Se pare că dialogul pe care conducătorii bisericii noastre l-au avut cu evanghelicii în anii ‘50 are o paralelă în istoria sacră, paralelă care sună ca o parabolă solemnă.

În zilele împăratului Ezechia, "înţelepţii Babilonului," care studiau astronomia, au văzut umbra soarelui întorcându-se cu zece trepte pe cadranul ceasului. Au fost uimiţi. Curând au sosit ştiri că această minune era rezultatul rugăciunii împăratului Ezechia către Dumnezeul lui Iuda pentru o prelungire a vieţii. Nu numai că a fost vindecat şi i s-a promis încă cincisprezece ani de viaţă, dar cerul a confirmat această binecuvântare cu un semn care a uluit lumea ştiinţifică a zilei.

Împrejurările i-au forţat pe aceşti oameni mari ai lumii, care cunoşteau mişcările soarelui, să-l viziteze pe regele acestui mic regat, care se vindecase aşa miraculos. Ambasadorii din Babilon au sosit la regele Ezechia, felicitându-l pentru însănătoşirea lui, curioşi să afle despre Dumnezeul care făcuse o asemenea minune.

Iată o ocazie unică pentru rege să spună demnitarilor din Babilon despre Creatorul şi Susţinătorul universului. Acesta urma să fie un test pentru recunoştinţa lui şi o demonstraţie a aprecierii pe care o are faţă de adevărul pe care l-a dat Dumnezeu poporului Său. Istoria spune: "Când au trimis căpeteniile Babilonului soli la el să-l întrebe de minunea care avusese loc în ţară, Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, ca să cunoască tot ce era în inima lui" (2 Cronici 32,31).

Ezechia a fost "prins" de aceşti emisari. Mândria din inima lui şi dorinţa de a fi acceptat de societatea oamenilor mari ai lumii l-au biruit. Cei care se închinau soarelui, lunii şi stelelor, şi nu cunoşteau pe Dumnezeul cerului, au devenit confidenţii lui. El se ruşina de solia pe care a încredinţat-o Dumnezeu lui Israel. În mândria lui, le-a arătat ambasadorilor ce credea el că îi interesează - argintul, aurul şi bogăţiile materiale pe care Dumnezeu le-a aşezat în mâinile poporului Său. Valoarea imensă a uneltelor sanctuarului, clădite şi modelate să slujească adevărul, a fost degradată la valoarea Babilonului. Ustensilele dedicate slujirii Creatorului au ajuns vase pentru vinul de pe mesele Babilonului. Valoarea şi puterea susţinătoare a tainelor lui Dumnezeu încredinţate lui Israel au fost depreciate şi dispreţuite. Un asemenea compromis a adus în final distrugerea şi ruina sanctuarului.

Dacă Ezechia ar fi profitat de ocazie, mărturisind puterea şi slava adevărului încredinţat lui Israel (care era evanghelia), lumina s-ar fi răspândit printre păgâni. În loc de aşa ceva, conceptele Babilonului au devenit norma pentru poporul lui Dumnezeu. Sămânţa rea semănată atunci a răsărit mai târziu, producând un seceriş de pustiire. Păcatul lui Ezechia a constat în faptul că a adus mânie asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului (2 Cronici 32,25).

Primirea emisarilor din bisericile evanghelice în anii ‘50, ne-a făcut să le arătăm lucrurile pe care consideram noi că le vor aprecia şi vor dori să le vadă. Faptul că i-am "primit" nu a fost rău. Ce a fost rău, a fost că am ascuns de ei "cu adevărat solia îngerului al treilea," "o foarte preţioasă solie" pe care ne-a trimis-o Domnul. Am prezentat în faţa lor o solie confuză. Până astăzi insistăm că am spus ce trebuia. Confuzia nu face decât să se înmulţească.

Spre deosebire de Ezechia, noi nu ne-am pocăit şi nici nu ne-am recunoscut păcatul. "Ezechia s-a umilit de mândria inimii lui, el şi locuitorii Ierusalimului, astfel că mânia Domnului nu a venit în timpul vieţii lui Ezechia" (2 Cronici 32,26). De la rege şi conducătorii poporului şi până la cei mai umili locuitori ai Ierusalimului, toţi s-au pocăit. Dar sămânţa rea a fost semănată şi urma să dea, la timpul ei, o recoltă de pustiire şi vai.

Dumnezeu avea un plan

Vizita înţelepţilor din Babilon nu era lipsită de scop. Scriptura spune clar că Dumnezeu avea un plan. El dorea să-l "încerce, ca să ştie ce se află în inima lui." Ezechia nu îşi cunoştea inima. Dacă ar fi murit în timp ce era bolnav, în loc să ceară o prelungire de cincisprezece ani, experienţa tristă cu înţelepţii Babilonului nu ar mai fi avut loc. Fără ca el să ştie, exista în camerele ascunse ale minţii lui ceva care trebuia descoperit.

A fost oare experienţa bisericii rămăşiţei cu trimişii lumii evanghelice diferită de a lui Ezechia? Noi am crezut că o să facem impresie asupra lor. Am sperat că o să fim acceptaţi sau, în cuvintele articolului din Christianity Today, să fim consideraţi "un corp esenţial creştin ortodox," deşi puţin cam neobişnuit. Dar criticii noştri evanghelici nu sunt satisfăcuţi cu ce s-a întâmplat în anii ‘50, şi sugerează acum că ne îndreptăm într-o direcţie greşită. Tot aşa, mulţi dintre membrii noştri nu sunt satisfăcuţi, în lumina a ceea ce spune Scriptura. Ei consideră că părăsim "pietrele de hotar," ba chiar sunt siguri. Ce va spune istoria? Eşuăm şi noi ca Ezechia, stricând planul lui Dumnezeu?

Ne-am pierdut identitatea?

Evanghelicii au analizat cu grijă confuzia pe care ne-am creat-o singuri. Ei ştiu când şi cum au început problemele noastre. Ei sunt familiarizaţi cu istoria adventistă, ştiu cum au studiat pionierii şi cum au ajuns la convingerea că sunt o "rămăşiţă" cu un adevăr unic. Acest lucru nu era pentru ei un secret, când au venit la noi, dar ei respingeau ideea. Ei afirmă deschis că noi "experimentăm o criză de identitate," şi că ea este în "contrast direct cu părerea pionierilor adventişti." Ei vor să ne facă, pe noi şi lumea, să înţelegem că

"(Adventiştii) credeau că Ei sunt mişcarea specială a lui Dumnezeu pentru ultimele zile ale pământului. Această identitate măreaţă a rămas intactă până la contactul adventismului cu evanghelismul în anii ’50.

"O mare parte din controversa doctrinală care a izbucnit în adventism în ultimele decenii se datorează discuţiilor lor cu evanghelicii în anii ‘50. Până la acea dată, exista un consens printre teologii evanghelici că adventismul de ziua a şaptea era cu puţin mai mult decât un cult necreştin... Questions on Doctrine... a repudiat doctrinele adventiste unanim acceptate, ca noţiunea că Hristos a moştenit o natură umană afectată de cădere, şi credinţa că ultima generaţie de credincioşi va atinge o desăvârşire fără păcat."1

 

Nu există umbră de îndoială în cuvintele cu care ne fac portretul. Ei merg chiar mai departe, sugerând că există un motiv pentru liberalismul nostru care caută "respectabilitate teologică şi culturală." Ei înţeleg divergenţele noastre din trecut ca rezultat al alergării după diplome universitare. Iată ce spun ei lumii în revista lor:

"În anii ‘50 şi ‘60, mulţi studenţi adventişti au început să obţină diplome de la universităţi neadventiste. În multe cazuri, şcolile frecventate de aceşti tineri adventişti erau de orientare teologică liberală. Astfel, teologii adventişti au fost influenţaţi de critica biblică modernă şi de teologia liberală."

Din nefericire, istoria susţine afirmaţiile lor. Ne-am pierdut identitatea. Am fost jefuiţi de specificul nostru şi ne complacem să fim o biserică printre alte biserici. Am neglijat raţiunea noastră de a exista; dar nu suntem primii care păţesc aşa ceva. Părinţii noştri spirituali, copiii lui Avraam dintr-o altă generaţie, s-au împotmolit într-o greşeală asemănătoare.

Acum o jumătate de secol, un fiu de sânge al lui Avraam, pastor adventist, avertiza conducătorii bisericii. Fratele F.C. Gilbert publica în decembrie 1933 un articol în Ministry care s-a dovedit a fi o profeţie. Articolul lui se numea "De ce l-au lepădat iudeii pe Isus ca Mesia." Studiul şi expunerea lui asupra raţionamentului evreu prezintă o imagine uluitoare despre ce s-a întâmplat cu noi în ultimele şase decenii.

El spune că omenirea se miră de ce naţiunea iudaică L-a lepădat pe Isus, deşi Scriptura este plină de preziceri, tipuri şi profeţii privind venirea Lui. De ce L-a refuzat sămânţa lui Avraam, sinedriul, pe Isus ca Mesia? Gilbert explică în detalii triste: "Pentru unii pare aproape inexplicabilă respingerea lui Isus de către farisei, deşi erau recunoscuţi ca lideri care stau pe scaunul lui Moise." Desfăşurând istoria acestei respingeri, motivul devine evident.

După ce Alexandru cel Mare s-a închinat în templul de la Ierusalim, între greci şi evrei a început să se dezvolte un spirit de prietenie. "Grecii asigurau pe evrei că vor să le fie prieteni şi binefăcători. Ei doreau să cunoască mai multe despre Dumnezeul evreilor." Astfel, grecii au sugerat ca tineri iudei talentaţi să meargă la Alexandria pentru educaţie şi instruire în filosofia, ştiinţa şi învăţământul grecesc. În discuţiile din jurul acestui proiect, mulţi dintre bătrânii lui Israel şi-au manifestat îngrijorarea faţă de acest pas. Ei avertizau că s-ar putea să se dovedească ruinător pentru viitorul poporului evreu. Dar sfatul grecilor a fost urmat, iar scena era gata pregătită pentru lepădarea "fiului lui David, fiul lui Avraam." Descrierea sună ca o predică de înmormântare:

"Grecii asigurau pe bătrânii lui Israel că pot să-şi păstreze standardele religioase... Obţinând recunoaştere din partea celei mai mari naţiuni de pe pământ, absolvenţii şcolilor evreeşti vor avea numai avantaje... Bărbaţii lui Israel erau făcuţi să creadă că avantajele pentru savanţii evrei vor fi nemăsurate... Treptat, şcolile evreeşti au început şi ele să ofere diplome absolvenţilor lor... Pas cu pas a început să se creeze o aristocraţie scolastică, din care s-a format sinedriul de mai târziu. Acest cuvânt este de origine grecească...

"An după an Cuvântul lui Dumnezeu era studiat mai puţin, iar cultura şi filosofia se înmulţeau. Programul de studii... era influenţat către intelectualism... Evlavia se răcea treptat, în timp ce formele şi ceremoniile se înmulţeau. Pe măsură ce studentul înainta în vârstă şi se dezvolta intelectual, el studia mai puţin Cuvântul lui Dumnezeu şi mai mult scrierile omului.

"Rabinul licenţiat era recunoscut după haine. Licenţele rabinice erau esenţiale pentru persoana care dorea să se adreseze fiilor lui Avraam. Aceasta era situaţia din Iudea când au apărut în ţara lui Israel Ioan şi Isus...

"Amestecând filosofia umană cu Cuvântul lui Dumnezeu, forţa spirituală şi puterea Scripturii au început să lipsească din viaţa cărturarilor şi poporului. Ei nu mai aveau discernământ spiritual... Influenţa educaţiei lumeşti a împiedicat toate categoriile societăţii de atunci să-L întâmpine pe cel care "a venit la ai Săi." Ai Săi nu L-au primit. Cerinţele Lui erau cereşti; poporul era pământesc. Cerul şi pământul nu se armonizează."

 

Fratele Gilbert nu putea şti că articolul lui era o descriere a timpului nostru. El îşi încheia prezentarea istoriei iudaice astfel: "Conducătorii lui Israel au cedat, în mare măsură, cerinţelor şi învăţământului grecilor, sperând să obţină prestigiu şi influenţă. Ei au fost făcuţi să creadă că pot contribui mai mult la mandatul pe care l-au primit de la Dumnezeu, asimilând standardele de educaţie ale lumii, decât ţinând tare la standardele transmise de strămoşii lor evlavioşi." Omenirea cunoaşte rezultatul: L-au lepădat pe adevăratul Mesia! (vezi Nota la finalul capitolului)

Articolul fratelui Gilbert zace acum în arhivele noastre, dar dovada despre ce spun evanghelicii despre noi se poate găsi uşor, fără cercetare, în publicaţiile noastre actuale. O dată ce înţelegem conflictul, dificultatea în care ne găsim devine evidentă. Întrebarea este: Cine este acest "Hristos" pe care mărturisesc că îl urmează toate bisericile populare? În Biblie nu este prezentat decât un singur Hristos adevărat, deşi se aminteşte că există şi un hristos fals. Este imposibil de acceptat că "piatra din capul unghiului" are dimensiuni diferite. Nu poate exista decât o singură temelie pentru construcţia ridicată a fi un "templu sfânt în Domnul, o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul" (Efeseni 2,20-22). Biserica rămăşiţei nu poate clădi un templu sfânt urmărind mai multe planuri arhitecturale.

Planul este şters

Istoria sacră ne spune că biserica primară a fost binecuvântată cu Duhul Sfânt când "erau cu toţi împreună într-un singur loc" (Fapte 2,1). Istoria ne învaţă că biserica sfârşitului va demonstra un caracter şi o unitate nemaivăzute. Va fi o biserică "slăvită, fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta" (Efeseni 5,27). Membrii acestei biserici vor vorbi la fel, experimentând o unitate autentică. "În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină în faţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu" (Apocalips 14,5). Este cazul să ne întrebăm de ce nu a fost atins până acum acest standard. Avem nevoie de această unitate cât mai curând posibil.

Cu acest scop în minte s-a făcut o încercare de unitate la începutul lui 1990. În câteva numere din ianuarie şi februarie ale revistei Adventist Review, despre care am vorbit în capitolul unu, s-a prezentat bisericii mondiale un plan, într-o serie de şase articole, numit "Model sau Înlocuitor, contează cum Îl înţelegem pe Isus?" Articolul de debut, "Să stăm uniţi," îşi anunţă intenţia: "O chemare la unitate." Dar instrucţiunile date bisericii sunt şterse şi lasă neexplicată metoda de a realiza această unitate. Dimensiunile "pietrei unghiulare" sunt nesigure, astfel că cei care doresc să construiască în armonie cu chemarea la unitate sunt în încurcătură. Nu ştiu cum să-şi realizeze sarcinile. Până nu ajungem la o hotărâre în legătură cu "piatra unghiulară" şi nu suntem siguri că este vorba doar de ea, nesiguranţa "Apelului" rămâne.

