„Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1,5).

Manifestarea lui Dumnezeu în trup omenesc a fost sugerată lui Adam şi Evei după cădere. Dezvoltarea acelei promisiuni este o istorie a credinţei manifestată în inimile omeneşti, începând cu mama familiei umane. O, dacă ar fi copilul ei Mesia!

Dar urmau să treacă milenii de şcolarizare înainte ca Sămânţa femeii să se poată manifesta în trup. Neamul omenesc trebuia să înveţe că lupta dintre adevăr şi minciună este reală şi, cu toate că boldul morţii este păcatul, credinţa lui Dumnezeu este mai puternică decât mormântul. Copiii lui Adam începeau să înţeleagă suferinţa produsă lui Dumnezeu de păcat încă de la apariţia lui.

Singura slăbiciune pe care o întâmpină adevărul este imaturitatea omenirii. Satana poate duce în confuzie pe adulţii imaturi tot aşa de uşor cum pot fi amăgiţi copiii. Pavel exprima o dorinţă şi o speranţă arzătoare:

Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o… până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioşi adevărului, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos" (Efeseni, 4,1.13-15).

Sămânţa adevărului ascunsă în făgăduinţa dată în Eden trebuie lăsată să germineze şi să crească până la maturitate. Planul de mântuire este istoria acestei creşteri de la sămânţă la seceriş. În făgăduinţa făcută mamei noastre la început, era sugerat faptul că Dumnezeu se va face trup. Aprecierea acestei făgăduinţe trebuie să crească şi să se dezvolte până când poporul lui Dumnezeu va ajunge la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului, egală cu statura lui Hristos. Această creştere implică dezvoltarea dureroasă a credinţei şi viziunii spirituale. Faptul că această experienţă se desfăşoară de aproape 6000 de ani ne oferă o perspectivă a magnitudinii acestei realizări. Nu indispoziţia lui Dumnezeu a făcut ca acest proces să fie atât de lung, ci natura orbirii noastre, incapabile să înţeleagă.

Păcatul lui Adam a produs o criză. "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" iar păcatul este foarte combustibil (Evrei 12,29). Nu poate rezista în prezenţa Sa. Se spune despre cei răi că "Domnul îi va mistui cu suflarea gurii Lui şi îi va nimici cu strălucirea venirii Sale" (2 Tesaloniceni 2,8). Această strălucire şi slavă care judecă şi distruge este chiar puterea neprihănirii şi adevărului. Cu alte cuvinte, esenţa caracterului lui Dumnezeu consumă păcatul. Acest lucru nu se produce din cauza mâniei sau violenţei Sale, ci este rezultatul unei legi spirituale; păcatul nu poate rezista în prezenţa Sa.

Acest principiu L-a dezavantajat pe Dumnezeu în relaţia cu Adam. Cum va putea El să-Şi prezinte neprihănirea în faţa omului căzut? Cum îl va putea învăţa şi reface fără să-l mistuie? Lucrul de care omul avea cea mai mare nevoie era tocmai acela care îl distrugea.

Trebuia făcut un început spre a pune din nou în mâinile omului adevărul şi neprihănirea, a căror slavă trebuia acoperită pentru ca omul să le poată suporta şi primi. Acest demers a fost realizat prin folosirea simbolurilor, tipurilor şi umbrelor. Fără să-şi dea seama, Adam şi Eva au participat la prima lecţie atunci când Dumnezeu le-a făcut haine din piele. Păcatul producea moarte. De la această lecţie de grădiniţă, copiii oamenilor au trebuit să meargă înainte până la maiestosul serviciu al sanctuarului, cu toate implicaţiile lui slăvite. Cortul, preoţia şi fiecare element al serviciului solemn arătau spre crucea de pe Calvar, unde urma să-Şi dea sângele adevăratul Miel.

Rezultatul jertfei Sale va fi vizibil în ispăşirea finală, când sanctuarul va fi curăţit şi păcatul şters. Acest plan al mântuirii urma să fie ca o sămânţă plantată spre a creşte în istoria şi dezvoltarea adevărului, din simbol în simbol. Trebuia să vină timpul când omul să comunice din nou faţă către faţă cu Dumnezeu.

Deşi în conversaţia adventistă se fac referiri frecvente la a doua venire a lui Hristos, înţelegem foarte puţin ce este implicat în criza care se apropie. De câte ori rămăşiţa este confruntată cu adevărul pur al ispăşirii, se dovedeşte că temperatura acestei slave, slava crucii, este mai mult decât putem noi suporta. Inima firească doreşte să ocolească crucea, care cere ca eul să moară. Dar Cel Atotputernic a înţeles din veşnicie că aceasta este singura cale prin care viaţa poate continua. "Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur" (Ioan 12,24). În existenţa lui Dumnezeu, manifestarea supremă a acestui principiu a fost prezentată când El a fost confruntat cu crucea şi a acceptat ca singurul Său Fiu să devină "trup" ca membru al familiei omeneşti. Din această cauză la cruce perdeaua dintre om şi Dumnezeu a fost sfâşiată, iar caracterul Lui a fost văzut în toată slava lui. În lumina aceste slave vedem noi Cuvântul făcut "trup."

Dar nouă ne este jenă să acceptăm acest adevăr, iar credinţa noastră copilăroasă este mulţumită cu un Mântuitor care a venit până la jumătatea drumului în întâmpinarea nevoilor omului. Spunem că a fost diferit. Ne copleşeşte slava descoperirii lui în "trup," de aceea lupta dintre credinţă şi păcat continuă. Prin urmare, a doua venire trebuie amânată până vom învăţa în şcoala lui Hristos cât de păcătos este păcatul. Dumnezeu nu poate clădi pe o minciună.

Un student notabil în această şcoală a revelaţiei a fost Avraam. Încercarea lui este o parabolă care ajută pe muritori să înţeleagă că Dumnezeu este real şi că apreciază şi experimentează aceleaşi emoţii pe care le simt copiii Săi în faţa ororilor păcatului şi morţii. Paralela este atât de apropiată încât numele lui Avraam şi numele lui Mesia sunt puse în acelaşi context: "Făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice ‘şi seminţelor lui,’ ca şi cum ar fi vorba de mai multe, ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ‘Şi seminţei tale,’ adică Hristos" (Galateni 3,16).

Orice elev în şcoala lui Hristos, care acceptă ca Sămânţa să fie Marele Învăţător, este rudă cu Avraam, altfel nu poate fi moştenitor al făgăduinţei. "Înţelegeţi şi voi dar că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă… Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi "sămânţa" lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă" (Galateni 3,7.29). Adevăraţii israeliţi sunt cei care înţeleg potenţialul dinamic ascuns în făgăduinţă:

"Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam, ci este scris: "În Isaac vei avea o sămânţă care îţi va purta numele." Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copiii lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă" (Romani 9,6-8).

Ce elemente din experienţa lui Avraam reflectă atât de bine slava Fiului omului încât numai cei care intră într-o experienţă asemănătoare să fie numiţi moştenitori ai făgăduinţei? Multe aspecte ale vieţii lui Avraam reflectă tiparul de angajament dus până la sacrificiu manifestat de Sămânţă. A renunţat la cei apropiaţi lui şi la siguranţa oferită de patria natală; a mers să locuiască singur în teritoriul ostil; a dat pe faţă o generozitate şi loialitate faţă de Lot şi familia acestuia mult peste normele obişnuite; a demonstrat o credinţă în Dumnezeu care l-a dus până la realizarea tuturor făgăduinţelor. Acestea şi multe alte asemănări reflectă natura Seminţei.

Dar există în viaţa lui Avraam un act care le umbreşte pe toate celelalte. Expresia supremă a credinţei lui, care descoperă esenţa misiunii lui Hristos, este concentrată în singurul lui fiu, legat pe un altar de piatră la muntele Moria. În drama planului de mântuire, chiar locul în care a fost Avraam chemat să-l aducă jertfă pe Isaac are o semnificaţie profundă. În limba ebraică, numele Moria este conjuncţia "Yah" de la Iehova, urmată de "ra’ah" care înseamnă a vedea sau experimenta, a pătrunde. Tunelul întunecat al strâmtorării prin care a trecut Avraam trebuia să culmineze cu o jertfă pe un deal care includea tot ce se ascundea în numele lui.

Cu alte cuvinte, locul supremului act al credinţei lui este numit locul unde Dumnezeu este perceput şi descoperit. Nu a fost o viziune. Era o făgăduinţă în formă vizibilă, o demonstraţie a credinţei mai reală decât viaţa însăşi. Această realitate finală a credinţei nu arată doar unirea credinciosului cu Dumnezeu, ci şi caracterul lui Dumnezeu, care a acceptat să-L ofere pe Fiul Său spre a deveni parte a familiei omeneşti.

"Credinţa este substanţa lucrurilor sperate, dovada lucrurilor care nu se văd" (Evrei 11,1 – KJV). Este asigurarea pe care o aduce credinţa la existenţă, este temelia speranţei. De aceea credinţa lui Isus a fost, şi este, o descoperire completă a lui Dumnezeu Tatăl. Această demonstraţie este roada cunoaşterii lui Dumnezeu şi a lui Hristos, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi găsesc împlinirea în Hristos, care a devenit membru al familiei omeneşti. Credinţa deplină descoperă deplin pe Dumnezeul care a dat făgăduinţele. "Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl) plin de har şi de adevăr" (Ioan 1,14).

