Suntem fascinaţi de credinţa Creatorului, care S-a oferit să aşeze în mâinile oamenilor "puterea lui Dumnezeu." Făgăduinţa Lui este: "Evanghelia lui Hristos… este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" (Romani 1:16). Ca şi când nu ar fi destul de ciudat, priviţi la versetul următor care ne spune că "neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită" în evanghelie. Aceste versete ne descoperă caracterul lui Dumnezeu şi planul Său pentru omenire.

Dacă toate acestea ar fi aşezate într-o ecuaţie, ar arăta în felul următor: Evanghelia = puterea lui Dumnezeu = neprihănirea lui Dumnezeu. Ceea ce doreşte El să ne ofere şi potenţialul de dezvoltare la care ne invită, depăşeşte înţelegerea noastră. (De ce să-Şi facă Dumnezeu griji din cauza unor rebeli? Mai bine să-i extermine!).

Pavel îşi dezvoltă ecuaţia în 1 Corinteni 1:18: "Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu." Când două lucruri sunt egale cu un al treilea, atunci toate trei sunt egale. De aici rezultă o axiomă a evangheliei mult mai puternică decât o bombă nucleară sau decât orice altă forţă care urmează să fie descoperită. Ecuaţia devine deci: Evanghelia = puterea lui Dumnezeu = neprihănirea lui Dumnezeu = crucea.

Oricine primeşte evanghelia, primeşte aceeaşi putere prin care s-a creat universul, puterea lui Dumnezeu. Dacă mintea noastră poate pricepe acest lucru, atunci am înţelege că Dumnezeu nu a precupeţit nimic când a venit să-Şi ajute familia.

Cu siguranţă, evanghelia înseamnă infinit mai mult decât simpla "veste bună." Evanghelia este chiar neprihănirea lui Dumnezeu care biruieşte păcatul, pentru că în ea este puterea lui Dumnezeu. Evanghelia care se găseşte în cruce este mai mult decât o imagine vizuală, o emblemă, un semn, o reprezentare grafică, sau orice altceva care poate fi schiţat. De aceea, oricine acceptă cu adevărat evanghelia acceptă în mod necesar şi crucea. Cei ce cunosc şi înţeleg crucea se găsesc în camera de audienţă a lui Dumnezeu, în locul prea sfânt al Creatorului. Există o singură concluzie: Pavel vorbea despre lucruri ce aveau legătură cu lucrarea de ispăşire, care nu poate fi completă deoarece păcatul nu este încă şters.

Când înţelegem deplin ispăşirea, vom înţelege mecanismul inimii omeneşti şi robia ei faţă de păcat. Atunci vom fi capabili să ajutăm lumea într-un mod la care nici nu visăm încă. Se va arăta "puterea lui Dumnezeu." Fiecare membru al bisericii va simţi împreună cu restul omenirii, culminând cu ceea ce Biblia numeşte "agape." Biserica va experimenta atunci pocăinţa colectivă aşa cum a experimentat-o Hristos.

Păzitorii sabatului vor şti că fiecare membru este o celulă în trupul lui Hristos. Aşa cum El a luat asupra Sa natura omenească şi a devenit una cu noi, tot aşa fiecare credincios îşi va recunoaşte locul în structura omenirii. În mijlocul membrilor bisericii se va auzi rugăciunea lui Hristos: "Tată iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34). Membrii bisericii vor percepe păcatele celorlalţi ca fiind ale lor, pe care le-ar fi comis dacă nu era harul lui Hristos. Vor şti că cele mai grave păcate ale omenirii zac ascunse în propriile lor inimi ca o predispoziţie, aşteptând doar momentul potrivit pentru a ieşi la iveală.

Fiecare credincios va recunoaşte că "Trupul nu este un singur mădular, ci mai multe." Ei vor preţui solia lui Pavel de îndată ce vor fi convinşi că "Ochiul nu poate zice mâinii: ‘N-am trebuinţă de tine;’ nici capul nu poate zice picioarelor: ‘N-am trebuinţă de voi’… Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel… pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele." (1 Corinteni 12:14, 21, 24, 25).

Biserica rămăşiţei va înţelege că pocăinţa "colectivă" nu are nimic în comun cu organizaţia, cu ierarhia. Din contră este o acceptare umilă, individual cât şi colectiv, a apelului pe care îl face Martorul Credincios celei de a şaptea biserici. Rugămintea Sa este clară, ca acest trup colectiv, "îngerul bisericii," să fie plin de râvnă şi să se pocăiască (Apocalips 3:14, 19).

Când poporul lui Dumnezeu aude vocea Sa şi deschide uşa inimii, nu va mai fi nevoie de "departamente," "programe" şi psihologie erudită pentru a câştiga suflete. Atunci nu vom mai "vinde un produs" care trebuie împachetat astfel încât să trezească dorinţele egoiste ale cumpărătorului. Nu va fi publicitate ieftină. Ispăşirea finală nu este un eveniment care trebuie introdus într-un catalog de doctrine ca o realizare de ultimă oră. Şi nici nu poate fi impusă tuturor ceremoniilor şi dogmelor pe care le-a produs omul de-a lungul secolelor, căci, deşi ar putea părea un eveniment, totuşi ea este o problemă.

În ispăşire se află descoperirea finală a tainei evlaviei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri şi care urmează să fie înţeleasă, căci este descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Lucrarea supremă a lui Satana este să menţină o înţelegere greşită cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El va fi făcut cunoscut şi "descoperit sfinţilor Lui." Manifestarea finală va fi văzută de universul întreg când poporul lui Dumnezeu apreciază prin credinţă neprihănirea şi crucea Sa. Aici se află puterea care a biruit păcatul şi întăreşte nădejdea slavei "care este Hristos în voi" (Coloseni 1:26, 27).

Cât de mult ar fi dorit Hristos ca ucenicii Săi să înţeleagă acest lucru, dar nu au înţeles. Isus "ştia ce este în om" (Ioan 2:25). El poate ajuta inimile îndurerate ale omenirii. El a învăţat "prin suferinţă," ultima învăţătură a Sa fiind crucea, lecţie care îi aşteaptă pe toţi elevii înscrişi în şcoala lui Hristos. Atunci şi ei vor "cunoaşte."

Ispăşirea finală va face cunoscut că în evanghelie nu a existat niciodată magie. Ea nu va face nici excepţii, nici scutiri, iar confruntarea cu păcatul va fi fără echivoc. Nimeni nu poate absolvi această şcoală, fără ca măhrama din inima lui să fie sfâşiată şi toate secretele ascunse acolo să fie expuse. Secretul ultim al inimii omeneşti este dispoziţia de a-L omorî pe Dumnezeu (Romani 8:7; 1 Ioan 3:15), iar acesta a fost demonstrat la cruce. Acest motiv ascuns nu este cunoscut, şi până nu va fi descoperit pe deplin, ispăşirea nu poate fi încheiată. Şi aceasta pentru că este imposibil pentru poporul lui Dumnezeu să trăiască şi să acţioneze în armonie cu Cerul atâta timp cât nu vede şi nu înţelege păcatul aşa cum îl percepe Cerul.

Când păzitorii sabatului vor avea această viziune, vor şti că divinitatea şi neprihănirea nu pot sta separate. Ei vor aprecia felul în care Dumnezeu a încercat să le spună primilor părinţi că păcatul înseamnă moarte. Ei vor înţelege că în crucea pe care o purtăm se găseşte pedeapsa care ne dă pacea, pentru "ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui" (Evrei 12:10). Există o autentică "desăvârşire a sfinţilor" care duce la "unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4:12, 13).

Nu numai Hristos a luat natura noastră, ci planul de mântuire cerea ca fiinţe umane să ia natura sfinţeniei Sale. Numai înţelegând neprihănirea ne putem da seama de stricăciunile pe care le-a provocat păcatul. Gravitatea acestui fapt este prezentată în solia către Laodicea - apelul Martorului Credincios este la "cunoaştere şi pocăinţă.”

Evanghelia este o cale vie

De modul în care îl percepem pe Hristos depinde fie înălţarea simţului cinstei şi al dreptăţii, fie anihilarea lui. Toate nelămuririle privind procedura lui Dumnezeu cu omenirea gravitează în jurul acestui Om şi a felului în care a fost El. Isus a încercat să explice acest lucru când a spus: "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:9). Înţelegerea noastră despre cine era şi cine este El, reprezintă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a tot ceea ce are legătură cu mântuirea noastră şi cu îndepărtarea păcatului. Dumnezeu a pus în inimile noastre vrăjmăşie împotriva şarpelui şi a păcatului, ca un dar care ne îndeamnă la viaţă şi evlavie.

"Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celuice ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte" (2 Petru 1:2-4).

Părtăşia de "natură divină" şi eliberarea de păcat nu depind de sentimente, emoţii, zel sau sinceritate, ci depind de "cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos." Această cunoaştere produce discernământ spiritual şi transformă motivaţiile greşite. Ea va oferi Laodiceei "alifia" discernământului spiritual şi credinţa care lucrează prin "agape." Vestirea "evangheliei veşnice" şi "terminarea lucrării" nu va fi înfăptuită prin planificare strategică. Această realizare nu este posibilă decât dacă vom fi captivaţi de slava Sa, iar ea va fi rezultatul percepţiei slavei Sale care este neprihănirea Sa. Pentru a fi schimbaţi, fiecare trebuie să avem ochii deschişi, pentru ca privind "cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3:18).

Dar ce este această slavă care ne schimbă în acelaşi chip al Lui? Ucenicii au umblat zi de zi cu Isus, dar nu L-au văzut cu adevărat; au fost orbi. Au văzut în El un general de armată cu o capacitate extraordinară, care putea să hrănească şi să îmbrace o armată pentru a cuceri Roma. Au văzut în El un medic ce putea să asigure sănătate naţiunii. Au văzut în El regele ce urma să ocupe tronul lui David, dar nu au putut să vadă în El ceea ce era El cu adevărat.

Vederea lui Dumnezeu locuind în trup omenesc aproape i-a copleşit. "Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei?" (Marcu 6:3) Aceasta este rădăcina confuziei astăzi cu privire la Isus, Mântuitorul nostru. Dacă El a luat natura umană necăzută în păcat, ce se întâmpă cu noi, care suntem căzuţi? Ce speranţă mai avem? Noi nu suntem dispuşi să credem că Dumnezeu a coborât la nivelul nostru pentru ca noi să putem fi schimbaţi şi aduşi la nivelul Lui, "schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă."

