Marele ideal şi scop al adevăratului sanctuar, al preoţiei şi slujbelor lui, este ca Dumnezeu să locuiască în inimile poporului. Dar care este marele ideal şi scop al locuirii Lui în inimile poporului? Răspunsul este: Desăvârşirea; desăvârşirea morală şi spirituală a credinciosului.

Să ne gândim la aceasta. La sfârşitul capitolului cinci din Evrei, imediat după mărturia că Isus, “după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec,” stă scris: “de aceea,” adică din această cauză, pentru acest motiv “să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite” (Evrei 6,1).

Apoi se arată că desăvârşirea este atinsă numai prin preoţia lui Melhisedec. Şi se mai arată că aceasta a fost totdeauna aşa, că preoţia levitică a fost numai temporară, tipică preoţiei lui Melhisedec. Drept urmare, în legătură cu preoţia levitică, este scris: “Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putinţă prin preoţia leviţilor…ce nevoie mai era să se ridice un alt preot, după rânduiala lui Melhisedec şi nu după rânduiala lui Aaron?” Evrei 7,11. Şi, din nou, în aceeaşi ordine de idei: ”Căci Legea n-a făcut nimic desăvârşit – şi pe de alta, se pune în loc o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (versetul 19).

Prin aceste declaraţii scripturistice este cât se poate de clar că desăvârşirea credinciosului este cea oferită şi care se obţine prin preoţia şi lucrarea lui Hristos.

Şi încă acestea spuse, tot nu epuizează ideea. Fiindcă, după cum deja s-a menţionat în descrierea sanctuarului pământesc şi a serviciilor lui, acesta ”era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui.” Că nici una dintre acestea nu putea să îl facă pe cel ce le aducea desăvârşit, este marele neajuns. Ideea principală şi scopul final este că lucrarea şi preoţia lui Hristos în sanctuarul adevărat, poate să îl facă şi îl face desăvârşit pe cel care intră prin credinţă în slujba Sa.

Slujba pământească nu îl putea “duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui.” „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.” Evrei 9,11.12. Acest sanctuar, această preoţie, jertfă şi lucrare a lui Hristos face desăvârşit printr-o răscumpărare veşnică pe oricine intră, prin credinţă, în slujba Sa, primind astfel ceea ce oferă această slujbă.

În continuare, citim: “Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”

Sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa vacii stropită peste cei întinaţi, prezente în serviciul levit şi în sanctuarul pământesc făceau curăţirea trupului, pentru că aşa declară cuvântul, referitor la aceasta. Şi aşa stând lucrurile, “cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu,” lucrând la sfinţirea şi curăţirea spiritului “va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu.”

Care sunt faptele moarte? Moartea însăşi este urmarea păcatului. Prin urmare faptele moarte sunt fapte care au păcat în ele. Atunci, curăţirea cugetului de faptele moarte este o atât de completă curăţire a sufletului de păcat, prin sângele lui Hristos şi Duhul cel veşnic, încât în viaţa şi faptele credinciosului în Isus, păcatul nu va mai avea loc; faptele lui vor fi numai fapte ale credinţei, iar viaţa va fi numai o viaţă de credinţă, şi numai aşa va fi „slujirea viului Dumnezeu” adevărată şi desăvârşită.

De asemenea, mai este scris: “În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (Evrei 10,1-4).

Şi aceasta arată din nou că, deşi scopul a toată lucrarea ce se realiza sub lege era desăvârşirea, totuşi nu era atinsă prin nici una din performanţele acestei lucrări. Acestea erau doar simple reprezentări pentru acel timp, ale lucrării şi preoţiei prin care desăvârşirea este atinsă, acestea fiind lucrarea şi preoţia lui Hristos. Acele jertfe nu îi puteau face desăvârşiţi pe oamenii care le aduceau. Jertfa adevărată şi lucrarea adevărată din sanctuarul ceresc îi fac pe oameni desăvârşiţi, iar această desăvârşire constă în faptul că ei nu mai au “cunoştinţă de păcate.”

Dar aşa cum „este cu neputinţă” ca sângele taurilor şi al ţapilor să curăţească păcatele, tot aşa, nu era posibil, prin acele jertfe care se aduceau neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropiau pentru a nu mai avea cunoştinţă de păcate. Sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, putea să facă curăţirea trupului, dar numai a trupului, şi chiar şi aceasta era doar „o asemănare pentru vremurile de acum” a “sângelui lui Hristos” care, cu atât mai mult curăţeşte cugetele ca să nu mai aibă cunoştinţă de păcate.

“De aceea, când intră în lume, El zice: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întâi: “Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua” Evrei 10,5-9.

Se menţionează aici două lucruri: “cele dintâi” şi “a doua.” Care sunt aceste două noţiuni? Ce reprezintă “cele dintâi” şi ce reprezintă “a doua?” Pe de o parte (cele dintâi) sunt jertfa, arderile de tot şi darurile pentru păcat. Iar de cealaltă parte (a doua) este voia lui Dumnezeu. Isus le “desfiinţează pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.” Adică desfiinţează jertfa, darul, arderea de tot aduse pentru păcat, pentru a pune în loc voia lui Dumnezeu. Şi voia lui Dumnezeu este sfinţirea şi desăvârşirea noastră (1Tesaloniceni 4,3; Matei 5,48; Efeseni 4,8.12.13; Evrei 13,20.21). Şi aceasta nu putea fi realizată prin jertfe, daruri şi arderi de tot pentru păcat în cadrul preoţiei levite. Acestea nu puteau curăţi cugetele credincioşilor aşa încât ei să nu mai aibă cunoştinţă de păcate, deoarece sângele taurilor şi al ţapilor nu putea ridica păcatele.