Transformarea Cuvântului în trup însemna descoperirea făgăduinţelor lui Dumnezeu în Sămânţă. Credinţa autentică trebuie să producă dovezi tangibile. Întruparea lui Hristos a însemnat descoperirea credinţei lui Dumnezeu care împlinea toate făgăduinţele şi oferea universului o nouă înţelegere a caracterului Său. Era o dovadă nemaivăzută până atunci. Stăm fascinaţi în faţa cuvintelor lui Isus, abia acceptându-le: "Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14,9).

Avraam este tatăl nostru în credinţă

Cine ar fi dispus să renunţe la unicul său fiu? Dar şi mai greu, cine ar fi dispus să renunţe la un copil care este răspunsul la rugăciune şi produsul unei minuni? Însă pentru Avraam situaţia presupunea mai mult decât pierderea copilului şi moştenitorului unic. Jertfa unicului său fiu demonstra credinţă în forma ei cea mai pură. Ea ne pune în faţă adevărul întregii lui experienţe, căci zugrăveşte omenescul lui Hristos şi relaţia noastră cu el.

Criza credinţei lui implica toată istoria vieţii lui. Isaac reprezenta mult mai mult decât garanţia descendenţei lui Avraam. În împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu "în Isaac" se ascundea mântuirea lumii. Isaac era dovada vizibilă a credinţei răsplătite după decenii de suferinţă. Timpul nu a uşurat intensitatea zbuciumului mental al lui Avraam. Acest călător singuratic nu s-a putut bucura de binecuvântările Canaanului. Ţinut la distanţă de vecini ostili, el nu a cunoscut niciodată stabilitatea unui cămin sigur. Ani de zile nu a cunoscut decât zbuciumul, iar darul unei familii l-a ocolit. Mai putea spera că va ajunge, el sau sămânţa promisă, în Canaan? Atunci a venit Isaac.

Când toate speranţele lui se spulberaseră, Dumnezeu a făcut imposibilul şi a despărţit simbolica "Mare Roşie" pentru patriarh şi soţia lui. Fiul minunii s-a născut. Prin credinţă Avraam a reuşit să cunoască acum realitatea credincioşiei lui Dumnezeu. Substanţa era în mâinile lui. Sămânţa aceasta era o dovadă de netăgăduit. Isaac era chiar darul mântuirii, iar pustia începea să înflorească pentru Avraam. Dumnezeu onorase în sfârşit pe acest om care se prinsese de El prin credinţă. Dificultatea familială a celor două soţii a fost rezolvată. A fost săpată fântâna şi proprietatea asigurată. Copacul a fost plantat, peregrinarea a luat sfârşit şi el s-a aşezat în ţara filistenilor. Atunci a căzut peste el lovitura de trăznet.

"Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care îl iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi arăta" (Geneza 22,2). Omorârea lui Isaac însemna chiar anihilarea credinţei. Însemna o răsturnare, o revocare a făgăduinţei, o anulare a experienţei lui de o viaţă. Perplexitatea, îndoiala şi chinul potopeau sufletul acestui bătrân, a cărui singură speranţă se agăţa de acest copil al făgăduinţei. În inima lui Avraam s-a produs o mare zguduire. A intrat într-un timp de strâmtorare cum nu mai cunoscuse niciodată. Disperarea se prăvălea peste el ca o avalanşă. Îl părăsise Dumnezeu?

A început să-şi reanalizeze viaţa. Găsea prea puţine lucruri bune. Iar peste ele, nestatornicie; minciuni la faraon; legătura ilicită cu Hagar şi naşterea fiului servitor, Ismael. Necredinţa lui adusese această "judecată?" Căci ce putea fi altceva decât o "judecată?" Pentru acest abis al speranţei spulberate moartea ar fi un adăpost mai de dorit, dar Dumnezeu era cel care conducea.

Un tăciune de credinţă mai pâlpâia. Se va prinde de făgăduinţă în ciuda sentimentului zdrobitor că a fost părăsit. Dumnezeu trebuie să fie credincios. Dacă a cerut viaţa lui Isaac, El poate şi îl va învia, căci mila şi dreptatea se întâlnesc în procedura lui Dumnezeu cu omul.

În această zbatere sfâşietoare de inimă s-a născut una dintre cele mai vii şi profunde descoperiri ale luptei lui Dumnezeu în jertfa Fiului Său. Cum ar putea oare să-L dea spre a deveni carne şi sânge, să ia natura omenească şi să devină membru al rasei rebele?

Credinţa lui Avraam era ca o cheie care deschide o uşă spre slava cerului. Această slavă evidenţiată în credinţa patriarhului este adevărata finalitate a Seminţei promise. Isaac a fost înviat într-o solie revelatoare a luptei interioare a lui Dumnezeu. De aceea promisiunea este legată de Avraam şi Hristos, parteneri în descoperirea minunilor planului de mântuire.

Avraam a fost cel care a pătruns credinţa lui Isus. Acea pătrundere nu poate apărea decât prin urmarea Mielului oriunde merge El. Pe cruce Isus a purtat nesiguranţa omenirii şi a biruit-o prin credinţă. El a purtat crucea în fiecare zi, toată viaţa, dar Calvarul a condensat această luptă. Aceasta este credinţa care Îl descoperă pe Dumnezeu în "trup." Aşa cum fiecare pas din experienţa lui Avraam a fost real, tot aşa Hristos, sămânţa lui Avraam, a devenit membru al familiei omeneşti. El a luat natura omenească asupra Sa în dimensiunea ei de după căderea în păcat, fără excepţii, şi a înfruntat ispita ca şi Avraam, ca şi noi astăzi.

Această experienţă a fost pentru Avraam ca trecerea prin valea umbrei morţii. El a fost puternic ispitit să întoarcă spatele făgăduinţei lui Dumnezeu şi să se prindă de "trupul" lui în Isaac. Tot aşa, Hristos a trebuit să aleagă între voia Lui, cerinţele "trupului" Lui, sau să înfrunte crucea şi să bea paharul. În ambele cazuri, în joc era salvarea lumii; totul depindea de credinţă.

Fără înţelegerea slăbiciunilor pe care le-a asumat Hristos luând natura noastră păcătoasă, vom fi lipsiţi de piatra esenţială în construcţia templului adevărului. Nu vom fi deloc echipaţi cu "credinţa lui Isus" până nu vom înţelege calea pe unde a trecut credinţa Lui. Pentru a-L urma pe Miel "oriunde merge El" va trebui să-L cunoaştem ca pe Cel ce a fost "făcut asemenea fraţilor Săi." Atunci vom vedea cu claritate că El este "calea cea nouă şi vie pe care El a consacrat-o pentru noi, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său" (Evrei 10,20).

De aceea, suntem sămânţa lui Hristos, a lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă. Lumea a aşteptat 4000 de ani, după care Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, darul făgăduit, "născut din femeie, născut sub lege." Scopul era ca noi să nu mai fim sclavi, ci fii, moştenitori ai lui Dumnezeu prin Hristos, Sămânţa lui Avraam. În acest adevăr nu există confuzie.

"Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei… Umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu veţi împlini poftele firii pământeşti… nu puteţi face ceea ce voiţi" (Galateni 5,1.16.17).

„Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”

După cum am mai spus, Isus se numea pe sine în mod obişnuit "Fiul omului." Implicaţiile acestui lucru sunt imense şi trebuiesc înţelese mai bine. Încerca El să spună lumii că legătura Lui cu familia omenească este deosebită? Acest lucru poate fi văzut în conversaţia Lui cu Maria, după înviere.

Lucrarea Lui pământească se încheiase. Făcuse tot ce se putea face înainte să se întoarcă în cer. Umblarea Lui în trup printre copiii oamenilor a împlinit oare cerinţele legii? A fost El oare al doilea Adam, biruind acolo unde primul Adam a fost învins? Cum putea şti toate acestea? Discuţia cu Maria spune că această confirmare era încă în viitor.

Maria este la mormânt, plângând cu diperare. Se pare că nu şi-a dat seama că cei care vorbesc cu ea sunt mesageri cereşti, când au întrebat-o: "Femeie, de ce plângi?" Fără să privească ce se întâmplă, ea răspunde: "Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus." Cu ochii plini de lacrimi, ea aude aceeaşi întrebare, acum de la Isus: "De ce plângi?" Crezând că este vocea grădinarului, continuă să întrebe, în disperare, unde L-au pus.

Isus a spus, "Maria," şi atunci s-a produs învierea din mormântul suferinţei ei. Ea L-a recunoscut pe Isus şi a spus "Învăţătorule." Era chiar El, viu şi adevărat, stând în faţa ei, pregătit să facă o declaraţie uimitoare. El urma să confirme că s-a unit cu urmaşii lui Adam fără vreo urmă de excepţie, cu adevărat Sămânţa femeii. Cu o notă de mister în voce, dar cu profundă nerăbdare, Isus spune Mariei: "Nu mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu; dar du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru" (Ioan 20,17).