Aceasta înseamnă că membrii bisericii care susţin "anumite poziţii despre natura lui Hristos" pot fi consideraţi dezbinători. În consecinţă, "nu poate exista unitate puternică în biserica mondială a rămăşiţei lui Dumnezeu... (de aceea) aceste subiecte trebuie lăsate la o parte, şi nu prezentate poporului nostru ca lucruri necesare."2 Dar poziţia condamnată şi "dezbinătoare" este poziţia exprimată în Evrei 2,17: "Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile... ca să facă ispăşire." Singura unitate posibilă este aceea bazată pe adevărul biblic.

Cum poate conştiinţa adventistă să lase la o parte "piatra din capul unghiului," şi totuşi să spere că va clădi o biserică slăvită şi fără pată? Cum pot oare membrii bisericii să tacă, văzând cum Adventist Review, prima publicaţie a mass-mediei adventiste, publică una dintre cele mai confuze serii de articole care au apărut vreodată în publicaţiile denominaţionale?

S-a dat de înţeles că aceste articole vor examina natura lui Hristos, dar subiectul urmărit a fost păcatul. Ce este el? Este oare desăvârşirea de caracter, viaţa fără păcat, posibilă? Viziunea augustiniană spune că o persoană este păcătoasă prin natură, la naştere, este condamnată deja, şi de aceea comite inevitabil fapte păcătoase. Ea aşează scena pentru imposibilitatea vieţii fără păcat atâta timp cât avem o natură păcătoasă, în ciuda multor afirmaţii inspirate care spun invers. Aceasta nu este teologia Scripturii.

O astfel de afirmaţie, printre multe altele care spun invers decât tema acestor articole, nu este citată prea des:

"Dumnezeu ne cheamă să atingem standardul desăvârşirii şi aşează în faţa noastră exemplul lui Hristos. În omenescul Său, desăvârşit de o viaţă de permanentă rezistenţă în faţa păcatului, Mântuitorul a arătat că prin cooperare cu divinitatea, fiinţele omeneşti pot atinge în această viaţă desăvârşirea de caracter. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu pentru noi, ca să putem obţine şi noi biruinţa deplină." 3

 

Aceste câteva litere, "şi noi," au o greutate imensă. Ele ne spun că biruinţa noastră asupra păcatului poate fi la fel de completă ca a lui Hristos. În aceste trei fraze ni se dă asigurarea că Isus a fost ispitit, că a rezistat ispitei, că a biruit ispita şi că "şi noi" putem face la fel prin credinţă autentică în El.

Din cauză că mulţi evanghelici sunt îmbibaţi de teologia augustiniană, le este imposibil să fie de acord că Isus a luat asupra Sa natura omenească căzută, şi că a biruit în acea natură. Şi totuşi, acestea sunt conceptele care colorează întreaga serie a articolelor din Review. În loc să accepte sfatul clar al inspiraţiei, ele conţin confuzie în legătură cu păcatul şi efectele lui. Ideea promovată este că vina apare automat la naştere, şi nu atunci când mintea alege să accepte păcatul. Articolele intră în polemică şi, cu toate că nu acceptă dogma "concepţiei imaculate," care este clar erezie, o înlocuieşte cu un nou termen, "concepţie miraculoasă." Este adevărat că Isus a fost născut miraculos, prin Duhul Sfânt; ce nu este adevărat, este pretenţia că naşterea Sa virgină i-a oferit un trup sfânt, deosebit de trupul nostru căzut, păcătos.

Printre multele idei ambigue şi ilogice, această serie de şase articole spune bisericii adventiste:

(1) Că Isus nu a experimentat ispita ca noi, deoarece natura Sa nu era ca a noastră (#3, pag.19).

(2) Că Ellen White a "văzut misiunea lui Hristos în două dimensiuni. Ea vorbeşte de o dimensiune precădere, şi de una postcădere" (#3, pag.19).

(3) Că Isus "nu putea experimenta păcatul interior al naturii noastre păcătoase. Dar era necesar să... experimenteze un echivalent în intensitate, deşi rămânea un om fără păcat" (#3, pag.21).

Cuvântul cheie este "experienţă." Este adevărat că Hristos nu a "experimentat" păcatul. Nici un adventist care crede solia 1888 despre neprihănirea lui Hristos nu a implicat vreodată un asemenea lucru. Dar El a experimentat ispita spre păcat, fără să cedeze nicidecum. Prin deformări subtile, articolele caută să arunce dispreţ asupra adevărului pe care Domnul l-a "trimis" bisericii adventiste.