Aşadar, cum voia lui Dumnezeu este sfinţirea şi desăvârşirea credincioşilor, şi cum El doreşte ca aceştia să fie astfel curăţiţi încât să nu mai aibă cunoştinţă de păcate şi cum serviciul din sanctuarul pământesc nu putea să rezolve cele de mai sus, El l-a desfiinţat, pentru a putea pune în loc voia lui Dumnezeu, prin care “am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna” (Evrei 10,10).

Voia lui Dumnezeu este chiar „sfinţirea voastră.” Sfinţirea este adevărata păzire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, putem spune că voia lui Dumnezeu în ce priveşte omul, este ca voia Lui să fie împlinită perfect în om. Voia Lui este exprimată în Legea celor Zece Porunci, care „este datoria oricărui om.” Această Lege este desăvârşită, şi desăvârşirea caracterului este expresia perfectă a acestei Legi în viaţa celui ce se închină lui Dumnezeu. Prin această Lege se cunoaşte păcatul. Toţi am păcătuit şi am pierdut slava lui Dumnezeu, am pierdut această desăvârşire a caracterului.

Jertfele şi serviciul din sanctuarul pământesc nu puteau să şteargă păcatul omenirii şi astfel nu puteau să îi facă pe oameni desăvârşiţi. Dar jertfa şi preoţia adevăratului Mare Preot din sanctuarul şi adevăratul cort, a realizat aceasta. Ele şterg în totalitate păcatele. Iar credinciosul este astfel curăţit, încât nu mai are cunoştinţă de păcate. Prin jertfa, darul şi lucrarea Lui Însuşi, Hristos a desfiinţat jertfele, darurile şi slujbele pământeşti care nu ar fi putut niciodată şterge păcatele. Şi, prin această desăvârşită împlinire a voiei lui Dumnezeu, El a întărit voia lui Dumnezeu. “Prin această “voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” Evrei 10,10.

În sanctuarul pământesc din vechime cu serviciul lui, „orice preot face slujba în fiecare zi, şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot şterge păcatele.” Dar în serviciul din sanctuar şi adevăratul cort, „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Evrei 10,11-14).

Desăvârşirea este obţinută pe deplin prin preoţia, jertfa şi slujba Marelui nostru Preot la dreapta tronului Măririi în ceruri ca slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul. “Lucrul acesta ni-l adevereşte şi Duhul sfânt. Căci, după ce a zis: “Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele in inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor,” adaugă: “Şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor.” Dar acolo unde este iertare de păcate nu mai este nevoie de jertfa pentru păcat” (Evrei 10,15-18).

Aceasta este calea cea nouă şi vie pe care Hristos, “ne-a deschis-o… prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său,” nouă, întregii omeniri. Domnul desăvârşirii, prin care orice suflet poate intra în Locul prea sfânt, în cele mai sfinte experienţe dintre experienţe, în cele mai sfinte legături posibile. El ne-a deschis această cale nouă şi vie prin trupul Său, ceea ce înseamnă că, venind în trup, identificându-Se cu omenirea în trup, El a pus la dispoziţia noastră o cale de unde ne aflăm, spre unde Se află El în prezent, la dreapta tronului Măririi în cer, în Locul prea sfânt.

Venind în trup şi fiind în toate lucrurile asemenea nouă, ispitit deci, în toate privinţele, ca şi noi, Isus S-a identificat cu orice suflet omenesc exact acolo unde acest suflet se afla. Şi de acolo de unde se află fiecare suflet omenesc, El a deschis un drum, o “cale nouă şi vie,” ce trece prin toate vicisitudinile şi experienţele vieţii şi chiar prin mormânt, ducând spre Locul prea sfânt, la dreapta lui Dumnezeu, pentru vecie.

O, drum al neprihănirii! Drum deschis prin ispitirile şi suferinţele Lui, prin rugăciunile şi lacrimile Lui, prin viaţa Lui sfântă şi jertfa morţii Lui, prin învierea Sa biruitoare şi înălţarea Sa glorioasă şi prin intrarea Lui triumfală în Locul prea sfânt, la dreapta tronului Măririi din ceruri!

Această „cale” a fost deschisă pentru noi. Devenind unul dintre noi, Isus a făcut această cale să fie calea noastră; ne aparţine. Orice suflet a fost binecuvântat cu dreptul divin de a merge pe acest drum deschis; şi, făcându-Se pe Sine trup - trupul nostru - ne-a dat garanţia actuală că orice suflet poate merge pe acest drum, ajungând prin El în locul cel mai sfânt.

Ca unul dintre noi, în natura noastră, slab ca şi noi, împovărat cu păcatul lumii, Isus a trăit o viaţă sfântă, fără păcat şi a fost înălţat mai sus de ceruri, prin aceasta deschizându-ne o cale prin care, prin El, orice credincios poate trăi în această lume o viaţă sfântă, fără păcat şi, drept urmare poate fi înălţat mai sus de ceruri.

Desăvârşirea, desăvârşirea caracterului, este ţinta creştină - o desăvârşire atinsă în trup omenesc în această lume. Hristos a reuşit aceasta, deschizând un drum prin care, în El, orice suflet poate, de asemenea să fie desăvârşit. Atingând ţinta, Isus a devenit Marele nostru Preot, care prin această lucrare a Lui în adevăratul sanctuar, ne face şi nouă posibilă atingerea ei.

Ţinta creştină este desăvârşirea; şi singura cale prin care această ţintă poate fi atinsă este lucrarea de Mare Preot a lui Hristos în adevăratul sanctuar. “Dumnezeule, calea Ta este în Sanctuar!” (Psalmi 77,13 KJV).

„Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său: şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa.”

“Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: “Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata.” Şi priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: “Sunt îngrozit şi tremur!”). Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri…” (Evrei 12,18-25).

...

Intro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie