Unul dintre cele mai mari mistere ale istoriei advente este eşecul de mai târziu al lui A. T. Jones şi E. J. Waggoner. Înţelegerea obişnuită a acestei căderi este că tendinţele de bază spre aceasta au existat în caracter de la începutul intrării lor în biserică. Iată cum exprimă acest gând apostolul Ioan:

„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri (1 Ioan 2: 19).

Acest principiu pare să fi fost aplicat în cazul lui D. M. Canright. Cu mult înainte ca el să ne părăsească, nu a fost, spiritual vorbind, “unul dintre ai noştri.” El şi-a reprimat îndoielile ascunse, din când în când, cu mărturisiri disperate, dar îndoielile nu au fost niciodată rezolvate. Istoria este relatată grafic în Testimonies” (vol. 5, pp. 516-20, 571-3, 621-28).

O întrebare serioasă predomină astăzi în legătură cu Jones şi Waggoner. Au fost ei creştini autentici, chiar la Minneapolis? Cum au putut ei să fie soli autentici la acea vreme şi apoi să se rătăcească? The Fruitage of Spiritual Gifts exprimă punctul de vedere popular că ei au fost radicali, extremişti, greşiţi chiar la Minneapolis, aşteptând numai o ocazie să “sară gardul”:

„[În timpul sesiunii de la Minneapolis] unii erau puternic înclinaţi să adopte poziţii radicale ca şi cum ar fi un semn al puterii să fii la extreme. Ellen White... chiar părea să aibă sentimentul că cei doi bărbaţi care erau aşa de proeminenţi în acel timp ar putea, mai târziu, să fie duşi de vederile lor extremiste” (p. 232).

Totuşi, o voce inspirată declară că ei erau corecţi şi sinceri în timpul întâlnirii de la Minneapolis:

„Domnul în marea Sa îndurare a trimis poporului Său o foarte  preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones...

Dumnezeu a dat solilor Săi tocmai ceea ce poporul Său avea nevoie” (TM 91, 95).

„Dumnezeu prezintă minţilor oamenilor aleşi în mod divin, perle preţioase ale adevărului, potrivite pentru timpului nostru” (Ms. 8a, 1888; Olson, p. 279).

„Dumnezeu a trimis pe aceşti tineri să aducă o solie specială” (Ms. S24, 1892).

Cum puteau fi scrise astfel de cuvinte despre oameni care erau “radicali” sau “extremişti”?

Faptul că Jones şi Waggoner în cele din urmă s-au clătinat nu înseamnă că ei “nu au fost dintre noi.” Dar eşecurile lor ulterioare sunt interpretate neînţelept pentru a ponegri, subtil şi indirect, solia pe care au adus-o în 1888, ca şi cum solia i-a dus pe căi greşite.

Acesta este principalul motiv pentru care unora le este teamă să studieze solia. Astfel, până astăzi, opoziţia de la Minneapolis este subtil justificată, iar solia trimisă de Cer şi solii Săi sunt în mod subtil defăimaţi. Aceasta a fost ideea primejdioasă despre care vorbea Ellen White că se va dezvolta printre noi, dacă ei se vor rătăci.

O providenţă misterioasă

Suntem confruntaţi aici cu o problemă unică. Două fenomene sunt evidente: (a) O inteligenţă superioară a răului se bucură de această respingere aparent definitivă a soliei. (b) Domnul Însuşi permite, în mod misterios, ca această tragedie să fie o piatră de poticnire pentru toţi care doresc un motiv pentru a respinge realitatea soliei ploii târzii.

Întrebarea deosebit de grea este: De ce ar alege Dumnezeu ca soli speciali pe unii care mai târziu ar putea deveni nesiguri în credinţă? De ce ar permite El ca purtătorii unei solii atât de ferm contestate să se rătăcească când apostazia lor nu ar face decât să confirme dreptatea opoziţiei faţă de solie? Ceva foarte semnificativ este implicat în această istorie uluitoare. Paşii lui Dumnezeu pot fi misterioşi, dar acesta nu este un motiv pentru ca noi să înţelegem superficial această providenţă ciudată.

A presupune că Domnul a făcut o greşeală strategică în alegerea lui Jones şi Waggoner este de neconceput, deoarece El nu greşeşte niciodată în planurile Sale. A presupune că El a făcut ca mânia oamenilor să-L laude împotriva propriei lor voinţe este iar de neconceput, pentru că este evident că amândoi erau creştini sinceri, serioşi, umili, când au fost folosiţi de Dumnezeu. Ei nici nu “s-au aruncat în rătăcirea lui Balaam din dorinţa de câştig,” iubind “plata fărădelegii” (Iuda 11; 2 Petru 2: 15), şi nici nu a existat vreo urmă de necinste în slujirea lor.

Mărturia inspirată sugerează un răspuns la întrebările noastre şi indică următoarele:

(1) Jones şi Waggoner nu au fost “duşi” de nici o “părere extremistă” privind neprihănirea lui Hristos, ci ei au fost înlăturaţi de opoziţia persistentă şi nesăbuită a fraţilor pe care Dumnezeu dorea să îi lumineze prin ei.

(2) Ellen White a recunoscut seriozitatea opoziţiei faţă de ei personal şi faţă de solia lor şi a considerat că vina finală pentru eşecul lor de mai târziu se va datora “într-o mare măsură” fraţilor care s-au opus.

(3) Domnul a permis ca acest eveniment trist să aibă loc ca un test pentru fraţii care s-au opus; iar eşecurile solilor din 1888 au avut efectul de a ne împietri pe “noi” în necredinţă. A fost un exemplu a ceea ce Pavel numeşte “o lucrare de rătăcire” pe care Dumnezeu “a trimis-o” (a permis-o), pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tes. 2: 11, 12).

Se pare că Domnul este aşa un gentleman încât aparent renunţă la calea Sa pentru a ne aşeza cârlige în care să ne agăţăm îndoielile, dacă dorim acest lucru. El nu doreşte ca vreunul dintre noi să primească ploaia târzie dacă nu suntem consacraţi cu toată inima Lui şi adevărului Său. Într-un fel aici este implicat caracterul Său plin de gelozie. Toţi cei care vor să se dea înapoi din faţa binecuvântării, pentru o scuză oricât de mică, vor avea ample posibilităţi să facă aşa. Dar, vai, cât de severă poate fi această bunătate!

(4) Rezultatele practice ale judecăţii de cercetare vor cere ca biserica rămăşiţei, înainte de biruinţa finală, să vină să vadă adevărul soliei şi istoria ei şi să recunoască lucrarea lui Jones şi Waggoner din 1888-1896 pentru valoarea ei adevărată, “începutul” ploii târzii şi al marii strigări.

Natura adânc înrădăcinată a opoziţiei

Criticarea solilor impunea asupra lor o povară mai grea decât opoziţia obişnuită:

„Indiferent ce curs va urma solul, opozanţii adevărului vor avea de obiectat; ei vor exagera şi vor aduce în prim plan orice defect de comportare, obiceiuri sau caracterul celui care susţine acest adevăr (RH, 18 octombrie, 1892).

Unii dintre fraţii noştri... plini de invidie şi bănuială rea... sunt întotdeauna gata să arate în ce fel se deosebesc ei de fraţii Jones şi Waggoner” (Letter S24, 1892).

Cei doi bărbaţi au vorbit cu siguranţă şi putere. O percepţie pătrunzătoare a adevărului adesea îi conduce pe aceia care sunt “doar oameni” să vorbească în acest fel. Dar acest lucru ofensa natura umană care căuta o scuză să respingă solia:

„Nimeni să nu se plângă de slujitorii Domnului, care prezintă o solie venită din cer. Nu mai căutaţi greşeli la ei, spunând: “Sunt prea categorici, vorbesc prea dur.” S-ar putea să vorbească dur; dar oare nu este necesar?...

Pastori, nu dezonoraţi pe Dumnezeul vostru şi nu întristaţi Duhul Său cel Sfânt, făcând remarci asupra metodelor şi manierelor oamenilor pe care El îi alege... El vede temperamentul oamenilor pe care i-a ales. El ştie că numai oameni zeloşi, fermi, hotărâţi şi cu convingeri categorice vor vedea lucrarea aceasta în importanţa ei vitală şi vor pune în mărturia lor aşa tărie şi hotărâre, încât vor sfărâma barierele Satanei” (TM 410-413).

Domnul Însuşi a îmbrăcat pe solii Săi aleşi cu dovezi ale autorităţii, cu “acreditare divină.” Ei s-au pierdut pe ei înşişi, în dragostea lor pentru Hristos şi solia Sa specială. Dar eul încă nerăstignit al altora se simţea ofensat:

„Dacă razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis li s-ar fi permis să-şi exercite puterea asupra celor care s-au aşezat împotriva luminii... ei ar fi primit cele mai bogate binecuvântări, l-ar fi dezamăgit pe vrăjmaş şi ar fi stat ca oameni credincioşi, loiali convingerilor lor. Ar fi avut o experienţă bogată; dar eul a spus: “Nu.” Eul nu putea fi refuzat; eul se lupta pentru supremaţie” (Letter O19, 1892).

Astfel, principiul care stă la baza acestei lepădări a adevărului este acela pe care evreii l-au demonstrat în lepădarea lui Hristos. Caiafa îl considera pe Hristos un rival; el nutrea faţă de El o gelozie personală (DA 704). Întreţesută cu această gelozie faţă de El, care părea un om obişnuit, Caiafa exprima vrăjmăşia inimii fireşti împotriva lui Dumnezeu şi neprihănirii Sale. De asemenea, la Minneapolis, personalitatea lui Jones şi Waggoner a devenit piatra de poticnire vizibilă, conştientă, pentru respingerea invizibilă, inconştientă a lui Hristos, Cuvântul. Acest lucru este evident în cele ce urmează:

„Oameni care predicau evlavia L-au dispreţuit pe Hristos în persoana solilor Săi. Ca şi evreii, ei resping solia lui Dumnezeu. Evreii întrebau despre Hristos: “Cine este acesta? Nu este el fiiul lui Iosif?” El nu era Hristosul pe care îl aşteptau ei. Aşa şi astăzi, agenţii pe care Dumnezeu îi trimite nu sunt ceea ce aşteaptă oamenii” (FE 472).

Povara personală a lui Jones şi Waggoner 

Puţini au apreciat efectul pe care opoziţia a avut-o, inevitabil, asupra tinerilor soli. Ei ştiau că solia neprihănirii lui Hristos era de la Dumnezeu. Ei ştiau că fuseseră luaţi în stăpânire de Duhul Sfânt ca să vorbească cu îndrăzneală în apărarea ei. Şi nu puteau fi orbi faţă de faptul evident că o rezistenţă foarte hotărâtă la acea solie era reacţia conducerii unicei biserici a rămăşiţei, care trebuie să biruiască în cele din urmă.

Ei ştiau că solia era începutul marii strigări, care urma să se împrăştie ca “focul în mirişte.” Ştiau că sosise timpul pentru încheierea lucrării, când inteligenţele cereşti priveau cu adânc interes desfăşurarea dramei. Ei ştiau de asemenea că trăiau în timpul curăţirii sanctuarului când, mai mult ca oricând, necredinţa şi eşecurile din trecut ale vechiului Ierusalim nu trebuiau repetate. Niciodată nu mai existase o astfel de criză; niciodată cerul nu dăduse mai multe dovezi în sprijinul unei solii speciale.

Dar, spre uluirea lor, istoria nu a înregistrat niciodată un eşec mai ruşinos în a profita de ocazia pe care cerul o trimisese. Tinerilor soli li se părea că este eşecul final, complet, al poporului lui Dumnezeu în a crede şi a intra în odihna Sa. Ce ar fi putut urma oare?

Pentru Luther a fost mai uşor decât pentru ei. Când a fost persecutat de Roma, tot ceea ce a avut de făcut a fost să citească profeţia lui Daniel şi Apocalipsul lui Ioan şi să costate că papalitatea reprezintă cornul cel mic şi fiara. Aceasta i-a dat un sentiment plăcut, chiar i-a dat curaj să ardă bula papală. Însă Jones şi Waggoner nu au putut găsi această linişte sufletească. Profeţia nu indica o a opta biserică după Laodicea. Posibilitatea ca poporul lui Dumnezeu să întârzie planul Său cu un secol sau chiar mai mult părea dincolo de înţelegerea lor.

