Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru Avraam, Isaac şi Iacov sunt, în marele plan al mântuirii, făgăduinţe pentru biserica rămăşiţei. Dacă nu putem vedea în moştenirea noastră legătura de rudenie cu vechiul Israel, nu vom putea înţelege măreţia evangheliei. Contemplarea procedurilor Sale cu ei trezeşte cele mai profunde emoţii cunoscute inimii omeneşti. Dumnezeu i-a chemat să fie "un popor sfânt pentru Domnul… Domnul Dumnezeu te-a ales să fii un popor deosebit între toate popoarele de pe pământ" Deuteronom 7,6). Ce respect profund din partea Celui Atotputernic, "deosebit între toate popoarele"! De ce să li se acorde acest loc de elită între neamuri? Nu din cauza vreunui merit al lor, ci pentru că Domnul îi iubea (versetul 8). Iar ei au testat la limită dragostea lui Dumnezeu, ca şi urmaşii lor din vremea sfârşitului.

Dacă biserica rămăşiţei ar accepta sfatul lui Hristos, lumea ar găsi la acest popor ceea ce ar fi găsit la naţiunea ebraică. Ei erau chemaţi să refuze orice formă de închinare falsă, orice zeu care simboliza o asemena erezie, chiar să dispreţuiască aurul care alcătuia chipurile cioplite. Am învăţat noi să detestăm aceste lucruri? Când va fi proclamată solia celor trei îngeri fără rezerve sau compromis? Fără ea, ce şanse avem să aducem lumea la o decizie între adevăr şi eroare?

Prea mult timp ne-am balansat pe muchia marilor aşteptări. Alifia care trebuie să ne facă să vedem finalitatea destinului nostru impune o înţelegere clară a descoperirilor pofetice pe care le-am primit. Lansarea acestei solii finale, care va lumina pământul cu slava ei şi va aşeza pe poporul lui Dumnezeu împotriva puterilor răului, cere ca solia să fie adevăr de neatacat. Înţelegerea acestei obligaţii divine cere pătrunderea pe care nu o poate da decât alifia de care vorbeşte Martorul Credincios.

Acest lucru nu trebuie interpretat ca însemnând o simplă apărare a distinctivelor adventiste împotriva scepticismului ecumenic sau secular. Dacă socotim că ţelul nostru este acela de a păstra moştenirea "adventismului istoric" şi de a proclama doctrinele lui, s-ar putea să ne trezim în capcană. Ca şi Ierusalimul din vechime, ne-am putea baricada în spatele doctrinelor şi programelor, fără să tragem un singur foc pentru adevăr şi pentru Dumnezeul cerului. Un profet a avertizat această biserică, spunând că distrugerea Ierusalimului este un tip al conflictului final.

Neclarităţi în controversă

Dacă adventismul are o solie care oferă răspunsuri finale la problemele ce confruntă omenirea, este imperativ ca subiectele să fie clar prezentate. După aprecierea pronunţată de cei trei îngeri, ele sunt cele mai serioase care au confruntat vreodată omenirea. Avem de făcut mai mult decât să îngrijim manichiura ortodoxiei creştine. Solia celor trei îngeri se ocupă de miezul creştinismului.

Mânia judecăţilor descrise de îngerul al treilea nu se poate revărsa decât peste cei care în final resping adevărul evangheliei. Dumnezeu nu poate lăsa ca cele mai teribile suferinţe descrise în Scriptură să cadă peste oameni din cauza unei simple neglijări a manichiurii spirituale. Luat în serios, adventismul trebuie să aducă evanghelia în faţa lumii aşa cum nu s-a mai văzut niciodată până acum. Doar o lucrare aşa de unică şi radicală poate justifica sentinţele celor trei îngeri. Confruntarea în desfăşurare cere, ca o ultimă soluţie, un gen de operaţie pe cord deschis. Doar o procedură atât de categorică ar putea aprinde mânia opoziţiei şi persecuţia descrisă în moştenirea noastră profetică, şi să trezească mulţimile din Babilon.

Rebeliunea, disperarea, suferinţa şi durerea celor 6000 de ani de holocaust este o realitate istorică ce se amplifică cu fiecare an ce trece. Dacă Hristos Îşi amână revenirea, şi dacă pregătirea împărăţiei Lui lungeşte chiar şi cu o zi nebunia acestei planete, înseamnă că există motive extrem de serioase. Tărăgăneala celestă ar părea complet lipsită de sens în faţa juriului universului. Starea mizerabilă a omenirii şi judecăţile finale anunţate cer ca, indiferent ce ar mai rămâne de rezolvat în acest conflict, să fie proporţional cu suferinţa perpetuată din acea cauză.

Faptul că marea controversă nu a fost rezolvată în şase milenii poate fi singurul motiv logic pentru amânarea celei de-a doua veniri. Întrebările ridicate la început despre caracterul lui Dumnezeu şi rebeliunea rezultată din ele, care a lansat marea controversă, nu au fost încă înţelese deplin. Ele aşteaptă încă să fie respinse. Raţiunea cere să analizăm această dilemă teribilă.

Nu există nimeni care să dorească o decizie în acest conflict mai fierbinte decât Dumnezeu Însuşi! El Şi-a demonstat deja dispoziţia de a procura o soluţie, golind cerul spre a dovedi acest lucru. Pentru aceasta "Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi." Diagnosticul şi reţeta pentru păcat se află în întrupare, "făcut asemenea fraţilor Săi." Dar mărturia şi apărarea Sa nu atârnă mai greu decât mărturia altora chemaţi la judecată. Dumnezeu trebuie să se supună propriilor Sale reguli. Juriului trebuie să i se arate dovada că Hristos a câştigat bătălia cu păcatul la acelaşi nivel cu omenirea care luptă în acest război. Legea cere dreptate pentru toţi, indiferent de poziţie.

Acolo unde este o fărădelege "mai ia cu tine unul sau doi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori" (Matei 18,16). Toţi cei judecaţi se află în faţa aceluiaşi juriu. Dumnezeu nu poate să câştige acest caz, această controversă diabolică, fără credincioşia martorilor Săi. Dar voi "veţi primi o putere de sus, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi martori" (Fapte 1,8). Acea "putere" face ca poporul lui Dumnezeu să stea unit în apărarea adevărului. Mărturia lor se potriveşte şi susţine demonstraţia Martorului Principal. El a înţeles meandrele cazului de la început. El declara că nu poate face "nimic" prin Sine Însuşi. El spunea, "dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată" (Ioan 5,30.31). Cei ce sunt alături de El înţeleg şi ei implicaţiile şi vor depune aceeaşi mărturie. Ei nu sunt preocupaţi de propria lor situaţie, ci de validarea adevărului şi de justificarea numelui lui Dumnezeu.

Mărturia specială a adventismului este întreita solie îngerească. Aceste declaraţii care disculpă cerul sunt legate de slava caracterului lui Dumnezeu şi de curăţirea sanctuarului. Această solie a fost "paştele" nostru, după cum paştele a dat naştere lui Israel şi a luminat scopul final al existenţei lor. Tot aşa curăţirea sanctuarului implică adevăr la fel de sigur ca şi sângele pascal de pe stâlpii uşii caselor lui Israel. Spre a înţelege simbologia noastră adventistă a "stâlpilor uşii" trebuie să ne întoarcem la sanctuarul Israelului din vechime. Serviciul acesta avea ceva unic. Ispăşirea şi curăţirea nu se făceau doar pentru popor, ci se făcea o ispăşire pentru locul sfânt, pentru cort şi pentru altar (Leviticul 16). Obiecte fără viaţă erau puse laolaltă cu păcatele fiinţelor umane, spre a fi curăţite împreună. Nimic nu era omis în lucrarea de curăţire a taberei şi a poporului, ca să "fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului" (versetul 30).

Problema curăţirii sanctuarului

Există o semnificaţie imensă în această curăţire de păcatele care întinau locul sfânt, realizată o dată pe an în ziua ispăşirii. Această lucrare era încununarea tuturor serviciilor care se desfăşurau în cursul anului. În ea se află raţiunea existenţei noastre.

Episodul 1844 şi judecata de cercetare îşi au rădăcinile înfipte adânc în Leviticul 16. Dar în afară de a apăra pedigree-ul denominaţional, noi nu am văzut în ele mai nimic care să ofere speranţă în rezolvarea marii controverse. Am pierdut ceva vital. Evenimentele mondiale şi propriul egoism ne-au orbit ochii faţă de adevăratele probleme în controversă.