O afirmaţie aproape insondabilă! El era Cel care Se umilise şi luase asupra Sa trupul unui rob, făcut asemenea oamenilor. Iată-l acum proclamând lumii că există veşti pe care "fraţii" Săi trebuie să le înţeleagă. Vestea era că El se întoarce la Tatăl Său, acelaşi Tată pe care Îl aveau şi ei. El se întorcea la Dumnezeul Lui, acelaşi Dumnezeu pe care Îl aveau şi ei, iar El dorea ca fraţii Lui să ştie că El era una cu ei. El dărâmase zidul de despărţire dintre om şi Dumnezeu, iar ei nu mai erau acum departe de El, ci aproape. El a confirmat că este fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu, şi că El însuşi este Sămânţa în acea descendenţă regală. Sângele lui a sigilat rudenia Lui cu copiii oamenilor, deoarece a înlăturat, în trupul Său, vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu.

Dar când Maria a povestit aceste lucruri fraţilor Săi, ei "nu au crezut." Rămâne întrebarea: Vor avea fraţii Lui din vremea sfârşitului, când trebuie să se sfârşească taina lui Dumnezeu, mai multă credinţă decât ucenicii, şi vor crede ei cu adevărat ceea ce a spus El?

”Dar eu vă spun…”

Când a fost adus în faţa tribunalului, Isus a arătat lumii că a fost "făcut asemenea fraţilor Săi." Demersurile acuzării mergeau prost. Autorităţile ştiau bine ce urmăresc, dar nu găseau martori. Cum ar putea condamna pe cineva la moarte fără martori? Nu reuşeau să producă o înţelegere nici măcar între martorii plătiţi. În final au fost găsiţi doi cu o poveste care ar fi putut influenţa juriul.

Redarea în limba greacă este dramatică: "Acesta a spus ‘Eu voi distruge locul sfânt al lui Dumnezeu şi în trei zile îl voi ridica din nou.’" Dar acuzatul tăcea. El ştia că nu a spus niciodată aşa ceva. Ceea ce spusese El era ca o parabolă pe care nici ucenicii Lui nu au înţeles-o decât după înviere. "El vorbea despre templul trupului Său" (Ioan 2,21.22).

În timp ce judecata se desfăşoară, Petru este în curte, trecând prin timpul de strâmtorare. După ce îşi revine, fuge afară sub impresia unei amare pocăinţe. Cum a fost posibil să nu-şi cunoască deloc inima înşelătoare?

Înăuntru, procesul devine tensionat. În faţa depoziţiei celor doi martori, Acuzatul refuză să recunoască. Procurorul este confuz şi enervat, iar ca o ultimă soluţie apelează la Dumnezeu spre a duce procesul la o concluzie, cerând Acuzatului să vorbească. Formularea este paralizantă: "Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu." Tribunalul aşteaptă cu sufletul la gură să audă ce va răspunde acest "om din Galilea" (Matei 26,63).

Acum nu se mai poate păstra tăcere. Acuzatul trebuie să vorbească, dar ceea ce spune El nu este folosit decât spre a condamna. Astăzi întrebarea este: Înţelegem noi ceea ce a spus El de fapt? În răspunsul Lui se poate găsi o formă idiomatică de a spune "da," dar în el se află o profundă ambiguitate latentă. La întrebarea preotului: "Eşti tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu," Isus răspunde: "Acestea sunt cuvintele tale, Caiafa, tu spui aceasta, dar îţi spun că veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului." Judecătorul reţine cuvintele Acuzatului şi decide că nu mai este nevoie de martori, că El este vrednic de moarte. Va fi condamnat pe baza propriei mărturii.

Ce spunea Acuzatul? Deşi marele preot încearcă să-i aşeze alte cuvinte în gură, Isus anunţă că El este Fiul omului. El aparţine familiei umane, un copil al lui Adam, fiul lui David. El declară în faţa universului că la a doua venire va apărea ca "Fiu al omului." El vine aşezat la dreapta puterii, şi se află acolo deoarece a "biruit." Acesta este preludiul la ce a spus Mariei: "Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru," deoarece s-a aşezat pe tronul Tatălui Său, după ce a biruit. Şi noi vom sta pe acel tron, biruind prin credinţa lui Isus (Matei 26,57-66; Apocalips 3,21).

Luca întăreşte şi el relatarea (Luca 22,66-71). Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii insistau cu întrebarea "Eşti tu Hristosul?" El nu avea nici o soluţie. Dacă le spunea, nu ar fi crezut, şi dacă îi întreba, nu ar fi răspuns. Cu răsuflarea tăiată, ei insistau cu întrebarea: "Eşti tu Fiul lui Dumnezeu?" Isus a răspuns, "Voi ziceţi că sunt," acestea sunt cuvintele voastre, şi pe baza acestor cuvinte L-au condamnat. Dar proclamaţia Lui era că este Fiul omului, şi se pare că nu obosea niciodată să declare acest lucru.