Ca şi ucenicii atunci, astăzi noi avem nevoie să-L cunoaştem pe "singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). Nicăieri în ceruri sau pe pământ nu este mântuire decât în El. El are ceva să ne ofere, iar valoarea darului este determinată de nevoia noastră cea mare, şi darul se poate obţine dintr-un singur loc.

Nu îndrăznim să considerăm că însuşirile nepreţuite care Îl caracterizează şi Îl desemnează pe Isus ca Mântuitor ar fi exclusiv ale Sale. Am fi lipsiţi de orice speranţă dacă am îndrăzni să credem că alegerea pe care a făcut-o El în "trup" de a nega "eul" şi de a-Şi purta zilnic crucea ar depăşi capacităţile noastre.

Acest lucru ar putea fi explicat astfel: Când automobilele se strică, ele nu pot funcţiona mai departe dacă piesele noi nu se potrivesc cu anul şi modelul maşinii. Pentru original nu există înlocuitor. Componenta care a venit din cer pentru a vindeca omenirea, se potriveşte fiecărui model pământesc. Cele două piese sunt făcute una pentru alta după acelaşi model. Ceea ce poate înlocui El este potrivit pentru a repara orice model de pe faţa pământului. În această reparaţie va exista o apreciere pentru Proiectantul Divin, care sfidează aprecierea lumii. În cinstea dată Reparatorului şi măreţei Sale realizări, se va dovedi că fără El nu există speranţă de refacere.

Hristos a străbătut tot drumul depravării noastre şi a biruit, suportând durere şi risc teribil, dar fără întinare. Riscul pe care L-a asumat Dumnezeu atunci când a creat această lume şi când L-a trimis pe Hristos în trup omenesc pentru a o răscumpăra, trebuie înţeles şi apreciat. Oricine poate înţelege riscul şi primejdia pe care şi le asumă un echilibrist, indiferent dacă se prăbuşeşte sau nu. Drumul pe care L-a străbătut Isus implica un asemenea risc, dar El nu a căzut. Nu a fost un calmant care să liniştească mânia lui Dumnezeu. Era soluţia practică ce pătrunde la rădăcina problemei. "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2 Corinteni 5:21).

Evanghelia biruieşte păcatul

Nu este opţiunea noastră să hotărâm dacă Hristos a venit sau nu "…osândind păcatul în firea pământească… într-o fire asemănătoare cu a păcatului" (Romani 8:3). Ar trebui să ne preocupe cum a fost obţinută această biruinţă.

Modul obişnuit de a trata această chestiune este ignorarea ei. Înţelegerea noastră precară în ce priveşte nevoia spirituală de împăcare ne obligă cel puţin să admitem că Hristos a fost implicat în păcatul şi egoismul nostru. Preocuparea noastră primordială este cum să scăpăm de pedeapsă. Avem tendinţa să separăm pedeapsa păcatului de experienţa păcatului. Biblia nu susţine aşa ceva.

Suferinţa reală pe care a experimentat-o Hristos a fost păcatul însuşi, nu doar pedeapsa lui. Versetul nu spune că pedeapsa păcatului este moartea, ci că "plata păcatului este moartea." Această plată este proporţională cu lucrarea făcută (Romani 6:23). În domeniul biruirii păcatului, crucea nu trebuie văzută ca un instrument de tortură, ci ca o sondare a lui Dumnezeu spre a atinge profunzimile inimii umane şi a arăta potenţialul de speranţă pentru inimile omeneşti. Singurul mod în care putem armoniza capacitatea lui Hristos de a traversa prăpastia dintre păcatul omului şi neprihănirea lui Dumnezeu este să înţelegem natura colectivă a răscumpărării. Nu există un truc mistic care să transfere păcatele asupra lui Hristos, aşa cum se depun fonduri într-un cont bancar. Realitatea acestei experienţe a început la botezul lui Hristos. Confruntarea dintre starea păcătoşenia omului şi lipsa de păcat a lui Hristos, în natura umană, era reprezentat prin simbolul şi experienţa scufundării lui Hristos în apă, prin botez.

Desfrânata din Apocalips 17:1 stă pe ape mari, stăpânind lumea la fel cum stăpâneşte vinul pe beţiv. În contrast, Hristos, în umilinţa, botezul şi viaţa Sa zilnică, a coborât complet sub apele care peste tot în Scriptură reprezintă oameni. Păcatele întregii lumi au fost puse asupra Lui şi L-au doborât. Acesta nu a fost un spectacol imaginar de substituire, ci a fost ceva real în experienţa Sa, prin naşterea în familia omenească. "Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam." El a fost "născut din femeie, născut sub lege" (Evrei 2:16; Galateni 4:4).

Procesul sondării profunzimilor egoismului şi depravării noastre a fost inaugurat atunci când Hristos a fost botezat. A atins apogeul la cruce când El a strigat cu "glas tare" "S-a sfârşit." Atunci păcatul a fost biruit în "trup" omenesc. La cruce s-a obţinut eliberarea de sub puterea legii eredităţii. În momentul acela catapeteasma din templu s-a rupt de sus până jos pentru ca lumea întreagă să poată sta în prezenţa lui Dumnezeu şi să contemple slava Sa. Ceea ce până acum fusese ascuns poporului sfânt, era deschis acum privirii întregii omeniri.

Omul şi Dumnezeu puteau începe acum o experienţă nouă. Fiind împăcat cu Dumnezeu, omul putea din nou să-L privească faţă către faţă. Noi care eram "fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume… depărtaţi," suntem acum "apropiaţi" prin sângele lui Hristos. "Zidul de la mijloc care-i despărţea" a fost surpat, pentru că El "în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei… făcând astfel pace" (Efeseni 2:12-15).

Această "mare strigare" a lui Isus aşteaptă să răsune în toată lumea. Această proclamaţie va îndrepta total gândirea deformată a omului şi va "zgudui" cerurile şi pământul. În sfârşit, după 6000 de ani, puterea lui Dumnezeu descoperită în evanghelie prin Hristos şi reflectată în poporul Său va încheia lucrarea "în neprihănire" în mijlocul tuturor naţiunilor, când se va putea spune: „S-a sfârşit.”

Cărarea mai întâi coboară

Cărarea la care S-a referit Hristos când a spus: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine," deşi mai întâi impune o coborâre, în final va conduce către cer. Fiecare pas ce coboară în grota întunecoasă a propriei noastre diformităţi ascunse dezvăluie şi lumina crucii până ce vom înţelege, ca şi El, oroarea păcatului în care este cufundată lumea întreagă. Pentru a putea cunoaşte adâncimile disperării Sale şi să ne ţinem în acelaşi timp de mâna îndurării, trebuie să umblăm cum a umblat El şi să biruim cum a biruit El. Nici o ameninţare exterioară a judecăţii finale sau făgăduinţa răsplătirii veşnice nu poate curăţi locurile adânci ale sufletului omenesc ca această înţelegere. Experienţa dezvăluirii motivaţiilor noastre ascunse este la fel de surprinzătoare ca şi lepădarea Celui pe care Petru pretindea că-L iubeşte. Aşa cum înţelegerea clară a propriei slăbiciuni şi responsabilităţi a constituit o piatră de poticnire în calea vindecării depline a lui Petru, tot aşa este şi cu descoperirea inimilor noastre.

Aceasta este esenţa curăţirii sanctuarului şi a ştergerii păcatului. Acesta a fost scopul real al naşterii lui Hristos ca sămânţă a lui Avraam. Lucrul acesta dădea greutate profeţiei: "Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn care va stârni împotrivire… ca să se descopere gândurile multor inimi" (Luca 2:34, 35). "Prăbuşirea" reprezintă înţelegerea păcatului în inimile noastre; "ridicarea" reprezintă învierea la o viaţă nouă prin puterea evangheliei.

După ce L-a lepădat, Petru a experimentat o triplă confruntare cu Hristos. La sfârşit a urmat porunca: "Paşte oile Mele!" După ce a traversat apele adânci ale chinului sufletesc, plin de disperare, Petru a fost pregătit să slujească celor greşiţi şi celor pierduţi. Spre deosebire de fariseii cei mândrii, el vedea acum adâncimile slăbiciunii sale într-o asemenea măsură încât se putea identifica cu toţi oamenii. Natura colectivă a pocăinţei sale i-a deschis uşa pregătirii şi înţelegerii lucrării pentru cei care credeau că văd. În ea nu era nici o pată de înălţare de sine. Durerea şi disperarea dezlănţuite în sufletul lui Petru au produs o umilinţă care a răstignit pentru totdeauna mândria ce l-a determinat odată să îşi atribuie o poziţie superioară celorlalţi.

Nu la întâmplare a fost ales Petru de catolicism drept o figură proeminentă a tronului pontifical. În această stare de uzurpator, mândru şi neconvertit, Petru a fost un exemplu perfect pentru "desfrânata" din profeţie. Ea stă orbeşte şi plină de îngâmfare pe apele imoralităţii ce au înghiţit omenirea. Ea îşi prezintă infailibilitatea cu îndrăzneală atunci când împarte vinul doctrinelor false şi când stăpâneşte inimile oamenilor. Condescendenţa lui Isus de a lua asupra Sa plinătatea slăbiciunilor omenirii, "fire omenească," "sămânţa lui Avraam," "făcut asemenea fraţilor Săi," este anatema pentru spiritul arogant al lui antihrist. "Orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist" (1 Ioan 4:3).

Când a scris Ioan despre acest fapt, încă mai erau mar tori în viaţă care puteau să ateste că Isus fusese în mod fizic printre noi, ca om. Nu este nevoie să combatem gnosticismul, cum sugerează unii scriitori, pentru a evita implicaţiile acestui pasaj. El a fost om cu adevărat, nu doar o imagine spirituală. El a trăit ca un om obişnuit, având "fire omenească." Firea înglobează toate caracteristicile păcatului şi depravarea morală a omului. Este mai uşor să căutăm vreo intervenţie magică în viaţa lui Hristos, decât să credem că El a parcurs cu adevărat acelaşi drum ca şi noi, biruind total degenerarea morală.

Dusă până la capătul ei logic, lipsa credinţei în faptul că El "a fost ispitit în ceea ce a suferit," face experienţa din Ghetsemani un fals. Chinul Său sufletesc pe cruce devine teatru ieftin. Fără să înţelegem că experienţa Sa în firea omenească a fost reală, nu putem crede profeţia care spune: "…şi-i vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale" (Matei 1:21). El poate să mântuiască pe poporul Său de păcatele lui numai dacă acest popor înţelege ce este păcatul şi se delimitează de el. Chinul Său sufletesc pe cruce când a înfruntat moartea a doua, despărţirea totală de Dumnezeu, a fost rezultatul descoperirii inimii omeneşti.

Convingerea care I-a cuprins sufletul va avea acelaşi rezultat în biserica Sa îndată ce vom vedea păcatul aşa cum l-a văzut El - moarte veşnică, trădare infinită faţă de Creator. Dumnezeu poate să ne elibereze de toate defectele ascunse doar în măsura înţelegerii lor profunde. Adâncimea acestei convingeri reprezintă adâncimea pocăinţei noastre. Cărarea pocăinţei ce pare că duce în jos este de fapt cărarea ce duce în sus spre tronul lui Dumnezeu. Hristos a deschis drumul.

Este puterea evangheliei în "repaos"?

Dacă lucrarea evangheliei ar putea fi prezentată grafic, ar arăta ca o diagramă cu urcări şi coborâri dramatice. Am putea vedea zigzag-ul biruinţelor şi înfrângerilor care se repetă mereu, începând de la poarta Edenului, continuând la cruce şi culminând la sfârşitul timpului. Când va arăta graficul ca o linie în ascensiune continuă?

Profeţiile indică sfârşitul acestora ca fiind o linie ascendentă ce depăşeşte toate aşteptările anterioare, atingând tronul lui Dumnezeu. Dar în timpul nostru aceasta este doar o profeţie, iar graficul urmează să fie desenat. Cât timp mai poate aştepta pământul?

Dar şi mai relevant, cât timp mai poate aştepta Cerul? În cele din urmă întrebarea este: "Cât timp mai poate cosmosul să poarte povara păcatului şi să suporte distrugerea totală pe care o produce păcatul? Dacă evanghelia este aceeaşi în toate timpurile, de ce oare linia ascendentă de pe grafic nu a fost trasată cu mult timp în urmă? Dacă lumina adevărului a fost aceeaşi în toate secolele trecute, de ce trebuie ca universul să tolereze ravagiile păcatului, mileniu după mileniu?

Dacă făgăduinţa dată în Grădina Eden a fost vreodată adevărată, ea este adevărată şi astăzi. Poate cineva să aducă dovezi că a fost zdrobit capul şarpelui? Să loveşti un şarpe în cap înseamnă să-l omori. Stricăciunile cauzate de păcat şi nenorocirile pe care le aduce asupra lumii sunt mult prea evidente pentru a afirma că şarpele este mort. Întreaga putere şi autoritate a evangheliei trebuie să fie manifestată înainte să vină sfârşitul.

De aici rezultă că evanghelia, în timpul mandatului ei final, este "în aşteptare." Şi mai grav, dacă dovada acestei autorităţi şi puteri a evangheliei poate fi găsită numai în numărul mare de candidaţi la botez, atunci nu se va face niciodată demonstraţia deplină. Numărul celor născuţi în această lume, care aşteaptă să audă solia, va fi din ce în ce mai mare.

În aceste împrejurări, în Biserica Adventistă nu are ce căuta o asemenea mulţime de idei contradictorii la subiecte care amână împlinirea destinului acestei lumi în confuzie. Soliile celor patru îngeri vor aduce lumea în faţa unei decizii. Am atins punctul critic de topire. Ne pândeşte un Cernobîl la nivel global!

Ce putere deţine adevărul?

Chemarea noastră nu constă doar în a îmbrăţişa adevărul aşa cum este în Isus, care S-a făcut "trup," ci în a-l proclama. Nu este suficient doar să studiem şi să acceptăm conţinutul soliei, ci să şi acceptăm stigmatul vestirii acesteia. Mărturia lui Isus este ceea ce provoacă mânia balaurului împotriva rămăşiţei seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos (Apocalips 12:17).

"A venit ceasul judecăţii Lui" reprezintă solia pentru lumea întreagă. Universul va trebui să decidă dacă Dumnezeu este drept şi dacă poate să-i îndreptăţească legal pe oameni. Ceasul judecăţii Lui a venit cu adevărat. Ce mărturie va da poporul Său în ceasul acesta?

Există un adagiu printre cronicarii religioşi care spune: "Istoria copleşeşte apocalipsa." Adică speranţele şi aspiraţiile unei mişcări profetice se diminuează şi dispar datorită amânării. Cu cât întârzierea este mai mare, cu atât speranţele şi aspiraţiile par mai zadarnice şi iluzorii, iar însărcinarea divină pare să se stingă. Din nefericire, acesta este cazul cu adventiştii de ziua a şaptea.

Mişcarea noastră s-a născut în chinurile ruşinii. Aceasta ne conferă înţelegere asupra pasajului citat deseori: "Nu avem a ne teme de nimic de viitor, decât că vom uita calea pe care ne-a condus Domnul, şi învăţăturile Sale din istoria noastră trecută."1 Înţelegând cum ne-a condus şi "învăţat în trecut" Dumnezeu, putem discerne adevărul de eroare în mijlocul atâtor voci care proclamă acum direcţii diferite spre care să se îndrepte biserica.

Încurcătura noastră provine din încercarea de a păstra sentimentul misiunii denominaţionale speciale, în timp ce ne delimităm de aşteptările apocaliptice jenante ale pionierilor. Este ca şi cum am încerca să sfidăm gravitaţia. Nu putem separa misiunea bisericii noastre de umilinţă şi ruşine, cum nici Isus nu a putut să mântuiască omenirea fără umilinţa Calvarului.

