Adventiştii pretind că au ultima solie pentru o lume în agonie, şi prin urmare ocupă un loc unic în istorie. Dacă suntem convinşi de chemarea noastră, trebuie să ne asumăm răspunderea prezentării unei solii fără reproş. Ea trebuie să aducă omenirea în faţa deciziei dintre adevăr şi eroare.

Un astfel de mandat cere să "cunoaştem" pe Cel ce este "Amin, Martorul credincios şi adevărat," "Isus, autorul şi desăvârşitorul credinţei noastre" (Apocalips 3,14; Evrei 12,2). Bâlbâiala despre cine a fost şi cine este El repune în discuţie întregul plan de mântuire. Certitudinea despre legătura dintre El şi omenire este imperativă, deoarece "nu este un alt Nume sub cer prin care putem fi mântuiţi" (Fapte 4,12).

Doctrinele pe care le proclamăm în vremea sfârşitului trebuie să provină dintr-o cunoaştere a Autorului credinţei noastre. El este şi Omega, şi Alfa. Nu poate exista doctrină sănătoasă fără o autentică cunoaştere a Lui. Nicio pată de confuzie nu va rezista testului final.

Acest lucru adaugă o urgenţă surprinzătoare proclamaţiei îngerului: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare, a ajuns o locuinţă a demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat şi urât, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte" (Apocalips 18,2). Acestea sunt cuvintele lui "Isus Hristos, martorul credincios" (Apocalips 1,5). Avem nevoie de convingerea de nezguduit că El spune adevărul atunci când cheamă pe poporul lui Dumnezeu să "iasă afară din el... ca să nu se facă părtaş păcatelor lui." Vinul Babilonului produce beţie oricui îl bea, inclusiv adventiştilor.

Studiile făcute de-a lungul anilor asupra întrupării lui Hristos ar fi trebuit să ferească de confuzie pe adventişti. Scrierile lui Ellen G.White oferă zeci de confirmări că El a luat "asupra Sa natura omenească, o natură inferioară naturii Sale divine." Ea spune, atât cât pot fi cuvintele de clare, că El "nu S-a prefăcut că ia natura umană; El a luat-o în realitate, El a avut cu adevărat natura omenească." 1 Ca să fim siguri că apreciem cât de aproape a venit El de omenire şi totuşi a rămas fără păcat, cităm mereu că "luând asupra Sa natura omului în starea ei căzută, Hristos nu a participat nicidecum la păcatul ei." 2

În perioada 1888, Domnul a încercat să ajute pe copiii Săi să vadă că au un Mântuitor care cunoaşte toate ispitele lor. Acest adevăr urma să pregătească un popor pentru luarea la cer. Dar unii, care de atunci gustaseră din "vinul Babilonului," nu erau siguri. Confuzia a ieşit la suprafaţă în 1890 fără umbră de îndoială:

"Am primit scrisori în care se afirma că Hristos nu putea avea aceeaşi natură ca a omului, căci dacă ar fi avut, ar fi căzut în faţa aceloraşi ispite ca şi omul. Dacă nu avea natura omului, El nu putea fi exemplul nostru. Dacă nu era părtaş al naturii noastre, nu putea fi ispitit aşa cum este ispitit omul. Dacă nu era posibil să cedeze în faţa ispitei, nu ne poate fi de ajutor... El a înfruntat ispita prin aceeaşi putere care este la dispoziţia omului. El s-a prins de tronul lui Dumnezeu, şi nu există bărbat sau femeie care să nu aibă acces la acelaşi fel de ajutor prin credinţă în Dumnezeu. Omul poate deveni părtaş de natură divină." 3

Această făgăduinţă slăvită demonstrează o unitate de scopuri între cer şi pământ care zguduie raţiunea. Cum a fost Hristos în unire cu familia omenească, familia omenească poate fi în unire cu El. Această unire nu poate fi comparată decât cu căsătoria. Aici nu este loc pentru har ieftin. Dacă trupul adventist al lui Hristos ar crede sfatul dat, am putea trăi viaţa bogată pe care a promis-o Hristos. Calitatea de membru nu ar mai părea o listă lungă de interdicţii. Iată cuvintele unui martir modern, Dietrich Bonhoeffer:

"Când oamenii se plâng, de exemplu, că li se pare greu să creadă, acesta este semnul de neascultare deliberată sau inconştientă. Este foarte uşor să rezolvăm problema oferindu-le remediul harului ieftin... Necredinţa contează pe har ieftin, căci este hotărâtă să continue în neascultare... Păcătosul se droghează cu har ieftin." 4

 

Biserica rămăşiţei posedă un îndemn solid: "Oamenii pot avea o putere spre a rezista răului, o putere pe care nici pământul, nici moartea, nici iadul nu o poate stăpâni; o putere care îi va face să biruiască aşa cum a biruit Hristos. Divinul şi umanul trebuie să fie combinate între ele." 5 Având asigurarea cerului că putem birui aşa cum a biruit Hristos, nu există nici un motiv pentru confuzia din rândurile noastre.

Din nefericire, articolele publicate în revista bisericii, Adventist Review, care în mod corect cheamă membrii la "unitate şi echilibru," conţin confuzie şi opinii susţinute de Augustin. Păzitorilor sabatului li se spune că Isus "a devenit păcat pentru noi doar ca înlocuitor" şi că nu a luat decât o "asemănare a firii pământeşti" (adică nu asemenea, ci neasemenea). Această confuzie este împotriva conştiinţei adventiste.

Orientarea acestei uluitoare serii de articole a făcut pe unii membri ai bisericii să scrie redactorului, arătând îngrijorarea lor. Unele scrisori au fost publicate. 6 Dar confuzia nu s-a încheiat cu această serie de şase articole. Cinci luni mai târziu a fost publicată o altă serie de trei articole susţinând aceeaşi teologie. 7

Aceste articole sunt orientate puternic pe deciziile conciliilor bisericii din secolele trecute - Conciliul de la Nicea, în 325, şi cel de la Calcedon, în 451. Primul a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare, renumit pentru compromisul şi amestecul păgânismului cu creştinismul. Al doilea a stabilit un dictum asupra naturii lui Hristos care a devenit testul ortodoxiei pentru Biserica Romano-Catolică. Poate găsim o temelie mai bună pentru stabilirea adevărului adventist.

A doua serie de articole din Review pune o întrebare bisericii: A fost Isus ca Adam sau ca noi? Se dă răspunsul: "(Ne) lipseşte o afirmaţie definitivă a Scripturii... El nu a fost ca noi... A fost unic." Ce acceptă adventiştii ca "afirmaţie definitivă"? Cuvintele din Romani sunt clare: "Isus Hristos, Domnul nostru... a fost făcut din sămânţa (greceşte: spermatos) lui David după trup" (Romani 1,3). Definiţia lui Pavel ne aduce "pe noi" în imagine, adăugând: "Căci - lucru cu neputinţă legii, deoarece firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând din pricina păcatului pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi" (Romani 8,3-4). "Sămânţa lui David (a fost) după trup." El nu a fost în chip ciudat în afara omenirii căzute. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său "într-o fire asemănătoare cu a păcatului" şi El a biruit păcatul în trup. Nu îndrăznim să negociem ce spune Scriptura.

Afirmaţia din Evrei este şi mai "definitivă," căci ea proclamă că Hristos a devenit părtaş "sângelui şi cărnii" ca toţi copiii acestei rase. El nu a luat "natura îngerilor," ci a luat sămânţa (greceşte: spermatos) lui Avraam." Era necesar ca, în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu, spre a putea realiza planul de mântuire, să fie "făcut asemenea fraţilor Săi, ca să poată fi un Mare Preot milos şi plin de îndurare" (Evrei 2,11-18). Să fie făcut asemenea fraţilor Săi înseamnă să ia o natură căzută. Aceasta este singura natură cunoscută copiilor lui Adam. Dar Isus nu a participat la păcatul omului.

"Sămânţa lui Avraam," "sămânţa lui David," "făcut asemenea fraţilor Săi," "carne şi sânge," acestea sunt afirmaţii "definitive" ale Scripturii. Nu există nici cea mai slabă aluzie că El a fost "neasemănător cu noi." Alături de afirmaţiile Scripturii pot fi adăugate sute de afirmaţii ale Spiritului Profetic, fiecare spunând bisericii că Hristos a luat natura căzută a omului, că a fost făcut "asemenea fraţilor Săi."