Trebuie spus, spre onoarea lor, că Jones şi Waggoner nu au renunţat la credinţa în Dumnezeul lui Israel. Niciodată ei nu au devenit păgâni, agnostici sau atei. Niciodată nu au renunţat la sabat sau la consacrarea de o viaţă faţă de Hristos. În climatul de astăzi al părtăşiei creştine, ei ar fi încă membrii buni şi permanenţi. Păcatul lor a fost acela că şi-au pierdut credinţa în trupul colectiv al bisericii şi conducerea ei. Nu au putut avea încredere în pocăinţa denominaţională. Au ajuns să se îndoiască de natura umană; de aici, amărăciunea lui Jones şi căderile propriilor lor naturi umane. Vrăjmaşul ne va hărţui dureros ca să repetăm eşecul lor. Dar nu trebuie să cedăm!

Tufişurile din vale, unduindu-se sub boarea care le strică liniştea din când în când, ar face bine să se abţină de la comentarii critice când văd stejarii puternici din vârful muntelui cum se prăbuşesc sub dezlănţuirea ucigaşă a furtunii. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să spună că întradevăr nu este nici o scuză pentru clătinarea lui Jones şi Waggoner; iar noi ar fi bine  să fim mai domoli la vorbă, înţelegând că “noi” am fost în mare parte cauza plecării lor.

C. S. Lewis nu ştia nimic despre episodul 1888, dar a făcut un comentariu plin de discernământ în lucrarea sa Reflections on the Psalms:

„Aşa cum rezultatul natural al aruncării unui chibrit aprins într-o grămadă de surcele este producerea focului,... tot aşa rezultatul natural al înşelării unui om, presiunilor sau neglijării sale este stârnirea resentimentului; adică, să-l obligi la ispita de a deveni ceea ce psalmiştii erau când au scris pasajele în care cereau răzbunare. El poate rezista ispitei, sau nu... Dacă păcatul îl corupe categoric, într-un sens eu sunt cel care l-am corupt sau sedus. Eu am fost ispititorul” (p. 24).

Ellen White a simţit dureros povara pe care ei o purtau. În 1892 ea a scris preşedintelui Conferinţei Generale despre ei:

„Aş dori ca toţi să vadă că acelaşi spirit care a refuzat să-l accepte pe Hristos, lumina care împrăştie întunericul moral, este departe de a fi dispărut în secolul nostru...

Unii pot spune: “Nu-l urăsc pe fratele meu; nu sunt aşa de rău.” Dar cât de puţini îşi înţeleg propriile lor inimi. Ei pot crede că au un zel pentru Dumnezeu în sentimentele lor împotriva fratelui lor dacă ideile acestuia par, în vreun fel, să fie în conflict cu ale lor; atunci sentimente ce nu au nimic comun cu dragostea sunt aduse la suprafaţă... Ei ar putea să fie în opoziţie cruntă cu fratele lor şi totuşi acesta să ducă o solie de la Dumnezeu pentru popor...

Ei... [cred] că au dreptate în manifestarea înverşunată împotriva fraţilor lor. Va suporta solul Domnului presiunea aşezată asupra lui? Dacă da, aceasta este pentru că Dumnezeu îl face să stea tare în puterea Sa şi să apere adevărul care este trimis de Dumnezeu...

Dacă solii lui Dumnezeu, după ce au stat tare pentru un timp de partea adevărului, cad în ispită şi-L dezonorează pe Cel care le-a dat lucrarea, ar fi aceasta o dovadă că solia Sa nu este adevărată? Nu... Păcatul solului lui Dumnezeu va produce bucurie Satanei, iar aceia care au respins solia şi pe soli vor triumfa; dar în nici un caz aceasta nu-i va absolvi pe cei vinovaţi de respingerea soliei lui Dumnezeu...

Simt o mare durere sufletească să văd cât de repede sunt criticate cuvintele sau faptele fraţilor Jones şi Waggoner. Cât de repede uită multe minţi binele pe care ei l-au făcut în ultimii ani şi nu văd nici o dovadă că Dumnezeu lucrează prin aceste instrumente. Ei vânează ceva care să-i condamne, iar atitudinea lor faţă de aceşti fraţi (care sunt angajaţi cu zel într-o lucrare bună) arată simţământul de vrăjmăşie şi înverşunare din inima lor” (Letter O19, 1892).

Cam în acelaşi timp Ellen White i-a scris lui Uriah Smith spunându-i că ei (solii) ar putea să nu fie suficient de puternici ca să reziste presiunii exercitate asupra lor:

„Este foarte posibil ca fraţii Jones şi Waggoner să fie doborâţi de ispitele vrăşmaşului; însă dacă vor fi, aceasta nu va dovedi că ei nu au avut o solie de la Dumnezeu sau că lucrarea pe care au făcut-o a fost o greşeală. Dar dacă se va întâmpla aşa, câţi vor adopta această poziţie şi vor intra într-o amăgire fatală, pentru că ei nu sunt sub controlul Duhului Sfânt... Aceasta este chiar poziţia pe care o vor lua mulţi dacă unul dintre aceşti oameni ar cădea, şi mă rog ca aceşti oameni, asupra cărora Dumnezeu a pus sarcina unei lucrări solemne, să fie capabili să dea trâmbiţei un sunet clar şi să onoreze pe Dumnezeu la fiecare pas şi astfel calea lor să crească în lumină la fiecare pas din ce în ce mai mult până la sfârşitul timpului” (Letter S24, 1892).

Această informaţie aruncă mai multă lumină asupra tragediei lui Jones şi Waggoner:

1) Ei au suferit o ură frăţească categorică. Fraţii erau foarte zeloşi să critice “un cuvânt sau o faptă,” vânând astfel lucruri care să-i condamne. A fost o atitudine subiectivă de duşmănie, înverşunare şi suspiciune chiar după 1892, după ce au fost făcute mărturisirile.

2) Fraţii care s-au opus au crezut, în mod naiv, că această atitudine este zel pentru Dumnezeu, totuşi acesta a fost chiar “acelaşi spirit care a refuzat să-L accepte pe Hristos.”

3) Opoziţia a devenit o ispită foarte grea şi copleşitoare pentru tinerii soli.

4) Rezultatul tragic a confirmat faptul că fraţii care s-au opus au dispreţuit solia.

5) Faptul că solii s-au rătăcit a fost un “triumf” pentru fraţii care s-au opus şi astfel, este trist de spus, pentru Satana. Această evoluţie, deci, a fost dovada concludentă că fraţii care s-au opus nu s-au pocăit cu adevărat de păcatul de la Minneapolis. “Triumful” lor a constituit “înşelarea lor fatală.”

Astfel eşecul solilor tinde să întărească pe drumul nepocăinţei următoarele generaţii de conducători la nivelul administraţiei, pastoral şi academic al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Până astăzi eşecul final al solilor este frecvent citat ca dovadă că solia 1888 trebuie să fie cumva periculoasă. Acesta a fost scopul clar al Satanei şi el împlineşte la literă previziunea lui Ellen White.

6) Succesul rugăciunilor lui Ellen White ca cei doi soli să suporte încercarea a depins de atitudinea pe care fraţii opozanţi trebuiau s-o adopte din 1892 în continuare.

Câteva luni mai târziu, Ellen White scria delegaţilor la Conferinţa Generală care era în desfăşurare, despre cauza reală a posibilului eşec al solilor:

„Nu inspiraţia divină îi conduce pe oameni să fie suspicioşi, să vâneze greşeli pe care să le folosească pentru a dovedi că fraţii care interpretează Scriptura într-un mod diferit de al lor, nu sunt sănătoşi în credinţă. Există pericolul ca acest fel de a acţiona să producă exact rezultatul scontat; şi în mare măsură vina este a acelor vânători de greşeli...

Opoziţia din mijlocul nostru a impus asupra solilor lui Dumnezeu o povară grea şi chinuitoare; căci ei au fost obligaţi să suporte dificultăţi şi obstacole care nici nu trebuiau să existe... Dragostea şi încrederea constituie o forţă morală care ar fi unit comunităţile noastre şi ar fi asigurat armonie în acţiune; dar răceala şi neîncrederea au adus dezbinarea care ne-a epuizat puterea” (Letter, 6 ianuarie, 1893; GCB 1893, pp. 419-421).

“Povara grea şi chinuitoare,” “suspiciunea,” “vânarea de greşeli,” “obtuzitatea unora şi opoziţia altora,” care căutau amănunte care să dovedească că ei “erau nesănătoşi în credinţă,” acestea au produs “chiar rezultatul” scontat, eşecul lor. Cuvântul potrivit, cinstit, inspirat, pentru descrierea acţiunilor opozanţilor era “persecuţie:”

„Ar trebui să fim ultimul popor de pe pământ ca să ne permitem, şi în cea mai mică măsură, spiritul de persecuţie împotriva acelora care poartă solia lui Dumnezeu către lume. Aceasta este cea mai groaznică trăsătură de caracter necreştin care s-a manifestat printre noi după întâlnirea de la Minneapolis” (GCB 1893, p. 184).

Totuşi, persecuţia care i-a făcut să sufere nu a fost o scuză care să îndreptăţească căderea sau rătăcirea lui Jones şi Waggoner.

Care a fost problema lui A. T. Jones?

O singură scrisoare de la Ellen White către Jones în 1893 este adesea citată ca dovadă că solia lui a fost extremistă. Scoasă din context, această scrisoare lasă asupra unora impresia că solia neprihănirii prin credinţă prezentată de Jones era neechilibrată. Însă scrisoarea trebuie citită în context.

Ellen White nu a publicat scrisoarea în timpul vieţii ei. Dacă ar fi crezut că solia lui Jones a fost extremistă sau neechilibrată, nu ar fi ezitat s-o publice în Testimonies.

Scriind din îndepărtata Australie, ea îi spune lui Jones că a auzit ceva în “visul” ei. Ellen White nu citise aceasta în nici o publicaţie. Când se afla sub presiune puternică din partea opoziţiei, Jones avea  tendinţa să supraliciteze, folosind expresii tari, iar rolul scrisorii ei urmărea să stopeze în faşă acea tendinţă. El a ţinut seama de sfatul ei, pe care l-a acceptat cu umilinţă. Scrisoarea afirmă că părerile lui despre neprihănirea prin credinţă erau corecte, pentru că “în realitate tu vezi lucrurile ca şi mine” şi ea citează opiniile lui ca fiind “poziţia noastră:”

„În visul meu tu prezentai subiectul credinţei şi al neprihănirii lui Hristos atribuită prin credinţă. Ai repetat de câteva ori că faptele nu valorează nimic şi că nu există condiţii. Problema a fost prezentată într-o lumină care, sunt convinsă, va produce confuzie în multe minţi... Tu faci afirmaţii prea tari în această privinţă... Eu înţeleg ce vrei să spui, dar laşi o impresie greşită asupra multor minţi...

În realitate tu vezi lucrurile acestea la fel ca şi mine, dar prin expresiile pe care le foloseşti faci ca aceste subiecte să fie confuze... Aceste afirmaţii tari cu privire la fapte nu vor întări poziţia noastră. Ele slăbesc poziţia noastră, pentru că sunt mulţi care te vor considera un extremist şi vor pierde atfel lecţiile valoroase pe care le ai pentru ei privind chiar subiectele de care au atâta nevoie... Nu pune nici o pietricică în calea unui suflet care este slab în credinţă, ca să nu se poticnească, folosind expresii sau prezentări agitate... Aminteşte-ţi că sunt unii ai căror ochi sunt insistent fixaţi asupra ta, aşteptând să forţezi nota, să te poticneşti şi să cazi” (Letter 44, 1893, 9 aprilie; 1 SM 377-39).

