Nimeni nu poate pune la îndoială autenticitatea experienţei personale a celor care au luat parte la mişcarea din 1844. Isus era scump credincioşilor care aşteptau a doua Sa venire, iar inimile lor erau unite în închinare profundă şi sinceră. Ei au recunoscut fără îndoială prezenţa Duhului Sfânt în acea mişcare.

Această convingere, care trecea dincolo de dependenţa de corectitudine teologică, a sprijinit încrederea “turmei mici” în marea dezamăgire. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost concepută într-o experienţă de dragoste autentică şi s-a născut din chinul sufletului celor care au riscat totul bazaţi pe recunoaşterea lucrării autentice a Duhului Sfânt. Aşa s-a născut ea, concepută în credinţă autentică şi nu în legalism.

În primii ani ea Îl iubea pe Domnul cu toată inima şi aprecia prezenţa Duhului Sfânt. Dificultăţile ulterioare au apărut dintr-o tragică părăsire a dragostei dintâi, care a adus incapacitatea de a recunoaşte adevăratul Duh Sfânt.

Chiar din 1850, această plăcută închinare a început să fie înlocuită treptat în inimile multora de o stare de “stupiditate şi adormire,” “aţipire,” după cum spune tânăra servă a Domnului. O vicleană dragoste de sine a început să înlocuiască dragostea de Mântuitorul, lucru ce a produs încropeala. Mândria şi satisfacţia de a poseda un sistem al adevărului a gonit în mare parte simpla credinţă în Isus, care dusese la acceptarea adevărului la început.

Astfel, curând după marea dezamăgire din 1844 şi după adunarea “turmei mici” care păzea credinţa, a început să se dezvolte o deficienţă în înţelegerea importanţei soliei celor trei îngeri. Deficienţa nu era teologică, ci spirituală. Biserica era ca un adolescent care se dezvoltă fizic, dar care intelectual rămâne un copil.

“Adevărul” făcea un progres fenomenal, şi se dovedea invincibil în dezbateri dar, spunea Ellen G. White în 1855, “servii Domnului s-au încrezut prea mult în puterea argumentelor” (1T 113). Acest lucru îi împiedica să reziste ispitei inconştiente şi subtile a mândriei spirituale; nu au înţeles şi acceptat ei adevărul, nu au sacrificat ei pentru el? Li se părea că există merit într-un asemenea sacrificiu. Pastori şi evanghelişti ridicau cortul într-o nouă localitate, stârneau pastorii şi bisericile populare, câştigau dezbaterile şi disputele, le “furau” pe cei mai buni membri, îi botezau, ridicau o nouă biserică şi se îndreptau spre alte biruinţe aproape pretutindeni. Se bucurau de euforia succesului.

Împotrivirea îi lăsa să nutrească speranţa unei justificări personale şi colective la a doua venire, mai mult decât dragostea anticipării întâlnirii cu Cel Iubit. Credinţa a devenit pentru ei mai mult un act de devoţiune faţă de adevărul doctrinal şi ascultarea de el, motivat de grija egoistă pentru răsplată mai mult decât de o apreciere din inimă a harului lui Hristos. În loc să umblăm cu umilinţă în deplină dependenţă de Domnul, “noi” am început să umblăm mândri de evidenţa indiscutabilă a “adevărului” nostru.

Rezultatul a fost inevitabil o formă de legalism. Aceeaşi experienţă a fost repetată adesea în viaţa personală a noilor convertiţi adventişti. Înţeleasă corect, istoria mişcării advente este povestea propriilor noastre inimi. Fiecare dintre noi este un microcosmos în întreg, după cum fiecare picătură de apă întruchipează esenţa ploii. În tot ceea ce spunem despre experienţa anilor trecuţi, ne amintim că nu suntem mai buni decât înaintaşii noştri. După cum spunea Pavel credincioşilor din Roma, “noi” facem aceleaşi lucruri (Romani 2,1). Eşecurile istoriei noastre denominaţionale pot fi rezolvate într-un sens pozitiv şi încurajator doar printr-un discenământ care să recunoască vina colectivă.

Cum a încolţit încropeala noastră

Ellen G. White a recunoscut de timpuriu că problema noastră a fost părăsirea dragostei dintâi, o pierdere a intimităţii cu Hristos prin lipsa de apreciere a dragostei Sale jertfitoare. Evident, ea nu şi-a pierdut niciodată această dragoste dintâi, pentru că ea a fost mereu profundă şi promptă în a recunoaşte manifestările adevăratului Duh Sfânt. Dar “noi” nu am fost prea receptivi.