O scrisoare personală făcută publică

Versete clare ale Bibliei şi sute de afirmaţii din Ellen G.White sunt lăsate la o parte în favoarea câtorva paragrafe dintr-o scrisoare personală, nepublicată, către W.L.H. Baker, un membru din Noua Zeelandă, scrisă la sfârşitul secolului trecut. Nu avem nici un indiciu despre ce a scris el lui Ellen G.White. Teologi adventişti folosesc deseori această scrisoare spre a-şi sprijini poziţia că Hristos nu a luat natura căzută a omului. Ei afirmă că Hristos a luat natura lui Adam înainte de căderea în păcat. Dar scrisoarea nu susţine aşa ceva. Este bine să fie citită în întregime spre a vedea ce a spus Ellen G.White. Poziţia ei asupra acestui subiect nu este contradictorie.8

Să analizăm câteva pasaje din această scrisoare. Ea descrie natura umană a lui Hristos în acelaşi fel ca în sute dintre scrierile ei publicate.

"Fii foarte, foarte atent cum prezinţi natura umană a lui Hristos. Nu Îl aşeza înaintea poporului ca pe unul cu înclinaţii spre păcat. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat curat, fără păcat, fără pată; el era după chipul lui Dumnezeu. El putea cădea, şi a căzut, sub ispită. Din cauza păcatului, urmaşii lui s-au născut cu înclinaţii inerente spre neascultare. Dar Isus Hristos este singurul născut din Tatăl. El a luat asupra Sa natura omenească şi a fost ispitit în toate lucrurile ca natura omenească; El putea păcătui, putea cădea, dar nici o clipă nu a existat în El o înclinaţie rea... Discutând umanitatea lui Hristos... controlează atent fiecare exprimare, ca nu cumva cuvintele tale să fie interpretate ca însemnând mai mult decât implică, şi astfel să pierzi sau să diminuezi înţelegerea clară a omenescului Său unit cu divinul... Nu este necesar să ştim timpul exact când omenescul s-a unit cu divinul... El s-a umilit atunci când a văzut că a fost făcut ca un om, ca să poată înţelege forţa ispitelor cu care este asaltat omul... Primul Adam a căzut; al doilea Adam s-a prins tare de Dumnezeu şi Cuvântul Lui sub cele mai dificile împrejurări, iar credinţa Sa în bunătatea, îndurarea şi dragostea Tatălui nu s-a clintit nici o clipă." 9

 Afirmaţiile acestea nu lasă loc pentru interpretări diferite. Scrisoarea spune: "A luat asupra Sa natura omenească... ispitită în toate lucrurile ca şi natura omenească." Ea explică motivul umilinţei Lui. Luarea naturii noastre are un scop spiritual. El a devenit om "ca să poată înţelege forţa tuturor ispitelor cu care este confruntat omul" dar El "S-a prins tare de Dumnezeu şi Cuvântul Său iar... credinţa Sa... nu s-a clintit nici o clipă."

Orice fiinţă umană ştie cum vine ispita spre păcat; tot la fel a venit şi la Hristos. Faptul că nu a avut "înclinaţii rele" nu L-a făcut să nu mai fie supus ispitelor. "Omenescul Său unit cu divinul" nu pune un zid de despărţire între El şi poporul Său, nici nu Îl "scuză" de vreuna dintre ispitele noastre.

În acelaşi volum 7 al Comentariilor AZŞ, unde este publicată scrisoarea către Baker, Ellen G.White explică la pagina 943 calităţile şi defectele "înclinaţiilor." Comentariul ei arată clar că Hristos şi poporul Său se află pe un teren reciproc avantajos. Dumnezeu nu se uită la faţa omului:

"Trebuie să înţelegem ce reprezintă El pentru cei pe care i-a răscumpărat. Trebuie să înţelegem că prin credinţă în El, este privilegiul nostru să devenim părtaşi de natură divină, scăpând astfel de întinăciunea care există în lume prin pofte. Astfel suntem curăţiţi de orice păcat, de orice defect de caracter. Nu mai trebuie să păstrăm nici o înclinaţie păcătoasă...

Devenind părtaşi de natură divină, tendinţele spre rău moştenite sau cultivate sunt alungate din caracter, iar noi devenim o putere vie spre bine... Dumnezeu lucrează, omul lucrează, şi omul poate fi una cu Hristos tot aşa cum Hristos este una cu Dumnezeu. Cu greu poate mintea omenească să priceapă care este lungimea, lărgimea şi înălţimea realizărilor spirituale care pot fi atinse devenind părtaşi de natură divină. Agentul uman care se supune zilnic lui Dumnezeu, care devine părtaş de natură divină, găseşte plăcere zilnică în păzirea poruncilor lui Dumnezeu; căci el este una cu Dumnezeu. Pentru el, păstrarea unei legături vitale cu Dumnezeu este tot atât de esenţială ca şi aceea pe care Fiul o are cu Tatăl. El înţelege unirea pentru care se ruga Hristos să poată exista între Tatăl şi Fiul."

