, sau să ne aşteptăm la un spirit de investigare corectă, deoarece se formase o confederaţie care împiedica orice schimbare de idei, puncte sau poziţii pe care le aveau, la fel cum au făcut iudeii. Multe alte lucruri mi-au fost spuse de Conducătorul meu, despre care nu am libertatea să scriu. Stăteam în pat doborâtă de un spirit de durere şi disperare şi, de asemenea, un spirit de puternică determinare să stau la postul datoriei mele până la încheierea sesiunii, iar apoi să aştept conducerea Spiritului lui Dumnezeu pe drumul pe care trebuie să-l urmez.

Domnul are căi prin care Îşi călăuzeşte poporul. El are toată înţelepciunea şi cunoştinţa. El a spus: “ (Iacob 1,5). O, dacă toţi cei care au pretins a fi slujitorii aleşi ai lui Dumnezeu ar fi simţit că au nevoie de înţelepciune, în loc să creadă că nu mai au nevoie de nimic. Erau acolo discuţii aprinse şi un spirit de excitare, iar cei pe care Dumnezeu i-a ridicat să facă o lucrare specială erau ridiculizaţi. Ei ar fi trebuit, ca fraţii, să-şi ia Bibliile şi să cerceteze Scripturile pe genunchi, în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, prinzându-se de făgăduinţele lui Dumnezeu pentru călăuzire divină. În aceste vremuri periculoase, când ne apropiem de o criză importantă, este normal să aşteptăm descoperirea unei lumini mai mari pentru popor; şi cum puteau aceşti oameni, care au permis minţilor lor să fie umplute cu prejudecăţi şi gelozie, să înţeleagă că Dumnezeu a făcut pe aceşti oameni mesageri care să dea lumină şi adevăr poporului? Ce drept au avut ei să se aşeze cu înverşunare împotriva acestor predicatori ai lui Hristos, chiar dacă au crezut că ideile lor sunt în conflict cu ceea ce s-a crezut mai înainte despre anumite subiecte? De ce să nu petreacă orele împreună în rugăciune, post şi profundă cercetare de inimă? Cercetătorul autentic şi serios va renunţa la căile lui în favoarea căilor Domnului, ca să poată fi călăuzit pe căi alese de Dumnezeu, unde îl aşteaptă mari binecuvântări, deşi ar putea părea miopiei omeneşti că acolo se află doar pustiu şi dezastru (Isaia 55, 8.9).

Mi s-a arătat trista stare spirituală a comunităţilor din Iowa, şi am înţeles că influenţa fratelui Morrison şi a altora care s-au unit cu el nu avea puterea să lumineze poporul, dacă Duhul lui Dumnezeu nu reuşea să facă mari schimbări în credinţa şi maniera lor de lucru. Hristos a unit natura divină cu cea omenească spre a ne arăta că Dumnezeu ne doreşte în cea mai strânsă uniune cu Sine. “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”