O cercetare atentă a scrierilor şi predicilor voluminoase ale lui Jones nu oferă nici măcar un exemplu în care el să spună că “faptele nu valorează nimic” sau ceva de o natură extremistă asemănătoare asupra subiectului. Ne-am aştepta să găsim exemple de afirmaţii exagerate privind credinţa şi faptele în cele douăzeci şi patru de predici ale sale de la sesiunea din 1893, care s-a încheiat chiar înainte ca Ellen White să scrie această scrisoare; însă găsim chiar contrariul, expresii puternice care dau un echilibru corespunzător credinţei şi faptelor, fapte susţinute ca fiind nu numai necesare, ci fiind chiar rodul credinţei autentice în Hristos.

La încheierea sesiunii din 1893 Jones a fost dus pe un drum greşit, sub influenţa lui Prescott, până la afirmaţia fanatică că marea strigare nu va putea fi împiedicată. Acest fapt a pregătit calea pentru fanatismul lui Anna Rice Phillips.

Scrisoarea lui Ellen White a venit la timp pentru a-l încuraja să fie prudent şi el a fost prudent. Cele mai entuziaste afirmaţii ale ei privind lucrarea lui Jones sunt făcute după scrisoarea aceasta din 9 aprilie 1893, deoarece Jones s-a pocăit în umilinţă de alunecarea sa temporară.¹

Nici un păcat nu este scuzabil

Lucrarea lui Jones şi Waggoner a sfârşit în cele din urmă datorită acelui păcat al nerăbdării sau al iuţimii inimii. Dar experienţa lui Moise la hotarele ţării Canaan ilustrează ce s-a întâmplat cu ei. Păcatul lui Moise nu era nici el scuzabil şi chiar a trebuit să plătească cu viaţa pentru el, păcatul nerăbdării faţă de Israel. Pătimaş şi violent, el i-a numit “răzvrătiţi,” fapt care era adevărat, în timp ce spiritul său nu era cel bun:

„Astfel poporului i s-a dat ocazia să se întrebe dacă acţiunile sale anterioare fuseseră sub conducerea lui Dumnezeu şi să-şi scuze propriile lor păcate. Moise, ca şi ei, îl ofensase pe Dumnezeu. Calea lui, spuneau ei, fusese de la început sub semnul criticii şi cenzurii. Acum ei găsiseră pretextul pe care îl doreau de a respinge toate reproşurile pe care Dumnezeu le trimitea prin servul Său” (PP 417).

Dacă Jones şi Waggoner nu şi-ar fi acoperit numele cu dezonoare, noi, cei din generaţiile care le-au urmat le-am fi acordat, probabil, un respect idolatru. “Mulţi care nu doriseră să ia în seamă sfaturile lui Moise, cât timp a fost cu ei, ar fi fost în pericol de a-i idolatriza trupul mort, dacă ar fi ştiut unde se află acesta” (ibid., pp. 477, 478). Adevărul şi logica poziţiei lui Jones şi Waggoner erau aşa de copleşitoare încât nu mult după 1888 mulţi au început să-şi dea seama. Dar ploaia târzie fusese amânată pentru o generaţie următoare. Acum solii trebuiau “îngropaţi” în taină, adică toate ocaziile de idolatrie să fie înlăturate din calea acelei generaţii nenăscute, care urma să vină. Ce metodă mai bună de “îngropare” ar fi decât să laşi ca solii să dispară în dizgraţie?

Faptul, se spune, că ei au fost numiţi să vorbească în public de nenumărate ori după 1888, indică acceptarea oficială a soliei lor. Dar aceasta este o deducţie greşită. Trebuie avuţi în vedere câţiva factori: (1) membrii laici şi pastorii locali (care au primit solia) aveau o greutate mai mare în programarea vorbitorilor decât o au acum; (2) Influenţa lui Ellen White reclama efectiv accesul lor la tribuna sesiunilor Conferinţei Generale; (3) fiind chemaţi să vorbească deşi solia lor nu era primită de mulţi conducători, aşeza asupra lor o povară emoţională foarte grea. Un astfel de exemplu este atitudinea care a dominat sesiunea din 1893, aşa cum a fost prezentată în Bulletin.

Totuşi, mulţi dintre cei care au refuzat cu dispreţ solia lor atunci când aveau dreptate, i-au urmat cu râvnă când au devenit instabili în credinţă. Acest  fapt a înrăutăţit şi mai mult lucrurile. În 1912 un fost preşedinte al Conferinţei Generale scria despre ei:

„Când solia îndreptăţirii prin credinţă a început să fie predicată în această denominaţiune², vrăjmaşul a fost profund deranjat şi a făcut un efort mare de a opri răspândirea ei. Neavând succes, el şi-a schimbat planul de opoziţie cu o metodă care a promis un succes mai mare. Acest plan a fost de a face ca minţile oamenilor să se fixeze aşa de mult asupra instrumentelor pe care Domnul le-a chemat ca să-i vestească solia, încât aceşti oameni să ajungă să fie priviţi ca oracole ale lui Dumnezeu, iar credinţa oamenilor să fie în aceştia şi nu în Isus Hristos, autorul soliei. Vrăjmaşul a calculat că lauda şi flatarea oamenilor îi va măguli aşa de tare pe aceşti soli încât vor ajunge să simtă că opiniile şi judecata lor trebuie să prevaleze în toate chestiunile legate de Scriptură şi de conducerea lucrării lui Dumnezeu pe pământ” (G. A. Irwin, RH 4 iulie, 1912).

Ellen White a insistat că persecuţia necreştinească pe care au suferit-o solii a fost cauza primară a eşecului lor. Aceasta i-a despărţit de dragostea şi încrederea fraţilor lor, de care aveau mare nevoie. Paguba produsă de o flatare neânţeleaptă a fost secundară.

Analizând natura soliei pe care au purat-o, această cauză dublă nu a putut decât să deranjeze facultăţile lor spirituale. Dacă ei ar fi putut primi o lumină mai mare ca să poată rezista până la biruinţă, ar fi înfruntat lumea în puterea pe care o vor avea cei care vor termina, la sfârşit, lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ. Dar lumina şi puterea suplimentare urmau să fie întrerupte după lepădarea soliei. Waggoner fusese exilat în Anglia şi amândoi trebuiau să lucreze fără ajutorul lui Ellen White. Ei au avut parte doar de “începutul” marii strigări şi acesta nu era suficient pentru o sfinţire perfectă, chiar în inimile cinstite. (Nici pentru noi, astăzi, nu este suficient!)