Cântam bucuroşi împreuna cu W.H.Hyde “Am auzit din străluciri, din ţara sfântă, am auzit, şi inimile noastre sunt bucuroase,” dar exista o tensiune constantă în a recunoaşte sau aprecia darul profeţiei şi resentimentul nostru uman înascut împotriva mustrării sau corijării. În timp ce Spiritul lui Dumnezeu ce însoţea lucrarea lui Ellen G. White a constrâns adesea pe conducătorii bisericii să recunoască autoritatea divină a mesajului ei, aceştia erau rareori uniţi într-o adevărată simpatie a inimii faţă de adânca ei motivaţie spirituală. Un asemenea resentiment lăuntric nu este surprinzător pentru noi, oamenii. A fost evident de-a lungul întregii istorii a vechiului Israel.

Negijarea aproape continuă de a da atenţie apelurilor serioase ale servei Domnului de a ne întoarce cu umilinţă la dragostea dintâi a dus la cele mai întunecoase ceasuri ale istoriei noastre. O crescândă dar inconştientă dragoste de sine a pastorilor şi credincioşilor a gonit din inimă credinţa adevărată şi, ca o consecinţă, capacitatea de a discerne lucrarea Duhului Sfânt s-a şters. Urmarea a fost o desfăşurare atât de îngrozitoare, încât părea de neimaginat pentru pionierii noştri (şi tot aşa şi pentru noi astăzi). Urma să vină timpul când, în 1888, a treia Persoană a Dumnezeirii să fie realmente insultată de delegaţii la o sesiune oficială a Conferinţei Generale (Ms. 24, 1892; Special Testimonies, Series A, Nr. 7, p. 54; Vezi capitolul şase). Cum pot adventiştii de ziua a şaptea să facă un astfel de lucru?

Dacă n-ar fi existat lucrarea permanentă a lui Ellen G. White, este îndoielnic că mişcarea ar fi putut supravieţui altfel decât ca un cult legalist, aşa cum sunt Martorii lui Iehova sau Biserica Universală a lui Dumnezeu. Acest fapt, de obicei recunoscut ca adevărat, este un comentariu izbitor despre necredinţa noastră adânc înrădăcinată. Noi am repetat într-o istorie de câteva zeci de ani ceea ce vechiului Israel i-a luat secole. Nici un adventist de ziua a şaptea nu va tăgădui că biserica este “Ierusalimul.” Dar ea este încă vechiul, şi nu noul Ierusalim.

Noi am reuşit să vedem întreita solie îngerească ca fiind “evanghelia cea veşnică.” Doctrinele erau adevărate. Dar pastorii şi membrii au fost orbiţi faţă de adecvata înţelegere asupra soliei îngerului al treilea în adevăr, aşa cum orbirea evreilor i-a împiedicat să discearnă adevărata solie a Vechiului Testament. Acel adevăr pe care evreii nu l-au putut vedea era locul crucii în serviciile lor din sanctuar şi în lucrarea îndelung aşteptatului lor Mesia. Tot aşa locul crucii în întreita solie îngerească a ocolit şi frăţietatea noastră de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Chiar din 1867, Ellen White a vorbit despre principiul crucii (mai degrabă decât despre reforma în îmbrăcăminte) ca fiind motivul fundamental ce inspiră întregul nostru angajament ca adventişti de ziua a şaptea precum şi stilul de viaţă:

„Noi am fost atât de uniţi cu lumea încât am pierdut viziunea crucii şi nu mai suferim pentru Hristos…

Noi ne deosebim de lume chiar prin această acceptare a crucii” (1T 525).

„Se face prea multă zarvă şi mişcare despre religia noastră, în timp ce Calvarul şi crucea sunt uitate” (5T 133).

Creştere contra progres

Ceea ce a făcut ca starea noastră spirituală să fie chiar mai dificilă de înţeles a fost faptul că biserica s-a bucurat de o rapidă creştere numerică, financiară şi în prestigiu. Aceasta s-a reflectat într-o sporire continuă a puterii instituţionale, financiare şi organizatorice. Mişcarea tânără şi fără experienţă, începând cu mai puţin decât nimic, în faţa dispreţului lumii după 1844, a luat forma unei denominaţiuni puternic constituite şi respectată. Noi am avut ceea ce a fost universal recunoscut ca fiind organizaţia medicală cea mai bună din lume şi una dintre cele mai moderne tipografii din occident.

Desigur, nu era nimic rău într-un asemenea progres material. Cele mai multe din înaintările făcute au fost la insistenţa agentului darului profetic. A fost drept şi corect ca instituţii să fie întemeiate, ca lucrarea să fie răspândită în noi regiuni şi biserici să fie înălţate pretutindeni. Dar şi pastorii şi laicii au confundat această creştere cu scopul final al mişcării advente — o pregătire spirituală pentru revenirea lui Hristos. A rezultat confuzie, iar stima şi mulţumirea de sine au început să iasă la suprafaţă în rapoartele săptămânale despre “înaintarea cauzei” aşa cum au fost publicate în Review.

Spiritul evident în aceste rapoarte despre “progres” contrastează cu soliile fierbinţi pe care Ellen White le-a trimis în acel timp. Mulţi fraţi exprimau un optimism înflăcărat despre rezultatele lucrării lor. Cu adevărat Dumnezeu era la conducere şi mişcarea era a Lui. Dar raportul inspiraţiei şi al istoriei arată că cel mai remarcabil aspect al lucrării n-a fost progresul ei material, ci lipsa ei de maturitate spirituală.

Scopul primar al mişcării advente a fost întotdeauna de a dezvolta un caracter asemenea lui Hristos într-o rămăşiţă care să justifice sacrificiul Său. Nici o altă comunitate de sfinţi în toată istoria n-a cunoscut o aşa maturitate a experienţei creştine, simbolizată în Scriptură prin Mireasa care “se pregăteşte” (Apoc. 19:7). Această ultimă rămăşiţă va deveni populaţia unui “Nou Ierusalim,” fiind biruitoare asupra apostaziei tuturor generaţiilor precedente. În caracterul lor se vor vedea rezultatele practice ale curăţirii sanctuarului ceresc. Planul de mântuire va atinge punctul culminant, iar îndoielile şi obiecţiile lui Satana şi ale oştirilor lui vor fi pentru totdeauna rezolvate. Universul necăzut va fi liniştit privind marea demonstraţie a succesului complet al planului de mântuire în ultima lui fază. Se va dovedi că Evanghelia este “puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Romani 1:16).

Strâns legată de realizarea acestui obiectiv primar este realizarea unuia secundar: încheierea programului de evanghelizare al misiunii mondiale. Realizarea ţintei secundare este reprezentată în Scriptură ca fiind automat asigurată odată ce ţinta primară este realizată (Marcu 4:26-29; Apoc. 14:15; Ioan 13:35).

Dacă “noi” n-am fi orbiţi de dregoste de sine, o reală înţelegere asupra adevărului soliei îngerului al treilea ar fi asigurat cu mult timp înainte un progres autentic favorabil realizării ţintei primare, a asemănării cu Hristos în caracter. În locul acesteia, a existat un progres imaginar în împlinirea ţintei secundare.

Dar o problemă serioasă devine imediat evidentă. Alte denominaţiuni realizează acelaţi tip de “progres” numeric şi instituţional, chiar mult mai important, ceea ce sugerează că o astfel de creştere nu înseamnă câtuşi de puţin că adevăratele binecuvântări ale Cerului sunt revărsate peste lucrarea noastră. Acţionând aşa, am pierdut din plin viziunea asupra ţintei primare în cursul împlinirii iluzorii a ţintei secundare. Rapoartele oficiale ajung la concluzii greşite, bazate pe progres financiar sau statistic. Iată un exemplu, model de iceberg de mândrie şi mulţumire de sine:

Succesul financiar al acestei vaste întreprinderi denominaţionale nu poate fi mai mare decât credinţa şi zelul care animează poporul ales al lui Dumnezeu. Aceste resurse combinate, sub strategia comandantului oştirilor Domnului, vor duce curând în întreaga lume triumful marei mişcări advente. (Raportul Financiar nr. 37, Conferinţa Generală, 31 decembrie, 1948, p. 9)

Cu alte cuvinte, credinţa şi zelul spiritual al poporului ales al lui Dumnezeu sunt măsurate după rapoartele statistice! S-ar putea spune că acesta este un exemplu extravagant şi demodat. Dar el ilustrează o idee preconcepută predominantă atunci şi care este observată aproape pretutindeni astăzi. Limbajul inimilor noastre, pretinde că suntem “bogaţi şi ne-am îmbogăţit.” Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre afirmă totuşi contrariul.