„Fiul omului”

Acesta este titlul pe care L-a folosit Isus de nenumărate ori referindu-Se la Sine.¹ Felul în care El folosea acest nume are implicaţii profunde, care arată că era mai mult decât un simplu nume, un apelativ facil. El descrie o stare, o moştenire care oferă o emblemă de nobleţe şi autoritate. Cel de-al doilea Adam şi-a respectat locul în marele plan al creaţiei, pe când primul Adam şi-a dispreţuit locul onorabil, fiind dispus să renunţe la el, poftind după tronul lui Dumnezeu. În contrast, Isus nu era preocupat să se prindă de locul pe care îl ocupa, ca Dumnezeu. El a acceptat pierderea reputaţiei, a luat chip de rob, fiind făcut "asemenea fraţilor Săi," suferind plata păcatului fără să devină părtaş la păcat (Filipeni 2,7.8).

Ceea ce dă lui Hristos credibilitate în faţa universului este exact această calitate de "Fiu al omului." Concepţia păgână uzuală despre Dumnezeu este aceea că El îşi permite să facă tot ce Îi place, deoarece este Dumnezeu. Adevăratul Hristos a fost constrâns să intervină în ajutorul omului în starea lui căzută, deşi soluţia uşoară ar fi fost să-l elimine ca fiind imposibil de reparat. Este evident că Adam nu avea nevoie de ajutor în starea lui dinainte de cădere. El nu avea nevoie de Mântuitor. În acest mediu al păcatului a fost obligat Dumnezeu să facă ceva drastic, dincolo de posibilităţile muritorilor, şi astfel a "dat" balsamul din Galaad să vindece boala păcatului.

Isus spunea despre Tatăl că "lucrează," arătând astfel că şi El trebuie să lucreze (Ioan 5,17). El încerca să explice acest lucru evreilor în sabatul când a vindecat pe infirmul de 38 de ani. Ei nu puteau suporta aşa ceva şi "au căutat să-L omoare." Când a spus că El trebuie să lucreze deoarece Tatăl Său lucrează, dorinţa lor de a-L omorî a crescut. Să calce sabatul vindecând pe oameni era destul de rău, dar să pretindă că Dumnezeu este Tatăl Lui era intolerabil. Dar Isus nu a fost descurajat de opoziţia lor. Din contră, afirma şi mai puternic că tot ceea ce face este rezultatul observării acţiunilor Tatălui. El însuşi "nu poate face nimic." La sfârşit, în ultima scenă a conflictului, El va avea autoritate să judece, deoarece este Fiu al omului (versetele 19-30). Sămânţa lui Avraam, din conflict personal cu păcatul, va înţelege ce implică judecata. Necăutând să facă voia Lui, El va face o judecată dreaptă.

Doar Fiul omului va putea face acest lucru, deoarece doar El a crezut cu adevărat ceea ce au scris Moise şi profeţii despre El.

Numele "Fiu al omului" nu a fost un titlu temporar, doar pentru viaţa Lui de pe pământ. El are semnificaţii veşnice. Ioan era pregătit să scrie, când a primit solia pentru cele şapte biserici. Alfa şi Omega, "Cel Atotputernic," îşi anunţa scopurile, iar profetul asculta. În prezentarea misiunii lui, profetul descoperă o uimitoare legătură de familie. El răspunde: "Eu, Ioan, care sunt şi eu fratele vostru şi părtaş cu voi la necaz, la împărăţia şi la răbdarea lui Isus Hristos" (Apocalips 1,4-9). Ioan, în misiunea lui de profet, îndrăzneşte să spună că este "frate" cu Alfa şi Omega. El face această afirmaţie deoarece "cel dintâi şi cel din urmă," Fiul omului, a devenit un membru al familiei omeneşti.

Începând să scrie despre minunile prezentate lui, el este dus în mijlocul "celor şapte sfeşnice." Acesta este sanctuarul prezenţei Creatorului. În mijlocul celor şapte sefşnice stătea cineva "ca un fiu al omului" pe care Ioan îl recunoaşte dincolo de măreţia şi haina sacră pe care o poartă. Aici, în mijlocul cerului, stătea "Fiul omului," pe care Ioan Îl numeşte "frate."

Doborât de lumină şi slavă, Ioan cade la picioarele Lui, dar Fiul omului îi spune: "Nu te teme; Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă, Cel viu; am fost mort şi iată că Sunt viu în vecii vecilor" (versetele 17,18). Cel ce este Sămânţa, născut din femeie, născut sub lege, Fiul omului, "mort" dar viu în vecii vecilor, spune fratelui Său: "Nu te teme." Ce ar fi putut face mai mult Majestatea cerului spre a arăta simpatie şi dragoste neamului lui Adam? Încurajarea lui Ioan este pentru noi astăzi.

După ce a terminat de notat cea mai teribilă proclamaţie din istorie (întreita solie îngerească) lui Ioan i s-au făcut noi descoperiri despre viitor. EL a văzut în viziune un nor alb şi "pe nor stătea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită" (Apocalips 14,14). Aici este zugrăvită a doua venire. Gata pentru întoarcerea triumfală, "Fiul omului" va veni tot ca un membru al familiei umane. "Rădăcina şi Sămânţa lui David" va arunca secera, căci "secerişul pământului este copt."

Ioan L-a văzut pe Hristos. Acesta este Cel pe care el îl numeşte "frate." El este Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om. În limba greacă, 1 Timotei 2,5 ne spune că El este Isus Hristos, un om. Avem asigurarea că Avocatul nostru înţelege deplin ispitele noastre. În marele proces al veacurilor, copiii lui Adam au un Avocat, un om care mijloceşte, "omul Isus Hristos."

„Fii ai lui Dumnezeu”

Minunea insondabilă a transformării lui Hristos în "Fiu al omului" stă alături de un alt adevăr uluitor. Păcătoşi vor fi numiţi "fii ai lui Dumnezeu." Aceasta nu este decât cealaltă faţă a aceleiaşi monede.

Ioan spune bisericii că ea poate să descopere pe cei care au spiritul lui antihrist, căci aceia nu vor recunoaşte că Isus Hristos a venit "în trup." Prin contrast, biserica va şti că Duhul lui Dumnezeu este în cei care mărturisesc că "Isus Hristos a venit în trup." Acelaşi autor asigură biserica de realitatea faptului că fii oamenilor sunt chemaţi să fie membri ai familiei cereşti. Iată mărturia:

"Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numin copii ai lui Dumnezeu. Lumea nu ne cunoaşte, deoarece nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3,1.2).

Isus era Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Minune a minunilor, copiii lui Dumnezeu vor avea aceeaşi relaţie cu El. Fiinţele omeneşti aparţin casei regale cereşti. Pavel spune: "Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu… Duhul însuşi mărturiseşte, împreună cu duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu; şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori; moştenitori ai lui Dumnezeu, şi moştenitori împreună cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El" (Romani 8,14-17). A suferi împreună cu El înseamnă să vedem păcatul aşa cum este el. S-ar putea ca apatia bisericii să fie rezultatul orbirii, necrezând că avem o chemare aşa înaltă? "Copii ai lui Dumnezeu," "fii ai lui Dumnezeu," "moştenitori împreună cu Hristos!" Ar putea Dumnezeu să se apropie de familia omenească mai mult decât atât?

Mărturia sacră spune că am fost chemaţi la slavă şi că ni s-au dat "făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să deveniţi părtaşi de natură divină" (2 Petru 1,4). Acea "natură divină" trebuie antrenată ca să devenim "părtşi slavei Sale" (Evrei 12,10). Deşi copiilor le este permis, noi trebuie să încetăm a mai socoti pe degete. Un copil care rămâne mereu copil este o privelişte tristă. Adulţii trebuie să înainteze, trecând de la cele patru operaţii la algebră şi ecuaţii. Nevoia ca adventiştii să crească şi să înainteze în cunoaşterea lucrurilor lui Dumnezeu este mult întârziată, şi creşte cu fiecare an care trece.

Este normal să credem că a doua venire a fost amânată, deoarece nu am sesizat că taina lui Dumnezeu încă nu s-a sfârşit. Ea nu se va putea sfârşi până când nu înţelegem că în natura pe care a luat-o Hristos se află potenţialul biruirii oricărui păcat. Faptul că El nu a păcătuit este dovada puterii evangheliei. Această putere oferită neamului omenesc este ceea ce constituie "bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos." În poporul Său, toţi oamenii vor vedea "care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile" (Efeseni 3,8.9). Lumea aşteaptă să vadă şi să înţeleagă această "taină ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei" (Coloseni 1,26.27).

Ani de zile ne-am desfătat în disecarea profeţiilor, dar predicarea profeţiilor fără înţelegerea evangheliei înseamnă să alergi fără solie. Perdeaua din templu s-a rupt la răstignire, deschizând în faţa universului noi concepte despre planul lui Dumnezeu. Tot aşa, măhrama de întuneric spiritual care ne înconjoară pe noi în timpul sfârşitului trebuie sfâşiată. Cea mai mare piedică pentru Dumnezeu în încheierea lucrării Sale este orbirea noastră spirituală.

Acest lucru se vede clar din apelul Martorului Credincios către îngerul celei de-a şaptea biserici: "Tu… nu ştii." O mie de acţiuni de comitet bazate pe înţelepciune şi strategie omenească nu vor realiza destinul nostru, ci ne vor duce mai departe în orbire. Percepţia clară este esenţa neprihănirii. Devenind fiul omului, Hristos a fost confruntat cu păcatul. El a văzut consecinţele lui, iar această înţelegere ne este oferită nouă.

De la vârsta de 12 ani şi până la botez, Isus a continuat să studieze Vechiul Testament. Din cartea lui Daniel a înţeles când trebuie să fie botezat. Dar solia pe care o predica Ioan cerea pocăinţă. Când îi numea pe farisei şi pe saduchei "pui de năpârci," Ioan spunea adevărul. Ei erau motivaţi de teamă, nu cunoşteau pocăinţa. În acest climat a venit Fiul omului să fie botezat, căci în pocăinţă este suma totală a cunoaşterii păcatului. Botezul lui Hristos ne spune că El a văzut pocăinţa şi păcatul cu claritate desăvârşită. Cu convingere totală, El a spus lui Ioan: "Aşa se cade, să împlinim toată neprihănirea" (Matei 3,1-15 KJV). El a fost "făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 15,21).

Această apreciere colectivă a pocăinţei şi convingerii de păcat l-a îndreptat pe Mântuitorul pe cărarea ascultării care urma să se încheie în grădina Ghetsemani şi pe cruce. El a trecut aici prin timpul de strâmtorare. Acel timp de strâmtorare nu era produs de lipsa de hrană sau adăpost, ci de suferinţa teribilă de a înfrunta păcatul, deşi "eul" Său căuta să evite crucea.

"Fiul omului," "Fiul lui Dumnezeu," a marcat o cărare pe care vor merge toţi urmaşii Lui, atunci când îngerii vor da drumul vânturilor. Pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, acel timp de strâmtorare va fi adus de confruntarea cu "eul," trebuind să decidă dacă acceptă crucea sau caută un drum ocolit în jurul ei. Eliberarea noastră de păcat nu poate fi mai mare decât capacitatea de a înţelege ce este păcatul cu adevărat. Această înţelegere deplină a dus la cruce pe "Fiul omului" şi pe "Fiul lui Dumnezeu.”

 

 

 

1 Numele "Fiul Omului" era expresia favorită pe care o folosea Hristos când se referea la sine, şi care apare în Evanghelii cam de 80 de ori. SDA Bible Commentary comentează această expresie în numeroase locuri. Iată două pasaje semnificative:

În ebraică există mai mulţi termeni pentru om: (1) ‘ish care se referă la om ca bărbat sau soţ; (2) ‘enoshcare este un termen mai general, rareori folosit la singular, care se referă la colectivitatea rasei umane. Se pare că el înglobează fragilitatea, suferinţa şi moartea omului. Isus, care nu a luat asupra Sa natura îngerilor, ci pe aceea a rasei omeneşti după ce patru mii de ani de degenerare şi-au lăsat amprenta asupra ei, este descris profetic ca fiind Fiul lui ‘enash (Daniel 7,13); ‘enash este forma aramaică a lui ‘enosh; (3) ‘adam, care se referă la om, în general. Dumnezeu a zis: Să facem ‘adam după chipul Nostru. Expresia "neamul omenesc" se traduce potrivit în multe locuri prin ‘adam.

LXX spune… literal, "ca un fiu al omului." …expresia aramaică este plină de semnificaţii. Ca şi alte multe limbi vechi, aramaica omite articolul, atunci când accentul principal este asupra calităţii, şi îl foloseşte când accentul este asupra identităţii… În armonie cu acest principiu, Fiul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind "Cel cu formă umană." În NT expresia "Fiul omului," despre care mulţi comentatori cred că îşi are originea în (Daniel) capitolul 7,13 apare invariabil însoţită de articol… Dumnezeu a ales să prezinte pe Fiul Său în viziunea profetică cu un accent special asupra omenescului Său… Astfel, păcătoşii pocăiţi au ca reprezentant în faţa Tatălui pe "cineva asemenea" lor, Cineva care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi ei şi care a fost atins de toate infirmităţile lor. Mângâietor gând! – The SDA Bible Commentary, vol. 4, p. 580.829.

Cu referire la faptul că Isus a menţionat cartea lui Daniel, (Matei 24,15) este rezonabil să credem că El a înţeles foarte bine sensul expresiei "Fiu al lui enosh" când se referea la Sine.