Cum pot oamenii buni să se rătăcească

Istoria noastră ne aduce noi dovezi că “acei care... au respins solia şi pe sol, vor triumfa” (Letter O19, 1892). Preşedintele Conferinţei Generale, G.I. Butler, a fost unul dintre principalele persoane care s-au opus. El era un om bun, cu un dar înnăscut de a conduce, dar problema pe care trebuia s-o trateze era fără precedent. Nici un preşedinte nu mai fusese confruntat cu începutul ploii târzii şi al marii strigări! Ellen White a încercat să-l ajute:

„Vă referiţi la poziţia dumneavoastră ca preşedinte al Conferinţei Generale, ca şi cum acest lucru ar justifica acţiunile dvs... Nu aveţi nici un drept să răniţi sentimentele fraţilor dvs. Vorbiţi despre ei într-un mod pe care eu nu-l pot accepta... Îi numiţi  pe fraţii Jones şi Waggoner, boboci” (Letter 21, 1888).

Datorită bolii soţiei sale, fratele Butler s-a retras timp de câţiva ani după 1888, la o fermă din Florida. În cele din urmă el a mărturisit atitudinea sa greşită şi s-a reîntors la poziţii de mare răspundere. Domnul a acceptat activitatea sa ulterioară, aşa cum a fost şi cazul lui Uriah Smith. Dar ocazia de aur de a proclama solia ploii târzii şi a marii strigări s-a pierdut pentru amândoi.

Un exemplu patetic de felul în care opoziţia lui Butler “a câştigat supremaţia” în cele din urmă (expresia lui A. T. Jones) se găseşte în Buletinul Conferinţei Generale din 1903. La acea sesiune Jones şi Waggoner erau de partea unei minorităţi care se simţea forţată de conştiinţă să se opună revizuirii constituţiei din 1901. După părerea lor, revizuirea din 1903 era un pas înapoi de la principiile reformaţiunii din 1901. Dacă aveau dreptate sau nu, ne este foarte greu să stabilim, dar ei erau fără îndoială sinceri în susţinerea lor. În timpul dezbaterii, “voci” l-au chemat pe “fratele Butler” să vorbească.

De şapte ori a deviat discursul pentru ca să spună ce “mult” îi iubea el pe “scumpii fraţi” Jones şi Waggoner; însă Buletinul relevă că el a trecut apoi la  denaturarea poziţiei lor adevărate neţinând seama de protestele lor verbale. Apoi i-a expus batjocurii publice (pp. 145-164).

Ei spuseseră în timpul sesiunii: “Poporul lui Dumnezeu trebuie să se supună Lui, şi numai Lui. Este numai o turmă şi un Păstor” şi că în primul rând “comitetul trebuie să aparţină lui Isus Hristos şi să-I servească şi să lase în pace pe ceilalţi oameni, şi să predice evanghelia pe care Hristos o dă.” Fratele Butler a denaturat aceste expresii, afirmând că ele cer abolirea organizaţiei şi a comparat în mod nedrept poziţia lor cu cea a anarhiştilor împotriva cărora pionierii au trebuit să lupte:

„Aceşti fraţi scumpi nu cunosc dificultăţile pe care le-am avut înainte de a ne organiza...

Am impresia că dacă unele dintre aceste lucruri s-ar desfăşura în felul în care unii dintre bunii noştri fraţi au vorbit, în final s-ar produce, dacă s-ar lucra până la capăt, cam aceeaşi stare de dezorganizare de la începuturile noastre... Nu vreau să spun nimic care să rănească simţămintele fratelui Jones, deoarece îl iubesc mult pe fratele Jones” (GCB 1903, pp. 146-163).

La sesiunea din 1901 Ellen White avertizase cu tărie împotriva “puterii monarhice din rândurile noastre pentru a controla una sau alta dintre ramurile lucrării” (GCB 1901, pp. 25, 26). Acesta a fost motivul principal pentru care ani de zile ea a chemat la reorganizare şi reformă. Tendinţa de a-i restricţiona pe lucrători a fost o caracteristică vizibilă a mandatului prezidenţial precedent al fratelui Butler (TM 297-300). Şi a fost proeminent în special în perioada sa dintre anii 1886-1888. Mustrările adresate lui sunt acum prea bine cunoscute. În 1903 Ellen White spunea: “Puterea monarhică exercitată anterior la Conferinţa Generală de la Battle Creek nu trebuie perpetuată” (8T 233). Totuşi Butler contrazice public acele afirmaţii, negând că ar fi fost posibil să se manifeste vreun fel de “putere monarhică” la preşedinţia Conferinţei Generale:

„Sper că veţi ierta pe una dintre bătrânele mâini care au fost în lucrare timp de atâţia ani şi care a avut preşedinţia Conferinţei Generale timp de treisprezece mandate, dacă va afirma că nu reuşeşte să vadă nimic de natură monarhică care s-ar fi putut manifesta acolo. Nu cred că se poate... Am avut treisprezece mandate... mi-ar părea rău să cred că s-a manifestat vreo putere monarhică... deşi deţin această poziţie de atâta timp, nu mi s-a reproşat niciodată un astfel de lucru, din câte îmi amintesc eu” (GCB 1903, p. 163).

Noi, oamenii avem tendinţa de a uita!

Prins în spiritul discuţiei, fratele J. N. Loughborough a ţinut un discurs care l-a secondat pe cel al lui Butler. El a vorbit, de asemenea, cu dispreţ despre convingerile minoritare ale lui Jones şi Waggoner.

Ei nu se opuneau de fapt principiilor adevărate de organizare în poziţia pe care au luat-o în 1903, deşi se pare că au avut o vagă idee a stării la care am ajuns noi la sfârşitul secolului al XX-lea, când este aşa de greu ca bărbaţii şi femeile din comitete să-L reprezinte doar pe Hristos împotriva presiunii puternice de grup şi a fricii de retrogradare.