Membrii bisericii care apreciază "solia foarte preţioasă" din 1888, vor recunoaşte confuzia promovată în aceste şase articole. În afară de lucrurile menţionate, se observă un curent subteran care încearcă să sprijine poziţia naturii dinainte de cădere. Acestea pot părea nevinovate la suprafaţă, dar au fost concepute de Augustin, şi sunt esenţa spiritului lui Antihrist.

Materialul de construcţie este defectuos

Biserica ce trebuie clădită în vremea sfârşitului va sta întreaga veşnicie ca un monument al puterii evangheliei. Ea va fi trupul colectiv pe care l-a văzut Avraam prin credinţă şi care este descris ca fiind "o biserică slăvită, sfântă şi fără pată" (Efeseni 5,27). Aceasta nu poate însemna decât un singur lucru: materialul care intră în structură trebuie să fie fără defect. După Petru, această casă spirituală va fi clădită în aşa fel încât "piatra" lepădată odată, să devină "piatra din capul unghiului." Ei trebuie să i se alăture şi alte "pietre vii" spre a forma un "neam sfânt, un popor ales... chemat din întuneric la lumina Sa minunată" (1Petru 2,5-9).

Acest popor va trebui să "cunoască" "piatra," şi fiind clădiţi împreună cu El, trebuie să fie ca El şi să-L vadă aşa cum este la venirea Lui. Ei nu trebuie să fie înşelaţi de nici o contrafacere sau profet fals. Ei trebuie să cunoască Duhul lui Dumnezeu, care mărturiseşte că Isus a venit "în trup," şi să nu se lase amăgiţi de spiritul lui Antihrist, care neagă că El a venit în trup (1Ioan 4, 1-3).

O parabolă gravă ne confruntă pe noi astăzi. Deoarece părinţii noştri spirituali au lepădat piatra unghiulară, li s-a lăsat casa pustie. Temelia pe care Domnul dorea să zidească poporul Său, a devenit o "piatră de poticnire şi o stâncă de cădere."

Nu există nici o şansă ca poporul lui Dumnezeu din ultima generaţie să fie "pietre vii" clădite într-o "casă spirituală," atâta timp cât încearcă să folosească două pietre unghiulare. "Batjocura" rezultată din relatarea biblică despre un Hristos care "a fost făcut asemenea fraţilor Săi" continuă să fie o "piatră de poticnire." Realitatea prezentă sugerează că vechea lepădare a "pietrei din capul unghiului" are o paralelă în biserica de astăzi, când mulţi neagă venirea Cuvântului în "trup." Fără înţelegerea corectă a naturii umane pe care a luat-o adevăratul Hristos, nu putem înţelege ispăşirea şi lucrarea evangheliei.

Adevărul teribil este că această serie de articole din Adventist Review neagă că Isus Hristos a venit "în trup." Să analizăm câteva puncte:

(1) A afirma că "natura Sa nu era ca a noastră" înseamnă să contrazicem Scriptura, care spune deschis că "nu avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat" (Evrei 4,15). Nu putea fi ispitit "ca şi noi," dacă natura Sa nu era ca a noastră.

(2) A spune că Ellen White vorbeşte despre o "dimensiune pre-cădere şi una post-cădere" înseamnă să-i aşezăm în gură cuvinte pe care nu le-a rostit niciodată. În cele o sută de mii de pagini ale scrierilor ei nu se găseşte nicăieri o astfel de vorbire cu dublu sens, iar autorul nu oferă în articolele lui nici o umbră de suport pentru afirmaţia dogmatică pe care o face.

(3) A spune că Isus "nu putea experimenta presiunile interioare ale oamenilor păcătoşi" înseamnă să ignorăm chiar mărturia Lui. El a spus: "Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi; nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu, care M-a trimis. Dacă mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată... M-am coborât din cer să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis; Tată, dacă se poate, depărtează paharul acesta de la Mine; totuşi, facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu... Tată, dacă nu se poate ca paharul acesta să treacă de la Mine fără să-l beau, facă-se voia Ta" (Ioan 5, 30.31; 6,38; Matei 26, 39.42). Dacă Isus nu descrie aici o luptă adevărată cu voinţa Lui, cu "pornirile interioare," atunci lupta Lui cu păcatul este teatru, o farsă pioasă. Afirmaţia lui Hristos "Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33) nu este o lăudăroşenie mincinoasă, ci arată că El s-a confruntat cu "presiunile interioare" şi le-a biruit. A fi ispitit "din interior," aşa cum suntem noi ispitiţi, nu este păcat.

Planul de mântuire trebuie să folosească metode legate de realitate. Acest lucru elimină un mântuitor care era despărţit de orice. Dacă biruinţa lui Hristos se datorează faptului că era deosebit de noi în vreun fel şi nu a fost deplin părtaş de natură umană, atunci noi nu putem avea experienţa Sa. Apelul de a lua crucea Sa este necinstit. Declaraţia de conflict cu propria voinţă este fără sens şi înşelătoare.