Aceasta era situaţia spirituală a bisericii în decada care a precedat Sesiunea Conferinţei Generale din 1888. Serva Domnului deseori deplângea dragostea de sine, care a devenit atât de dureros evidentă în starea generală de încropeală. În eforturi disperate de a ajuta, ea ne-a trimis solii arzătoare în care apela la noi stăruitor, în anii de după conferinţa din 1888, solii care chemau pastorii şi poporul să redescopere adânca dragoste a inimii pentru Hristos care aproape că s-a pierdut. Ea a lucrat din greu, dar, din anumite motive, apelurile au căzut în urechi surde şi nu au fost încununate de succes.

Remediul simplu al lui Dumnezeu pentru o serioasă problemă denominaţională

Vor putea câteva solii dinamice, câteva “cuvinte” simple, să ajungă până la inima Laodiceei şi să săvârşească pentru biserică într-un timp scurt ceea ce zeci de ani de serioasă lucrare spirituală a lui Ellen White n-au reuşit să facă?

Răspunsul este da, în acord cu planul Domnului. El a trimis un astfel de “cuvânt” prin instrumente umile în 1888, o solie care să fie “începutul” ploii târzii şi al marii strigări. Împrejurările venirii soliei urmau să fie la fel de modeste ca şi “viermele” care a ofilit curcubetele lui Iona, la fel de umile ca şi naşterea în grajdul din Betleem. Dumnezeu a trimis doi tineri, unelte necunoscute, cu o proaspătă prezentare a adevărului curat. Ellen White a fost încântată de solia lor. Ea a văzut cum această solie oferea legătura ce lipsea în adventism, motivaţia ce transforma apăsătoarele “trebuie” ale legalismului în imperativele voioase ale devotamentului apostolic.

Dar ea a fost pe drept indignată de fraţii din conducere care nu puteau înţelege ceea ce se întâmpla şi care au reacţionat negativ la solie. Ea a vorbit astfel despre cei doi soli:

„Preotul a luat (pe pruncul Isus) în braţe, dar el nu vedea nimic deosebit. Dumnezeu nu i-a vorbit spunându-i: ‘Aceasta este mângâierea lui Israel.’ Dar, de îndată ce a intrat Simeon…el vede acolo acel pruncuşor în braţele mamei Sale…Dumnezeu îi spune: ‘Acesta este mângâierea lui Israel…’ Iată pe cineva care L-a recunoscut pe Isus, pentru că se găsea în situaţia în care putea să discearnă lucrurile spirituale…

Nu avem nici o îndoială că Domnul a fost cu fratele Waggoner în timp ce vorbea ieri… întrebarea este, a trimis oare Dumnezeu adevărul? A ridicat oare Dumnezeu pe aceşti oameni pentru a proclama adevărul? Eu răspund, da, Dumnezeu a trimis pe aceşti oameni spre a ne aduce adevărul, pe care nu l-am fi avut dacă Dumnezeu n-ar fi trimis pe cineva să ni-l aducă… Eu îl accept şi nu îndrăznesc să-mi ridic mâna împotriva acestor persoane ca şi împotriva lui Isus Hristos, care trebuie recunoscut în trimişii Săi…

Noi am fost în nedumerire şi ne-am îndoit de acest lucru, iar comunităţile noastre sunt gata să moară” (Ms. 2, 1890).

Problema noastră de astăzi

Un veac mai târziu, cu un sistem organizaţional cu o pondere şi mai întinsă în lume, dificultatea rectificării aceleiaşi stări de încropeală, “gata de moarte,” apare şi mai ciudată decât era în 1890. Mândria denominaţională şi încropeala din multe naţiuni şi culturi reprezintă o problemă uluitoare. Nu se mai poate spera că simpla trecere a timpului va procura un remediu. Chiar răbdarea lui Dumnezeu curând s-ar putea să se sfârşească. Efectele încropelii noastre nu pot şi nu vor fi tolerate de Domnul la infinit. El este Cel care spune că noi Îl dezgustăm într-atât încât Îi vine să verse (aşa presupune limbajul original în Apoc. 3, 16. 17).

Cheia pentru a înţelege umilitoarea noastră poziţie stă într-o realistă estimare a ceea ce s-a petrecut la sesiunea din 1888 şi după. Trebuie să recunoaştem realitatea lucrurilor spirituale ce se desprind din aceasta în cadrul caracterului denominaţional de astăzi. Ploaia târzie şi marea strigare au început printre noi ca o solie simplă şi modestă despre puterea miraculoasă a cerului, dar aceste binecuvântări nepreţuite au fost respinse pentru că Spiritul Sfânt a fost “insultat.” Cum s-a putut întâmpla aşa ceva vom discuta în capitolul următor.