La temelia multor detalii ale ritualurilor din serviciul sanctuarului se găseşte un concept tulburător. De ce au nevoie de răscumpărare obiectele fără viaţă? Oamenii pot acumula vină şi întinare prin păcat, dar cum să se întineze obiectele inanimate? A pretinde că păcatul şi vina sunt transferate de la popor la altar, nu este decât o rezolvare simplistă. Păcatul nu este o entitate pe care să o putem transporta dintr-un loc în altul, deci nu poate fi dus ca un obiect în locul sfânt. Ce doreşte Dumnezeu să comunice atunci când plasează un stigmat de întinare asupra articolelor din prima încăpere?

Chemarea la existenţă a adventismului s-a bazat pe doctrina sanctuarului. Această învăţătură este crucială pentru bunăstarea prezentă şi triumful lui viitor. Dacă sanctuarul este tabla divină din şcoala adevărului, acele vase şi articole de mobilier întinate ar reprezenta adevăruri mântuitoare care ar avea chiar ele nevoie de curăţire şi răscumpărare.

Cu alte cuvinte, chiar mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu spre a salva oameni în serviciul sanctuarului se întinează pe parcurs. După cum secole de servicii ceremoniale s-au dovedit ineficiente, având nevoie de venirea Mielului adevărat, tot aşa înţelegerea completă a întrupării şi ispăşirii trebuie să dea naştere unui adevăr mai proeminent, înainte ca a doua venire să poată avea loc. Acest concept este inerent în curăţirea sanctuarului din ziua ispăşirii. Există un punct slab nerezolvat. Conform Epistolei către Evrei, această slăbiciune a locului sfânt rezultă din ispăşirea păcatului fără eradicarea lui completă.

"În adevăr, legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu putea niciodată prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse?" (Evrei 10, 1.2)

Ecuaţia spirituală este simplă. Lanţul ceremoniilor zilnice este prezentat ca fiind inferior, pentru un motiv: Este repetitiv, nu poate avea sfârşit. Jertfa zilnică pentru păcat, care se desfăşoară în prima încăpere, nu înlătură păcatul, altfel ar fi încetat. Jertfele sunt cerute de păcat; păcătuirea continuă cere jertfe continue. Jertfele continue din sfânta sunt o dovadă a neputinţei acelui serviciu de a înlătura păcatul. Acea neputinţă îl obligă să păstreze înregistrarea păcatelor pe care le iartă, până când acestea pot fi curăţite de un serviciu superior. Declaraţiile juridice ale primei încăperi, care creditează pe închinători cu mai multă neprihănire decât poate oferi, fac procedurile mântuirii vulnerabile la reprezentări greşite.

Acesta este motivul pentru care, deşi poporul lui Dumnezeu poate primi asigurarea îndreptăţirii şi iertării, Dumnezeu se inculpă acordându-le acel statut forensic. Imaginea fizică a unui Mântuitor însângerat pledând în favoarea noastră în faţa tronului este o reprezentare a ceea ce produce de fapt mijlocirea prin credit avansat.

Dimensiunea acestui credit oferit poate fi văzută peste tot în lume, în faptele dureroase ale vieţii. În cursul anilor 1980, multe naţiuni ale pământului au trecut printr-o euforie a risipei. Milioane de oameni se bucurau de ceea ce la suprafaţă părea o prosperitate de vis. Nu contează datoriile. Băncile făceau împrumuturi de miliarde, pentru care nu aveau decât "speranţa" ca garanţie, fără să se gândească prea mult că, mai devreme sau mai târziu, datoria va trebui plătită. Au fost neglijate legi economice care nu pot fi anulate. Dar ele ne urmăresc şi cer indiscutabil rezolvare. Creditele oferite pe baza unor miracole viitoare sunt sortite evaporării.

"Evanghelia veşnică" ce trebuie predicată locuitorilor pământului este şi ea supusă legii. Orice întrerupere care amână pedeapsa păcatului acumulează o datorie înregistrată pe altarul din sfânta. Misiunea adventismului este să descopere că a sosit timpul deschiderii şi verificării registrelor contabile cereşti. Resursele vaste ale crucii au valoare doar dacă sunt apreciate, înţelese şi folosite la transformarea vieţilor omeneşti. Acest lucru dă sens apelului: "Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (Matei 16,24). El nu cere decât ca partenerul Său de căsătorie să-L urmeze şi să aprecieze investiţia cerului atunci când "Cuvântul s-a făcut trup." El aşteaptă ca logodna să ia sfârşit, ca să poată avea loc nunta. Dragostea adevărată nu este răsplătită prin înlocuire.