 

Solia este clară. Domnul nostru Isus Hristos nu a avut "înclinaţii spre păcat." Cu aceeaşi forţă suntem şi noi asiguraţi că "nu trebuie să păstrăm nici o înclinaţie spre păcat." Trebuie să citim aceste afirmaţii aşa cum sunt ele: "Omenescul Său era unit cu divinul," dar tot aşa, cei pe care "I-a răscumpărat" El vor înţelege că este "privilegiul nostru să devenim părtaşi de natură divină." Devenind astfel părtaşi de natură divină, tendinţele noastre moştenite sau cultivate, "înclinaţiile" noastre păcătoase cu care ne naştem, vor fi îndepărtate din caracterul nostru, devenind "o putere vie spre bine." Faptul că "nu trebuie să reţinem nici o înclinaţie păcătoasă," confirmă că înclinaţiile păcătoase nu înseamnă "vină moştenită" sau "păcat originar, aşa cum spuneau Augustin şi Calvin.

Cuvântul "înclinaţie," aşa cum îl foloseşte Ellen G. White, este un cuvânt deschis. Nu posedă o semnificaţie ascunsă, un mister profund. Hristos nu avea în El o chemare irezistibilă spre păcat. A fost ispitit, dar prin credinţă a respins ispita. Aceasta este o manifestare a "evangheliei lui Hristos... puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" (Romani 1,16).

Noi "putem fi una cu Hristos aşa cum Hristos poate fi una cu Dumnezeu." Această imensă realizare spirituală de a deveni părtaşi de natură divină ne face să avem "o legătură vitală cu Dumnezeu, aşa cum are Fiul cu Tatăl." Putem începe să înţelegem ce a vrut Isus să spună când se ruga: "Nu te rog doar pentru ei (ucenicii Săi), ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor; pentru ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi eu în Tine, tot aşa şi ei să fie una în noi; ca să poată crede lumea că Tu M-ai trimis" (Ioan 17,20-21).

Universul aşteaptă să vadă un popor care este "una cu Dumnezeu," având conştienţa spirituală pe care a avut-o Isus când a fost făcut "asemenea fraţilor Săi."

Isus sondează viitorul

Isus avea motive serioase să pună următoarea întrebare: "Când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?"(Luca 18,8). Limbajul original adaugă semnificaţie acestei întrebări: "Va găsi El credinţa pe pământ?" Cu nenumăratele filosofii dezvoltate de-a lungul secolelor şi în mijlocul profundei nesiguranţe a vieţii, Isus propune o temelie sigură. Va exista "credinţa" la sfârşitul timpului, când se va întoarce Fiul Omului! Ea deschide posibilităţi reale pentru omul obişnuit de a avea gândul lui Hristos cu legea Lui scrisă în inima omenească. Credinţa este o apreciere din ini-mă a caracterului Fiului lui Dumnezeu care a devenit Fiul Omului.

Depinzând de convingerea pe care o au adventiştii de ziua a şaptea, aceste cuvinte ale lui Isus despre credinţă au implicaţii serioase. Suntem noi aroganţi să credem că avem credinţa aceea unică şi distinctă la sfârşitul istoriei lumii? Soliile celor trei îngeri trebuie să procure o clară înţelegere a scopurilor lui Dumnezeu, astfel ca adventiştii să nu rămână în confuzie. Ei trebuie să aibă discernământul unanim care se potriveşte unui popor care vorbeşte despre înălţarea la cer.

Creştinii din secolele trecute poate nu au avut "credinţa" necesară zilei venirii Fiului Omului. Ultima generaţie care va trăi când va cădea Babilonul trebuie să aibă o înţelegere avansată şi pătrunzătoare despre Autorul acelei credinţe. Ultima generaţie are de învăţat mai mult decât am crezut noi, mai mult decât în toate secolele trecute.