Dar ideea ca înainte de toate comitetele să se supună lui Hristos şi să caute cu sârg călăuzirea Domnului şi să-şi amintească că toţi suntem fraţi, părea, din motive cam ciudate, să-i înspăimânte atât pe Butler cât şi pe Loughborough. Loughborough a adăugat:

„Aceşti fraţi spun că nu au intenţia să distrugă organizaţia. Ei bine, eu nu cred că au intenţia asta, dar mi se pare, că la urma urmei, ajungeţi acolo unde nu vreţi, şi anume fără constituţie sau ordine. “La urma urmei,” au spus ei mai înainte “noi toţi suntem fraţi. Dacă Îl căutăm pe Domnul, El ne va călăuzi” (p. 164).

A fost acesta un cuţit împlântat în spatele lor? Jones şi Waggoner ar putea fi iertaţi că au simţit aceasta. Destul de patetic, Jones s-a ridicat la acel punct să ţină o pledoarie în faţa delegaţilor. Aceasta relevă o rană care nu s-a vindecat niciodată:

„Aş dori să fac o cerere tuturor delegaţilor şi celor care citesc Buletinul. Când vor fi tipărite aceste  prezentări, vă rog să vă uitaţi la cele ale fratelui Waggoner, ale fratelui [P. T.] Magan şi apoi la ale mele; citiţi cu atenţie şi dacă veţi găsi ceva, în oricare dintre ele, care atacă organizaţia în orice fel, vă rog să le notaţi, să ni le trimiteţi, ca să ne putem pocăi de ele” (idem.).

Provocarea lui Jones a rămas şi rămâne şi astăzi în picioare. El şi Waggoner au ţinut o pledoarie pentru supunerea faţă de Hristos şi Duhul Sfânt, pe care o considerau în armonie cu solia 1888, o supunere care ar fi făcut posibilă conducerea Domnului în finalizarea lucrării Sale în toată lumea. Ei nu se opuneau organizaţiei; ceea ce ei doreau să vadă era o organizaţie care se supunea lui Hristos pentru a termina răspândirea evangheliei. Ei doreau ca Hristos să fie recunoscut ca adevăratul Cap al bisericii şi care controla organizaţia Sa.

Solii au fost greşit înţeleşi şi denaturaţi. Butler a avut ultimul cuvânt; el “a triumfat,” ca să folosim cuvântul lui Ellen White. Cineva l-a împins pe el şi pe Loughborough să ignore protestele lor şi să treacă peste pledoariile lor pentru corectitudine. Cum se poate explica aceasta, altfel decât ca un resentiment de cinsprezece ani?

Înfrângerea umilitoare a lui Jones şi Waggoner din 1903 a fost probabil începutul amărăciunii lor omeneşti de mai târziu. “Scumpii fraţi Jones şi Waggoner” ar fi fost mai mult decât oameni dacă nu ar fi înţeles că suferiseră insulta supremă după cinsprezece ani de opoziţie. Puteau ei să nu simtă durerea?

Pledoaria lor pentru subordonarea primordială faţă de Hristos deasupra servilismului faţă de controlul omenesc a fost în armonie cu apelurile repetate ale lui Ellen White şi cu Scriptura, dar desigur acest lucru era posibil doar dacă Duhul Sfânt s-ar fi bucurat de o primire unanimă din partea noastră.

Atitudinea fratelui Butler este relevată într-o scrisoare către dr. Kellogg un an mai târziu. El demonstrează clar că nu s-a pocăit niciodată de orbirea din 1888. El încă îl blamează pe Waggoner pentru toate relele care s-au abătut peste lucrare şi consideră căderea lui o binecuvântare:

„Am exact aceleaşi opinii pe care le-am susţinut de când am început să studiez Biblia... Noua echipă care a venit la conducere după ce m-am retras eu [ca preşedinte al Conferinţei Generale] a remodelat lucrurile cumva. Fratele Waggoner a fost spiritul călăuzitor în aceste schimbări. El pare să se fi remodelat pe sine din predicator în doctor. Aceasta este la fel de bine pentru el ca şi pentru toţi ceilalţi. Îi doresc numai bine în toate privinţele” (Letter, 9 septembrie, 1904).

Ţinând cont de dată, ne putem întreba cum ar fi putut o astfel de scrisoare să îl ajute pe dr. Kellogg!

Sunt unii care îl acuză pe Jones de a fi râvnit la poziţia de preşedinte al Conferinţei Generale. Aceasta poate fi sau nu adevărat. Cărţile din cer pot înregistra motivaţiile inimii mai bine decât o putem face noi cu viziunea noastră limitată asupra umbrelor întunecate ale trecutului. Fără îndoială judecata sa l-a convins că nu era potrivit pentru administraţie sau editura Review and Herald. “Acreditarea sa cerească” fusese pentru o lucrare diferită, aceea de a vesti evanghelia marii strigări bisericii şi lumii. Era îndeajuns pentru un singur om. Când acea misiune a eşuat, el şi-a pierdut răbdarea sfinţilor.

Spiritul 1888 şi tragedia Kellogg

Ellen White ne spune că dr. Kellogg a fost cu adevărat convertit la întâlnirea de la Minneapolis (GCB 1903, p. 86). Confirmările pe care ea le-a dat, privind caracterul său şi consacrarea sa sinceră, sunt multiple. Iată una dintre ele:

„Dumnezeu i-a dat dr. Kellogg succesul pe care l-a avut... Dumnezeu nu aprobă eforturile diverselor persoane care îngreunează pe cât posibil lucrarea dr. Kellogg... aceia care au respins [lumina privind reforma sanitară] au respins pe Dumnezeu. Unii au spus că totul a venit de la Kellogg şi i-au declarat război. Aceasta a avut o influenţă rea asupra doctorului. El s-a îmbrăcat cu haina iritării şi a revanşei” (GCB 1903, p. 86).