Deoarece mărturia lui Hristos este de necombătut, a fost croită o teorie mistică numită "echivalenţă de intensitate." Aceasta pentru a-L absolvi de "presiunile interioare" ale oamenilor păcătoşi. Dar ispitirea nu implică păcătuire. Ispita nu este păcat. Acest lucru este dovedit în ispitirea lui Isus în pustie. Prima ispită a fost legată de foamea fizică. A doua urmărea să-I frângă credinţa şi încrederea. "Satana se lăuda că el poate să profite de omenescul lui Hristos spre a-L face să treacă linia dintre încredere şi încumetare."4 Ispitele au fost extrem de severe, dar Satana a fost înfrânt.

A treia ispită a fost cea mai severă şi a decis destinul lui Satana, hotărând cine va fi biruitor. "Această ultimă ispitire a fost cea mai fascinantă... Ochiul lui Isus s-a oprit pentru o clipă asupra slavei prezentate înaintea Lui; dar El s-a întors şi a refuzat să privească spectacolul vrăjit. Nu dorea să-şi pună în pericol integritatea, cochetând cu ispititorul."5 Întreaga experienţă din pustie demonstrează că natura noastră umană nu trebuie să fie biruită ca a lui Adam. Ea dovedeşte că indiferent de tacticile pe care le foloseşte Satana, indiferent de căile alese spre a ajunge în citadela sufletului, ispita nu duce la păcat, dacă cel ispitit refuză să cocheteze cu ea, alegând astfel să nu cedeze.

Refuzând să cedeze ispitei, Hristos a sigilat principiul crucii care fusese stabilit "de la întemeierea lumii" (Apocalips 13,8). Lăsându-şi puterea şi slava în cer şi venind în această lume "în trup," a confirmat pentru totdeauna că în cruce este putere pentru oricine ia crucea ca El. În cruce se află vindecare pentru toată înălţarea de sine. Crucea explică motivul pentru care Isus a chemat pe ucenicii Săi să-L urmeze. Acesta este drumul spre biruinţă pe care l-a urmat El şi pe care vor merge cei răscumpăraţi totdeauna (Apocalips 4,4).

Acest drum spre biruinţa asupra păcatului nu a fost străbătut doar de Hristos. Este drumul crucii pe care El şi urmaşii Săi îl vor străbate împreună. Pavel spunea acest lucru: "Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2,20). Luptele Lui sunt luptele noastre. Biruinţele Lui sunt biruinţele noastre. Voinţa umană a lui Hristos a fost ispitită de eu ca şi a noastră. Magnitudinea acestui conflict comun este prezentat bisericii în puternice cuvinte de încurajare:

"Când puterea lui Satana asupra sufletelor este zdrobită, vedem pe oameni legându-şi voinţa de cruce, răstignind firea cu dorinţele şi poftele ei. Are loc cu adevărat o răstignire a eului; căci voinţa este supusă lui Hristos...

"Prin predarea voinţei se ajunge la rădăcina problemei. Când voinţa este predată, izvorul care vine din interior nu va fi amar, ci curat ca cristalul...

"Isus Hristos este exemplul nostru în toate lucrurile. El a început viaţa, a trecut prin experienţele ei şi a încheiat-o cu o voinţă umană sfinţită... El şi-a ţinut voinţa predată şi sfinţită şi nu s-a aplecat nicidecum spre rău sau spre răzvrătire împotriva lui Dumnezeu...

"Cei care au o voinţă sfinţită, care este unită cu voinţa lui Hristos, îşi vor lega zi de zi voinţa de voinţa lui Hristos, care va rezulta în servirea altora, iar acest lucru va reacţiona asupra lor cu putere divină...

"Să încetăm a mai da satisfacţie vrăjmaşului, plângându-ne de puterea voinţei noastre rele; făcând aşa, hrănim şi încurajăm voinţa noastră împotriva lui Dumnezeu, făcând plăcere celui rău...Voinţa umană a lui Hristos nu L-ar fi dus în pustie spre a posti şi a fi ispitit de diavol. Ea nu L-ar fi făcut să îndure umilinţa, batjocura, suferinţa şi moartea. Natura Sa umană se opunea tuturor acestor lucruri tot aşa ca şi a noastră." 6

 Cu o asemenea mărturie puternică, cum poate cineva să susţină că ispitele Sale nu erau ca ale noastre? De ce doreşte inima omenească să Îl exileze pe Hristos într-o altă lume de experienţă, străină omenirii? Ar putea izvorî aceasta dintr-o dorinţă inconştientă de a găsi scuze pentru păcat? Spre încurajarea bisericii rămăşiţei, această înţelegere despre natura lui Hristos nu este universală.

Nu toţi adventiştii sunt confuzi

Unii membri ai bisericii nu au fost dispuşi să accepte ideile deformate oferite în aceste articole ca metodă de a clădi unitatea. Au fost publicate comentarii puternice, care se opuneau acestei serii de şase articole, după cum se poate constata din rubrica "Scrisori către redactor" a revistei din 5 aprilie 1990. Cititorii nu vor putea afla niciodată câte scrisori au sosit la redacţie, dar dintre cele opt publicate, şapte erau îngrozite de teologia prezentată acolo. Reacţii puternice erau exprimate în termenii următori:

"Umbre ale noii teologii! Dacă natura lui Isus nu era ca a noastră, cerul să aibă milă de noi, căci suntem pierduţi. În cazul acesta, afirmaţia lui Satana că omul, cu natura lui păcătoasă şi deteriorată, nu poate fi biruitor, rămâne în picioare."

"O încercare excelentă, dar eşuată, de a armoniza erorile catolicismului şi calvinismului cu adevărul biblic. Sunt convins totuşi că mulţi vor fi amăgiţi. Dogma "păcatului originar" şi negarea adevăratei naturi umane a lui Hristos sunt prezentate aici ca fiind evanghelia."

"Respir uşurat că juriile din ţară nu împărtăşesc teoria (autorului) despre vina moştenită!… El confundă rezultatele păcatului cu pedeapsa păcatului."

"Afirmaţia că "Isus nu a avut în nici un caz o natură păcătoasă," este derutantă, dacă nu în întregime falsă… În scrierile Spiritului Profetic se găsesc sute de afirmaţii care vorbesc despre Hristos ca având natura căzută a omului."

"Nimeni nu poate folosi acest verset (Romani 8,3) spre a dovedi că Hristos nu era ca omul, şi totuşi această logică sărmană a fost folosită în aceste articole. Consecvenţa şi o logică bună ne împiedică să înţelegem asemenea ca fiind neasemenea… Autorul crează confuzie."

"(Autorul) zugrăveşte o imagine complet nescripturală a naturii omului care, la rândul ei, îl forţează să producă un Isus care nu a fost cu totul uman, care nu a venit cu adevărat "în trup" aşa cum învaţă Biblia. Dar 1 Ioan 4, 1-3 spune că aceasta este o problemă foarte serioasă."

 

Scrisorile primite erau numeroase şi aveau un asemenea ton încât nu puteau fi ignorate. Review din 26 aprilie a publicat încă şapte scrisori, dintre care patru se opuneau cu putere articolelor. Iată câteva reacţii:

"Oricât de mult s-a zbătut să dea altă impresie, (autorul) se află în acelaşi colţ cu Sfântul Augustin… Poziţia (lui) violează Scriptura şi, mai important, caracterul lui Dumnezeu… La o parte cu eroarea calvinismului, arminianismului sau universalismului."

"Este cineva dispus să-i explice autorului diferenţa dintre caracterul lui Dumnezeu şi natura lui Hristos? Putem avea un Mântuitor născut în firea păcătoasă şi care totuşi să nu fie un păcătos, deoarece noi nu credem în păcatul originar."

"A o face pe Ellen G.White să spună că Hristos a luat natura noastră păcătoasă peste natura sa divină doar la cruce înseamnă a suci grosolan înţelegerea ei despre natura umană a lui Hristos. [Citează Desire of Ages 49]"

 Deoarece reacţia adversă a cititorilor a fost aşa puternică, după primul grupaj de scrisori a fost publicată o notă din partea redactorilor de la Review, în numărul din 5 aprilie. Nota indica faptul că a început deja publicarea unui editorial în trei părţi, care urmărea să răspundă "interesului exprimat în scrisorile de la cititori." Seria a fost publicată în numerele din 29 martie, 19 aprilie şi 26 aprilie. Este greu de înţeles cum s-a ajuns la o astfel de hotărâre, căci seria precedentă produsese deja destulă consternare printre membrii bisericii. Noua serie a adus şi mai multă consternare. Dar de data aceasta nu au mai fost publicate scrisori de răspuns, astfel că abonaţii nu au putut afla reacţiile cititorilor. Dar conţinutul articolelor era strigător la cer.

A fost Isus "ca Adam sau ca noi?" Răspunsul biblic a fost discutat pe scurt în primul capitol al acestei cărţi. Dar articolele ne spun că "Hristos întrupat nu a fost nici ca Adam înainte de cădere, nici ca noi. El a fost unic."

Este adevărat că a fost unic, dar nu în felul în care sugerează articolele. Cu destulă subtilitate, Ellen G.White este făcută să vorbească în două feluri la acest subiect. Bisericii i se spune că atunci când anumiţi teologi se referă la "păcatul originar," "unii adventişti îl denigrează fără o analiză atentă a semnificaţiei lui." Se sugerează că învăţătura lui Augustin poate fi acceptată. Teoria care rezultă de aici este aceea că, pentru oamenii născuţi în firea pământească păcătoasă, biruinţa asupra păcatului este imposibilă. Ea întăreşte erezia că Isus a fost scutit de ispitele care asaltează omenirea.

Teologia aceasta confruntă biserica cu o problemă serioasă. Ar trebui introdusă în adventism învăţătura lui Augustin despre păcatul originar, deoarece evanghelicii o acceptă? Dacă nu, atunci teoria păcatului originar este mai mult decât o "expresie nefericită." Este erezie din Babilon. Ea aşează o premiză falsă, confundând păcatul cu efectele lui, iar rezultatul este un lanţ de concluzii eronate. Cea mai slabă verigă din acest lanţ propune că natura umană căzută este păcat şi deci oamenii nu pot asculta de lege.