Fără nici un dubiu, înlocuirea lui Hristos prelungeşte durerea şi suferinţa. Păcatele noastre, care cer o continuă mijlocire, constitue un stigmat tulburător pe care trebuie să-l suporte cerul. Atâta timp cât păcatele noastre cer o asemenea mijlocire înlocuitoare, ispăşirea trebuie văzută mai mult în termenii adăpostirii beneficiarilor lui, decât ai restaurării lor. Curăţirea primei încăperi trebuie, prin urmare, să implice o rezolvare a acelei contradicţii care îi asigură juridic pe sfinţi contra păcatului, fără să obţină pentru ei biruinţacorespunzătoare.

Acesta este motivul pentru care credincioşii secolelor trecute se află în închisoarea primei morţi. Ei trebuie să rămână în stand-by până când adevărurile mântuitoare care au asistat mântuirea lor vor putea fi justificate. "Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi nu au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evrei 11,39.40). Sfinţii din toate veacurile rămân legaţi în mormânt, aşteptându-ne.

Motivul existenţei noastre este acela de a produce această eliberare, şi de a duce la coacere roada evangheliei. Cea mai cumplită crimă din întreaga istorie nu a fost încă rezolvată, deoarece nu a fost încă înţeleasă. Ea nu va fi niciodată înţeleasă, până când păcatul comis la cruce nu va fi recunoscut ca fiind o justificare a "trupului" biruind păcatul. Mânia dreptăţii desfăşurată acolo urma să confirme inimilor omeneşti că Golgota nu urmăreşte să protejeze pe oameni de moarte, ci să-i asigure că sarx poate supravieţui morţii. Acea luptă a lămurit faptul că "trupul" poate birui păcatul prin harul lui Hristos.

Hristos a trebuit să suporte consecinţele păcatului ca om. Ca "om" a trebuit El să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva fărădelegii. În "natura umană" a fost El îngrozit că nu va putea suporta conflictul cu puterile întunericului. Omenescul Său a tremurat în faţa sacrificiului suprem. 1

"Nu frica de moarte apăsa greu asupra Sa. Nu durerea şi ocara crucii au cauzat chinul Său de nedescris… Suferinţa Sa provenea din înţelegerea grozăviei păcatului, de înţelegerea faptului că, prin familiarizare cu răul, omul devine orb de grozăvia lui… Puţini urmau să fie dispuşi să se desprindă de puterea lui." 2

"Dar Hristos, venind pe pământ ca om, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El oferă aceste lucruri tuturor acelora care vor să le primească. Viaţa Lui este viaţa oamenilor. Ei au astfel iertare de păcatele trecute, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult, Hristos umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El zideşte caracterul uman după asemănarea caracterului divin, o ţesătură cerească de putere şi frumuseţe spirituală. Astfel, chiar neprihănirea cerută de lege este împlinită în cel ce se încrede în Hristos." 3

Ca fiinţe umane, membri ai bisericii rămăşiţei, noi suntem "părtaşi sângelui şi cărnii." Hristos "tot aşa şi El însuşi deopotrivă a fost părtaş la ele, ca prin moarte să poată nimici pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul" (Evrei 2,14). Acest gest nu oferă doar o juridică "iertare de păcatele trecute," ci Hristos "umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu" şi "zideşte caracterul uman după modelul caracterului divin" astfel ca "neprihănirea legii să fie împlinită în cel ce se încrede în Hristos." Aceasta este biruinţa ultimă în bătălia cosmică. Acesta este rodul evangheliei veşnice.

În final, iată un grup de credincioşi care sunt născuţi din Dumnezeu şi au biruit lumea, şi "ceea ce biruieşte lumea este credinţa noastră" (1 Ioan 5,4). În această biruinţă, în acest triumf glorios, se ascunde făgăduinţa Domnului: "Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu… Voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim… Voi scrie pe el numele Meu cel nou" (Apocalips 3,12). Pentru această experienţă, prin care trebuie să treacă biserica rămăşiţei înainte să aibă loc a doua venire, nu există substituire.

 

 

 

1 Ellen G.White, Desire of Ages, p. 686,687,690; vezi capitolul "Golgota."

2 Ibid., p. 752.

3 Ibid., p. 762.