Nu ne putem prezenta înaintea lumii cu sigla celor trei îngeri, respingând conţinutul catastrofic al soliei lor. Ne-am asumat o sarcină extrem de dificilă de a critica protestantismul apostaziat, catolicismul şi restul lumii, în timp ce noi nu suntem aproape deloc diferiţi în caracter.

Cum putem afirma cu seninătate că cei ce nu acceptă doctrina noastră, sunt Babilon? Îndrăznim noi să spunem că ei sunt prinşi în "închisoarea oricărui duh necurat, închisoarea oricărei păsări necurate şi urâte"? Rata divorţurilor, procesele şi distracţiile noastre sunt aproape la fel cu cele ale lumii.

Poate fi aceasta cauza pentru care membrii noştri aud aşa de rar predici care, cu câteva decenii în urmă, ne făceau deosebiţi ca popor? Oare aceasta să fie cauza pentru care am transformat aproape în întregime mandatul bisericii noastre într-un program de activităţi? Am construit instituţii medicale uriaşe dotate cu echipamente de ultimă oră, universităţi cu dotări deosebite şi programele renumite pentru lumea a treia. Colectăm tone de articole vechi de îmbrăcăminte, ce devin apoi scop central pentru serviciile comunităţii. Oare pot toate aceste fapte bune autentice să conţină un "vai" pentru că "lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege"?

"A face" lucruri vrednice de laudă în ochii lumii este cea mai uşoară cale de urmat. Aceasta poate fi religia subtilă a vechiului legământ sub forma cea mai pură a tradiţiei. Dar "a fi" ceea ce evanghelia urmăreşte să realizeze, spunând păcatului pe nume şi înţelegând decretul final, este ultimul lucru pe care îl doreşte inima noastră. Slava noului legământ este aşa de pătrunzătoare şi atât de copleşitoare, încât ne face să ne tragem înapoi, cu teamă. Ca şi Şekina din Sfânta Sfintelor, ea Îl descoperă pe Dumnezeu şi judecă simţirile şi gândurile inimii. Ea aduce "odihnă" pentru "faptele" mândriei omeneşti (Evrei 4:9-12).

Situaţia noastră, deşi "ticăloasă," nu este nici unică, nici fără speranţă. Noi suntem copiii lui Avraam şi trebuie să beneficiem de aceleaşi făgăduinţe date lui.

"Tu, care te numeşti Iudeu (adventist), care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege; tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: 'Să nu furi,' furi? Tu care zici: 'Să nu preacurveşti,' preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci 'din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri' (non-adventişti), după cum este scris" (Romani 2:17-24).

 

Ca şi noi, Israelul a trebuit să facă faţă conflictului dintre misiunea divină şi moralitatea lui necorespunzătoare. Ei, ca şi noi, s-au ridicat şi au vestit robia Legii lui Dumnezeu. Însărcinarea pe care ei nu au reuşit să o ducă la bun sfârşit, am preluat-o noi, Israelul spiritual. Dar necredinţa şi orbirea noastră au avut ca rezultat acelaşi eşec, aceeaşi ruşine.

Adevărul pe care Pavel a încercat să-l facă cunoscut fraţilor săi evrei, capătă semnificaţie pentru noi, cei de astăzi. Doar pentru simplul fapt că le-a aparţinut lor, ca naţiune Iudaică, nu le-a folosit la nimic. Se cerea mai mult. "Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru" (Romani 2:29). Pentru noi înseamnă să cunoaştem adevărurile care alcătuiesc pietrele de hotar în biserica rămăşiţei, să înţelegem întreita solie îngerească şi avertizarea deplină inclusă în ea. Va trebui să înţelegem că Babilonul este ceea ce spune raportul scris că este, şi ceea ce trebuie să facem cunoscut lumii.

Preocuparea lui Pavel pentru "sămânţa lui Avraam" în timpul sfârşitului are o importanţă dublă: "Care este deci întâietatea Iudeului (adventistului)?… Oricum, sunt mari. Şi mai întâi de toate, prin faptul că lor (nouă) le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu" (Romani 3:1, 2). Fiind adventist implică avantaje dar şi responsabilităţi - avem responsabilitatea de a fi purtătorii de cuvânt ai Cerului, o voce profetică în favoarea lui Dumnezeu.

Sanctuarul ocupa locul central pentru naţiunea Iudaică. Tabernacolul era locul de întâlnire în timpul lungii pribegii prin pustie. Chiar şi naţiunile păgâne au înţeles că sanctuarul evreilor avea ceva maiestuos, şi că desconsiderarea acestuia aducea nenorociri. Dar mai mult decât atât, sanctuarul însuşi vorbea, căci fiecare componentă a lui constituia o sursă de adevăr.

Ar trebuie să recunoaştem cu umilinţă că ceea ce ne face deosebiţi de toate celelalte confesiuni religioase de pe pământ este că şi nouă ni s-a oferit un sanctuar. Singurul şi cel mai important adevăr care a rezultat din Marea Dezamăgire şi care a rămas până astăzi semnul nostru distinctiv, este că Isus a început lucrarea finală de ispăşire în sanctuarul ceresc. Încurcătura noastră morală, instabilitatea noastră înaintea lumii evanghelice, provin din necredinţa în tainele ce ne-au fost încredinţate. Noi suntem exact ca şi evreii, căci ceea ce i-a împiedicat să împlinească însărcinarea divină a fost orbirea necredinţei care nu le-a dat pace pe tot parcursul cătătoriei lor.

Nici eşecul lor, şi nici al nostru, nu poate schimba scopul lui Dumnezeu. "Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?" (Romani 3:3).

Ceea ce n-au crezut ei şi ceea ce nu credem noi face ca păcatul tuturor veacurilor să continue. Necredinţa şi iubirea de sine au fost cauza răstignirii lui Hristos. Rămâne să înţelegem în ce situaţie jenantă a fost pus Dumnezeu. El a încredinţat tainele Sale poporului Israel, dar ei I-au trădat încrederea când L-au respins pe Isus. Când S-a făcut "trup," Fiul lui Dumnezeu a împlinit tot ceea ce vesteau profeţiile lor. El era adevăratul Miel pe care îl jertfeau ei în fiecare dimineaţă şi seară. El era Marele Preot; El era Pâinea punerii înainte, Pâinea vieţii. Mireasma neprihănirii Sale era tămâia care umplea ambele încăperi. El era Lumina care lumina sanctuarul şi lumea. Dumnezeu a pus în mâinile poporului Său aceste descoperiri preţioase, esenţa adevărului şi a neprihănirii, în simbol. El dorea ca universul, martor al acestei demonstraţii, să descopere caracterul Său.

Dar cu câtă umilinţă a fost răsplătită încrederea Sa! Poporul şi-a atribuit sieşi slava, ca o dovadă că era "bogat, şi nu ducea lipsă de nimic." Ei nu aveau nevoie de nimic, cu atât mai puţin de acest Tâmplar. Lor le-a fost încredinţat tot ceea ce putea oferi Cerul, dar ei nu au preţuit acest lucru. Au irosit tocmai ceea ce putea să înlăture acuzaţiile îndreptate de Satana împotriva lui Dumnezeu şi anume, profeţia scrisă şi Cuvântul "întrupat."

Pavel, deşi a înţeles profunzimile ofensei pe care ei au adus-o lui Dumnezeu, a spus că există nădejde. Deşi au eşuat, cândva profeţia va vorbi; solia va fi auzită. Toate minciunile şi înţelegerile greşite cu privire la Dumnezeu vor dispărea. Întreita solie îngerească, tainele încredinţate rămăşiţei poporului Său, va aduce roade.

Rămăşiţa va înţelege că problema supremă înaintea universului este procesul adevărului şi neprihănirii - caracterul lui Dumnezeu. Preocuparea pentru răsplată, posibilitatea de a sta lângă râul vieţii sau de a merge pe străzile de aur care duc spre palatul ceresc, va fi abandonată. Creatorul va fi găsit neprihănit, iar Babilonul, cu toate nelegiuirile lui, va fi "aruncat şi nu va mai fi găsit" (Apocalips 18:21). Credinţa lui Dumnezeu va fi răsplătită şi îndreptăţită, când El va fi judecat (Romani 3:4).

Cât timp va mai fi poporul lui Dumnezeu obsedat de dorinţa egoistă privind propria mântuire? El ne-a făcut calea uşoară spre siguranţă veşnică. El S-a compromis înaintea întregului univers pentru a ne pune la dispoziţie angajamentul Său faţă de adevăr şi mântuirea noastră din păcat. Inima infinită a lui Dumnezeu tânjeşte după aprecierea copiilor Săi. Oare pot ei să perceapă măcar puţin din sacrificiul Său? Sunt ei în stare să-şi imagineze aşteptarea lui Dumnezeu? Ar putea ei să înţeleagă că şi Dumnezeu are sentimente? Cât timp va mai trece până vor înţelege măreţia planului de mântuire? Oare sunt suficienţi şase mii de ani?

Ca sămânţă a lui Avraam, noi avem responsabilitatea de a înfrunta aceeaşi situaţie contradictorie a sacrificării mântuirii noastre, atât individuală cât şi colectivă, în favoarea credinţei în făgăduinţele lui Dumnezeu. Fiecare avem un "Isaac" ce trebuie jertfit, anulând viitorul, aşa cum a făcut Cuvântul când S-a făcut "trup." Nu vom putea cânta niciodată cântarea lui Moise şi al Mielului dacă nu vom înţelege însemnătatea ei şi nu vom fi dispuşi să fim şterşi din Cartea Vieţii. Ca şi Moise, poporul lui Dumnezeu va avea o dragoste colectivă pentru adevăr şi pentru onoarea numelui lui Dumnezeu, care nu va clipi în faţa morţii.

Problema noastră şi a Israelului este că am văzut "oracolele" ca un scop în sine. Istoria construirii sanctuarului lor şi a îndeplinirii ritualurilor cu meticulozitate va trezi în noi destinul nostru profetic. Semnificaţia reală a celor 2300 de zile profetice arată spre Mesia şi spre ştergerea păcatului. Unsul trebuia să fie stârpit la mijlocul celei de a 70-a săptămâni, pentru a înlătura fărădelegea, pentru a ispăşi păcatul şi pentru a aduce neprihănirea veşnică (Daniel 9:24). Simbologia sanctuarului lor literal nu poate decât să indice, fără să egaleze vreodată, spre realizarea spirituală a bisericii rămăşiţei când sanctuarul va fi în cele din urmă curăţit. Învăţând din experienţa Israelului, poporul lui Dumnezeu va putea înţelege însărcinarea sa de a construi un templu al adevărului care să reziste focului final al încercării. "Templul" acela nu va fi distrus aşa cum a fost distrus cel din Ierusalim.