Această logică cere ca Hristos să nu fi venit în această lume "asemenea fraţilor Săi." Fie că numim naşterea Sa "imaculată" sau "concepţie miraculoasă," rezultatul este acelaşi. El este plasat în afara curentului umanităţii şi nu poate fi ceea ce afirmă Scriptura: "Din sămânţa lui David după trup" (Romani 1,3). Acceptarea propunerii lui Augustin înseamnă să susţinem idea oferită bisericii, că "Isus nu putea experimenta imboldurile păcătoase ale oamenilor păcătoşi."7 Acest lucru înseamnă că Scriptura este greşită când afirmă că Marele nostru Preot a fost "ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat" (Evrei 4,15).8

Este o teorie care în mod logic distruge profeţia despre cele 2300 de zile şi respinge adevărul despre sanctuar. Este imposibil ca sanctuarul să fie curăţit dacă poporul lui Dumnezeu este blestemat la păcătuire perpetuă până la venirea Sa. Ea neagă că "păcatele vor fi şterse" (Fapte 3,19). Ea face din Ziua Ispăşirii un ritual sec, fără rezultatul practic al îndepărtării păcatului din tabără. Ea împiedică pe Mielul lui Dumnezeu să ia păcatele lumii, căci dacă Mântuitorul nu mântuieşte din păcat, atunci îngerul a minţit când a spus că El "va mântui pe poporul Său din păcatele lor" (Matei 1,21).

S-ar putea ca viziunea augustiniană asupra păcatului să aibă o tradiţie lungă în istoria creştinătăţii, dar ea este o învăţătură care nu se poate armoniza cu întreita solie îngerească.

*****

Tragedia acestei confuzii nu poate aduce unitate. Dezbaterea în jurul naturii lui Hristos şi confuzia crescândă din biserica noastră de astăzi vor continua să crească până când adevărul 1888 va fi înţeles corect. Doar grâul este potrivit pentru grânar şi grâul este cel care va trebui recoltat la sfârşit. Asupra fiecărui păzitor al sabatului apasă teribila responsabilitate a cunoaşterii faptului că Isus a fost "făcut asemenea fraţilor Săi" şi totuşi a biruit deplin, aşa cum ne cheamă şi pe noi să biruim.

 

 

 

1 Christianity Today, 5 februarie 1990, p. 19.

2 "An appeal to Church Unity" p.5.

3 Ellen G.White, Acts of the Apostles, p. 531.

4 Ellen G.White, Selected Messages 1, p.282.

5 Ibid., p. 286.

6 Ellen G.White, Signs of the Times, 29 octombrie 1894.

7 Adventist Review, 1 februarie 1990, p. 21.

8 Nu s-a acordat atenţie serioasă dilemei pe care această teologie o aduce asupra bisericii. Chiar aluziile neintenţionate că Biblia nu vrea să spună exact ce spune, distrug autoritatea ei şi anulează planul de mântuire. Dacă Isus nu a experimentat ispitele în felul în care le experimentează fiinţele omeneşti, atunci El nu a "fost făcut asemenea fraţilor Săi," cum declară Scriptura. Conform traducerii NIV, înseamnă că nu există ispăşire pentru păcatele omenirii. Nu îngerii au nevoie de ajutor, ci oamenii. Aceeaşi traducere redă astfel Evrei 2,17: "El a trebuit să fie făcut ca fraţii Săi în toate detaliile, ca să poată fi un Mare Preot îndurător şi milos în serviciul lui Dumnezeu, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului." Era obligatoriu ca El să fie făcut asemenea fraţilor Săi, altfel nu ar mai exista ispăşire, iar omenirea ar fi lăsată să piară în păcat. (Versiunea HOLY BIBLE, NEW INTERNATIONAL VERSION, copyright 1973, 1978).

Nota traducătorului:

Conferinţa Generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, ca urmare a Consiliilor Anuale din anii 1973 şi 1974, a lansat un Apel călduros, adresat conducătorilor bisericii de la toate nivelele, chemând la pocăinţă şi redeşteptare. Redăm aici un scurt pasaj din acest Apel, care identifică pericolul în care se găsesc instituţiile noastre de învăţământ: "Este recunoscut faptul că, într-o vreme a dezvoltării conştiinţei sociale şi schimbării, instituţiile adventiste pot fi prinse în proiecte lumeşti alături de lume, neglijând lucrarea pe care doar biserica rămăşiţei o poate face. Una dintre cele mai mari ameninţări la adresa instituţiilor noastre de învăţământ superior o reprezintă filosofiile şi teologia falsă, absorbite inconştient în universităţile lumii de către viitorii noştri profesori, şi apoi aduse în şcolile adventiste ca "vin" al Babilonului" (The Appeal of the 1973 Annual Council).