O scrisoare către fratele Butler, preşedintele Conferinţei Generale din 1888, indică faptul că apostazia de mai târziu a lui Kellogg a fost “în mare măsură” responsabilitatea noastră. Desigur, nu aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu:

„Se va vedea odată că fraţii şi surorile noastre nu au fost inspiraţi de Duhul lui Hristos în felul în care s-au purtat cu dr. Kellogg. Eu ştiu că părerile voastre despre doctor nu sunt corecte. Atitudinea voastră faţă de el nu va avea aprobarea lui Dumnezeu... Voi puteţi să urmaţi un drum care va slăbi în aşa măsură încrederea lui în fraţi, încât ei nu-l vor mai putea ajuta atunci când va avea nevoie de ajutor...

Dr. Kellogg a făcut o lucrare pe care nici unul dintre noi nu are pregătirea să o facă. El a avut nevoie de simpatia şi încrederea fraţilor săi... Ei ar trebui să se poarte în aşa fel încât să fi câştigat încrederea sa... Dar în loc de aceasta, a existat un spirit de suspiciune şi critică.

Dacă doctorul va eşua în misiunea lui şi în cele din urmă va fi înfrânt, acei fraţi care nu au avut înţelepciune şi discernământ să ajute omul la nevoie, vor fi în mare măsură responsabili... Fraţii săi simt din când în când că Dumnezeu îl foloseşte pe doctor să facă lucrarea pe care nici unul nu o poate face. Dar apoi ei se confruntă cu un curent de rapoarte în defavoarea lui, care îi fac să rămână consternaţi. Parţial ei le acceptă şi hotărăsc că întradevăr dr. Kellogg este ipocrit şi necinstit... Cum trebuie să se simtă doctorul când este privit mereu cu suspiciune?... Trebuie să fie mereu aşa?... Hristos a plătit preţul răscumpărării pentru sufletul său şi diavolul va face tot posibilul să-i distrugă sufletul. Niciunul dintre noi să nu-l ajute în lucrarea sa (Letter B21, 1888).

Cei care sunt chiar în inima lucrării s-au lăsat în voia propriilor lor dorinţe care îl dezonorează pe Dumnezeu... Dr. Kellogg nu a fost susţinut în lucrarea sa de reformă sanitară... [El] a preluat lucrarea pe care ei nu o puteau face. Spiritul de critică arătat faţă de lucrarea sa încă de la început a fost foarte nedrept şi i-a îngreunat lucrarea... Este un fapt constatat că pastorii noştri nu se grăbesc să devină reformatori în sănătate... Aceasta l-a făcut pe dr. Kellogg să-şi piardă încrederea în ei” (Ms. 13, 1901, Diary, ianuarie 1898).

“Mana” din 1888 a fost respinsă şi acum a început să facă ceea ce mana din vechime făcea în Israel când nu era mâncată proaspătă. Se strica. Hrana foarte nutritivă se strică mai repede decât hrana devitalizată. “Noi” am pierdut trei bărbaţi remarcabili, talentaţi, care la o anumită vreme au făcut dovada că au fost cu adevărat numiţi de cer. Mana stricată a devenit neplăcută, iar întâmplarea este tristă.

Concluzie

Ultimele cuvinte pe care Waggoner le-a scris înainte de moartea lui neaşteptată din 28 mai 1916, sunt aceste fraze din finalul scrisorii către M. C. Wilcox: “Nu pun sub semnul întrebării, ci confirm bunătatea superioară a fraţilor din biserică. L-aş trăda pe Dumnezeu dacă n-aş recunoaşte lumina pe care El mi-a dat-o; n-am putut înţelege niciodată de ce mi s-a dat mie, decât pe baza faptului că darurile Sale sunt acordate nu pentru merite, ci după nevoi.”

Dacă va fi mântuit sau nu în cele din urmă, nu suntem noi în măsură să facem presupuneri. Dar dacă acelea au fost ultimele sale gânduri şi Dumnezeu în înţelepciunea şi mila Sa găseşte o cale să-l salveze, este sigur că el se va recunoaşte nevrednic. Ar pleda altfel vreunul dintre noi, cei mântuiţi?

Una dintre ultimele scrisori pe care le avem de la Jones înaintea morţii sale descoperă un spirit smerit, complet încrezător în solia adventă şi în misiunea lui Ellen White (12 mai 1921). Asistenta care l-a îngrijit la Battle Creek în ultima parte a suferinţei sale ne-a spus personal că ea este sigură că Jones a murit ca un creştin autentic.

O retipărire completă şi autorizată a soliilor lor în perioada credincioşiei lor, publicate cu o adeziune consacrată, ar pune la dispoziţia acestei generaţii o viziune proaspătă a evangheliei curate. Şi după ce vom fi adunat toate fragmentele, ca nimic să nu se piardă, atunci vom putea să înaintăm, cu încredere, cererea noastră către tronul harului ca să ne dea pâinea cea de toate zilele, potrivită pentru noi, hrană la timpul potrivit.

Tot aşa de sigur că Dumnezeu este viu, rugăciunea nu va rămâne fără răspuns.

 

 

 

1 Într-o scrisoare către S. N. Haskell, un an mai târziu, Ellen White declară că are mai multă încredere în Jones acum, decât a avut înainte ca el să greşească în legătură cu aprobarea lui Anna Phillips. Scrisoarea spune că Jones este solul ales de Domnul, iubitul lui Dumnezeu, ambasadorul Său. Această greşeală nu s-ar fi produs dacă Uriah Smith şi G. I. Butler s-ar fi unit cu Jones şi Waggoner cum ar fi trebuit; Jones şi Waggoner aud “vocea Domnului şi poporul recunoaşte în interpretările lor date cuvântului lui Dumnezeu lucruri minunate din oracolele divine şi inimile lor ard când îi ascultă; ei au hrănit poporul cu pâine din cer; Domnul are oamenii pe care El îi doreşte; ei au dus lucrarea înainte cu credincioşie; au scos apă din fântâna din Betleem.” Aceşti soli aleşi de Dumnezeu s-ar fi bucurat să se unească cu Smith şi ceilalţi, inclusiv Butler; dacă ar fi existat unire; nu ar mai fi fost greşeli (Letter H27, 1894).

2 Notaţi eşecul de a recunoaşte solia ca “început” al ploii târzii şi al marii strigări.