Când al treilea decret al lui Artaxerxe a intrat în vigoare în anul 457, a început în cele din urmă construcţia, în pofida amânărilor şi dezamăgirilor. În timp ce muncitorii lui Neemia îndepărtau molozul şi resturile de cărămizi, un grup de bătrâni plângeau şi se tânguiau. În timp ce priveau temeliile templului lui Solomon, au fost străpunşi în inimă de un sentiment teribil că frumuseţea şi măreţia primului templu nu mai puteau fi egalate niciodată. Bogăţia Israelului, care ajunsese pe cea mai înaltă culme a gloriei, se reflecta în acest edificiu. În timpul acestei perioade de înflorire economică a Israelului, templul era unul dintre monumentele notabile ale lumii antice. Totuşi, în timp ce grupul de bătrâni era disperat şi îndurerat în urma comparaţiei, Domnul a trimis prin profetul Hagai o solie minunată. "Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor" (Hagai 2:9).

La începutul celor 2300 de ani, Israelul din vechime a fost chemat să părăsească Babilonul literal pentru a rezidi sanctuarul literal. La sfârşitul celor 2300 de ani, Israelul spiritual este chemat să părăsească Babilonul spiritual pentru a face cunoscut adevărul despre sanctuarul ceresc. Aceasta implică restabilirea puterii depline a evangheliei şi a scopului ei "pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup," căci poporul lui Dumnezeu va fi cu adevărat "trupul lui Hristos" când va deveni "templul Duhului Sfânt" (1 Corinteni 12:25-27; 6:19). Slava acestei "Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi," pentru că Hristos va locui în templul acesta tot atât de adevărat cum a umblat în templul din Ierusalim (Hagai 2:9). Slava acelui templu al zilelor din urmă va uimi universul, privind cum pământul este luminat de poporul lui Dumnezeu care a experimentat în viaţa lui lucrarea practică a curăţirii sanctuarului. Va fi o demonstraţie a "slavei" cum nu a mai fost niciodată. Pentru puţini va fi lumina vieţii, însă pentru majoritate va fi sentinţa morţii veşnice.

Tot aşa a fost "slava" şi în zilele Israelului din vechime. Ei nu au înţeles profeţia lui Hagai. Aveau nevoie de o schimbare radicală în modul de a înţelege "slava." Ei şi-au imaginat "slava" ca fiind putere şi prestigiu în mijlocul naţiunilor. În concepţia lui Dumnezeu însă, "slava" nu poate fi coborâtă la nivelul înţelegerii firii omeneşti. Slava care va situa templul din urmă deasupra primului, va fi de domeniul adevărului. Prin curţile acestui templu va umbla Cuvântul făcut "trup." Sămânţa lui Avraam va reflecta "slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr," iar buzele Sale vor rosti cuvinte pe care nici un om nu le-a rostit vreodată.

"Slava" aceea prevestea ploaia timpurie. Însă ploaia târzie determină coacerea recoltei. Toate tipurile şi simbolurile naţiunii Iudaice nu erau decât o rampă de lansare, de pe care trebuia să fie lansată descoperirea lui Isus Hristos. Din nefericire, ei nu au văzut decât rampa de lansare, care a devenit un scop în sine. Şi pentru că erau vrăjiţi de rutina organizaţiei lor, nu au reuşit să vadă care era scopul existenţei ei. În orbirea lor, s-au apucat să jertfească adevărurile care aveau puterea să pună descoperirea lui Hristos pe orbită.

Adventismul şi-a construit propria rampă de lansare. Scheletul ei este alcătuit din multe grinzi şi platforme care leagă programe şi însărcinări, proceduri executive şi recomandări de comitet, măsuri de siguranţă şi protecţie împotriva accidentelor, activate de o strategie globală. Blazonul care conţine reprezentarea în cele mai fine detalii a celor trei îngeri este înălţat pe turn. Noi, la fel ca şi strămoşii noştri spirituali, nu am înţeles rostul tainelor lui Dumnezeu şi a soliei acestora. Ne-am mulţumit cu rampa de lansare. Este o construcţie măreaţă. Însă toată maşinăria aceasta de pe teren sau schiţată în planşe, nu poate produce nicidecum flacăra fierbinte a slavei necesară lansării. Toate semnalele indică "undă verde." Numărătoarea inversă a început. Dar totul depinde de citirea şi înţelegerea corectă a instrucţiunilor de lansare. Aceste instrucţiuni sunt cuprinse în totalitate în solia care ni s-a dat! Tainele lui Dumnezeu ne-au fost încredinţate pentru a le duce lumii.

În planul lui Dumnezeu, adevărul este capabil să înlăture păcatul în totalitate. În final, ori vom accepta adevărul, indiferent cât de jenantă va fi situaţia şi cât de amară va fi pocăinţa, ori vom accepta eroarea, care ne va nimici.

 

 

1 Ellen G.White, Life Sketches, p. 196.