Biblia nu lasă niciun dubiu: există un Hristos adevărat şi unul fals. Domnul Isus a avertizat poporul Său că în ultimele zile va exista multă confuzie cu privire la cei doi. Înţelegerea greşită cu privire la "Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre" va fi atât de fină, încât mulţi vor fi amăgiţi şi, dacă este posibil, chiar şi cei aleşi vor fi printre ei (Matei 24, 4-5; 11-12). Evangheliile lui Marcu şi Luca conţin aceeaşi avertizare solemnă. Apostolul Pavel vorbeşte deschis despre "un alt Isus" pe care el nu L-a predicat, şi care va fi urmat de un "alt spirit" şi o altă evanghelie. Grija pentru biserică l-a împins să avertizeze pe sfinţi că "Satana însuşi se transformă în înger de lumină" (2 Corinteni 11, 4.14).

Pavel era atât de sigur de existenţa unui Hristos contrafăcut şi a unei evanghelii mincinoase, încât a rostit un blestem asupra celor care predică o astfel de eroare (Galateni 1,6.9). Ioan avertizează cu aceeaşi forţă că deosebirea adevărului de eroare va depinde de acceptarea faptului că "Isus Hristos a venit în trup (carne)" (1Ioan 4,1-3). Cuvântul grecesc pentru "trup" este sarx, iar în Epistola lui Ioan, ca şi în evanghelia lui, semnificaţia acestui cuvânt este "firea pământească păcătoasă" (Ioan 1,14). Acest lucru trage o linie de despărţire între "hristosul" Romei şi adevăratul Hristos. Acest "sarx" este "totalitatea lucrurilor necesare neamului omenesc." [1]

Hristos nu a fost o fantomă. El a fost un om adevărat. Docetismul şi gnosticismul, care ar dori să-L facă doar să apară ca om, nu sunt mai mult decât filosofii păgâne deghizate sub masca creştinismului. Înţelegerea şi aprecierea finală a ispăşirii depind de imaginea lui Hristos venit "în trup," luând asupra Sa natura omenească păcătoasă. Doar aşa poate face "ispăşire pentru păcatele poporului" (Evrei 2,17).

Dacă creştinismul vrea să-şi dovedească consideraţia şi recunoaşterea pe care le pretinde de două mii de ani, atunci nu trebuie să aibă dubii despre Autorul lui. Poporul care pretinde că aparţine acestei religii trebuie să cunoască deosebirea dintre Hristosul adevărat şi hristosul cel fals. Nesiguranţa şi confuzia din biserică asupra acestui punct vital aruncă dubii asupra întregului corp al doctrinelor şi pune la îndoială motivul existenţei ei.

Adventiştii de ziua a şaptea nu sunt decât un segment mic al omenirii care se numeşte creştină, dar ei trebuie să-L cunoască pe Fondatorul autentic al credinţei lor mai mult decât toţi ceilalţi. În sânul comunităţii creştine protestante, adventiştii pretind un loc special. Ei nu acceptă sub nicio formă învăţăturile păgâne/papale ale bisericii Romei. Dar se dovedesc credinţele lor mai garantate la naufragiu decât alte credinţe din oceanul doctrinal care înconjoară pământul? Este această corabie numită Creştinism mai de încredere decât altele? Există oare adevăr şi în hinduism, şintoism, budism, islamism sau iudaism? Are fiecare "corabie" acelaşi port de destinaţie, iar hărţile echipajelor arată oare acelaşi drum? Starea critică a omenirii cere un răspuns.

Este oare arogant din partea unui corp denominaţional să îşi considere doctrinele ca fiind unice faţă de alte filosofii, deosebite chiar în sânul lumii creştine? Îndrăznesc adventiştii de ziua a şaptea să emită o astfel de pretenţie? Fie că sunt adevărate sau false, raţiunea spune că nu pot fi corecte toate aceste credinţe contradictorii. În mintea omenească există semănată o dorinţă comună de a crede într-o fiinţă supremă. Încă nu s-a găsit pe pământ un popor care să nu aibă o oarecare credinţă într-un dumnezeu. [2] Evenimentele recente din lumea comunistă arată că decenii de persecuţie severă şi opoziţie permanentă la religie nu pot ucide spiritul uman. Acest fapt istoric întăreşte afirmaţia lui Ioan că Dumnezeu dă lumină oricărui om venit în lume (Ioan 1,9). Această afirmaţie este valabilă şi pentru adventişti, care mărturisesc că au "lumină." Ei au de ocupat un loc în acest cosmos. Dacă istoria ne poate învăţa ceva, atunci trebuie să ştim că este timpul să ne înţelegem destinul.

Începând cu cele unsprezece religii majore ale anticului Iran şi până astăzi, [3] singura cu un caracter central esenţial existenţei ei a fost creştinismul. Fiecare grup din lume care şi-a luat numele de creştin, mărturiseşte o oarecare legătură cu figura istorică a unui om numit Isus Hristos. Fără această Persoană, nu prea există altceva care să lege aceste grupuri. Opinii divergente încearcă să explice cine a fost El şi ce legătură are cu omenirea.

Oricât de necrezut ar părea, chiar adventiştii de ziua a şaptea au atins un punct în care rătăcesc în ceaţa nesiguranţei, prinşi în această ţesătură a opiniilor divergente. Impasul a devenit critic. Biserica este chiar avertizată să nu discute natura omenească a lui Hristos, care nu este, se spune, una dintre cele 27 de doctrine fundamentale, şi care este deci neesenţială pentru mântuire. [4]

Ce adevăr este esenţial pentru mântuire? Poate fi altceva mai important decât cunoaşterea Celui care este "calea, adevărul şi viaţa"? (Ioan 14,6) Scriptura nu spune nicăieri că natura lui Hristos nu este importantă şi deci poate fi tratată cu uşurinţă.

Scriptura arată clar că va veni timpul când locuitorii pământului se vor îmbăta de vinul doctrinelor false. Biserica apostaziată, zugrăvită ca o femeie, va fi ca o desfrânată, necredincioasă logodnicului ei iubit (Apocalips 14, 8; 17,2; 18,3). Ea îşi urmează căile spirituale imorale deoarece nu Îl cunoaşte pe Cel care a devenit "trup" spre a-i câştiga iubirea.

Când a locuit printre oameni, natura Sa nu a fost atât de deosebită de a copiilor lui Adam încât să fie imposibil pentru oamenii obişnuiţi să Îl cunoască şi să Îl înţeleagă. El era un om de rând, nefiind scutit de rutina vieţii obişnuite. Religiile populare ale lumii cer un Mesia "diferit," "scutit," "separat" şi dincolo de accesul omului de rând.

La sfârşitul timpului, când toate naţiunile se vor îmbăta de vinul desfrânării Babilonului (Apocalips 14,8), omenirea va avea o nevoie supremă să vadă un corp colectiv de oameni care cunosc diferenţa dintre adevăr şi eroare. Ei trebuie să fie pregătiţi să-şi prezinte convingerile. Ca să-şi justifice existenţa, adventiştii trebuie să fie acest popor. Mai mult decât ceilalţi, misiunea lor cere să-L cunoască pe Cel al cărui nume îl poartă, Domnul Isus Hristos.

  

1 W.E.Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, Oliphants Ltd., (London 1958), p.107.

2 vezi: Geoffrey Parrinder, editor; World Religions, Facts on File Publications, (New York. 1983), p.14.

3 Ibid., p.508.

4 Biblical Research Institute, "An Appeal for Church Unity," p.5, august 1989; Adventist Review, 1 noiembrie 1990, p.4.