Dacă există, aşa cum sugerează Isus, o credinţă a vremii sfârşitului, ea ar putea avea o legătură cu o altă afirmaţie pe care a făcut-o El despre "adevăr." În discuţia lungă pe care a avut-o cu ucenicii, în Ioan 15 şi 16, El îi asigură că atunci când va veni Duhul Sfânt, El îi va călăuzi "în tot adevărul" (Ioan 16,13). Ucenicii nu aveau tot adevărul. Istoria sacră are multe capitole care urmează a fi descoperite. Biserica aşteaptă astăzi realizarea finală a acestei făgăduinţe. Ultima generaţie trebuie să se aştepte să cunoască mai mult. "Tot adevărul" nu oferă loc pentru o teologie pluralistă, cu "alte credinţe" sau crezuri variate.

Un lucru este clar: Isus spunea că mai are multe lucruri să le spună, dar ei nu le puteau înţelege atunci. Înţelegerea lor era prea vagă (Ioan 16,12). Nu există nici o dovadă că El le-a spus vreodată "tot adevărul." Binecuvântarea profundă a înţelegerii totale este rezervată pentru timpul de strâmtorare, când "se va scula marele voievod Mihail." Atunci poporul Său va fi înţelept şi va străluci ca cerul, iar cartea va fi desigilată datorită creşterii cunoştinţei (Daniel 12,1-4). În ceasul acela, nevoia pentru o înţelegere clară a adevărului va fi mai mare decât oricând de-a lungul istoriei.

La această discuţie specială cu ucenicii, Isus spunea că tot ce a sperat vreodată rasa umană, dorinţa neamurilor, se va afla în acel unic adevăr. Problemele dispar când poporul Său înţelege că "viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17,3). Istoria dovedeşte că această cunoaştere completă este încă în viitor. Până acum nu a existat decât un Enoh şi un Ilie. Aceasta nu satisface condiţiile eliberării pentru cei "scrişi în cartea vieţii Mielului," sau pentru cei ce "dorm în ţărâna pământului" (Daniel 12,1-2). O întreagă generaţie de Enohi şi Ilie trebuie să cunoască "tot adevărul."

Acceptând cuvintele lui Isus, viaţa veşnică înseamnă să-L "cunoşti" pe Isus Hristos. Cu alte cuvinte, nu poate exista viaţă veşnică până când El nu este cunoscut. Isus spunea că a venit să-L facă cunoscut pe Tatăl, şi că dacă L-au văzut pe El, au văzut pe Tatăl. Ei nu L-au cunoscut pe Tatăl deoarece nu L-au cunoscut pe El (Ioan 14,7-9).

Logica cere să acceptăm că a doua venire a fost amânată deoarece nu există încă un grup unit, o biserică, un trup colectiv, o generaţie, care să-L cunoască pe El deplin. Fără o astfel de cunoaştere, poporul Său nu poate recunoaşte pe Fiul omului şi nici aprecia implicaţiile vieţii veşnice.

Dar există o problemă şi mai mare. Ei nu pot deosebi pe adevăratul Hristos când va apărea cel fals. Până când Îl vor "cunoaşte," El trebuie să se abţină să apară, spre a nu crea o situaţie pe care duşmanul ar putea să o transforme în biruinţă.

Printre adventiştii de ziua a şaptea persistă o mare confuzie despre natura umană a Autorului mântuirii. Acest lucru trebuie îndreptat. Răspunsul din Review and Herald, sau tăcerea, nu oferă soluţia. Propunerea ca "aceste subiecte să fie lăsate deoparte şi să nu mai fie prezentate poporului nostru ca probleme necesare," evită adevărul şi nu va suporta testul timpului. Biserica nu îşi poate îndeplini mandatul până nu înţelege clar "credinţa" necesară pentru ceasul venirii Fiului Omului. Înţelegerea corectă a naturii lui Hristos este de bază pentru înţelegerea evangheliei.

 

 

 

1 Ellen G.White, Selected Messages 1, p. 246.247.

2 Ibid., p.256.

3 Ibid., p.408.409.

4 Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship, Macmillan Pub. Company, p.74.75.77.

5 Ellen G.White, Review and Herald, 18 februarie 1890.

6 Vezi articolele: Adventist Review 18, 25 ianuarie; 1,8,15,22 februarie 1990; Scrisori, 26 aprilie 1990.

7 Vezi articolele: Adventist Review, 29 martie, 16 aprilie 1990.

8 Scrisoarea către Baker în SDABC vol.5, p.1128, 1129; Letter 8, 1895.

9 Biblical Research Institute, An Appeal for Church Unity, p.5, 6 august 1989.