Zeci de ani înainte de 1888, biserica şi conducerea ei au aşteptat “timpurile de înviorare” când mult aşteptata ploaie târzie va veni. Acum un secol, aceasta era o aşteptare nutrită printre noi aşa cum era mult aşteptata venire a lui Mesia pentru evreii din timpul lui Ioan Botezătorul.

Totuşi, doar puţini au părut să recunoască faptul că ploaia târzie şi marea strigare vor fi în primul rând o înţelegere mai clară a evangheliei. Marea strigare era înţeleasă ca fiind zgomot tot mai mare. Ne-a luat prin surprindere că era însă vorba de o lumină crescândă.

Noi am aşteptat o furtunoasă zguduire a Pământului însoţită de solia: “Pregătiţi-vă, altfel…!” şi nu am fost pregătiţi pentru vocea blândă a descoperirii harului ca adevărata motivaţie a soliei îngerului al treilea. Puterea supranaturală pe care o aşteptăm trebuie să vină ca o consecinţă a acceptării acelei lumini mai mari a evangheliei. Aceasta trebuia să lumineze pământul cu slava ei.

Exista un pericol teribil ca acei conducători evrei să-L respingă pe Mesia care urma să vină “deodată” şi exista acelaşi pericol pentru conducătorii bisericii noastre de a refuza cu dispreţ marea strigare care urma să înceapă. Încă din 1882, Ellen White a avertizat că într-o zi ei s-ar putea să fie incapabili să recunoască adevăratul Spirit Sfânt:

„Mulţi dintre voi nu pot deosebi lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu… Există printre noi bărbaţi, în poziţii de răspundere, care susţin că… o credinţă asemenea cu cea a lui Pavel, Petru sau Ioan, este… învechită şi inacceptabilă pentru timpul prezent. Este socotită ca absurdă, mistică şi nedemnă de o minte inteligentă” (5T 74, 79).

Predomina un optimism fals (“Ştiu că mulţi gândesc mult prea favorabil despre timpul prezent”) şi “în puternica cernere care urma să aibă loc curând,” aceşti fraţi conducători puteau fi găsiţi nepregătiţi pentru conducere în timp de criză:

„Cei care s-au încrezut în intelect, geniu sau talent, nu vor sta atunci în fruntea poporului. Ei nu au ţinut pasul cu lumina. Cei care s-au dovedit necredincioşi nu vor fi atunci în fruntea turmei. În ultima lucrare solemnă, doar puţini oameni de seamă vor fi angajaţi” (5T 80).

Ellen White aştepta timpul când Domnul va lua conducerea în propriile mâini şi va ridica instrumente omeneşti în care se va putea încrede:

„Când vom avea bărbaţi devotaţi ca Ilie, având credinţa pe care a avut-o el, vom vedea că El Se va descoperi pe Sine aşa după cum S-a descoperit oamenilor sfinţi din vechime. Când vom avea bărbaţi care, deşi îşi recunosc neajunsurile, vor stărui de Domnul în credinţă serioasă, aşa cum a făcut Iacob, vom avea aceleaşi rezultate” (4T 402).

Preşedintele Conferinţei Generale din 1885 era avertizat că dacă el şi alţi câţiva

„nu vor fi treziţi la o înţelegere a datoriei lor, atunci ei nu vor recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu când va răsuna marea strigare a îngerului al treilea. Când lumina apare spre a lumina pământul, în loc de a veni în ajutorul Domnului, ei vor dori să restrângă lucrarea spre a o potrivi ideilor lor înguste. Daţi-mi voie să vă spun că Domnul va lucra în această ultimă lucrare de o manieră foarte diferită de ordinea obişnuită a lucrurilor şi într-un mod ce va fi contrar oricărui plan omenesc… Lucrătorii vor fi surprinşi de mijloacele simple pe care le va folosi El spre a desăvârşi lucrarea neprihănirii Sale” (1 octombrie 1885, TM 300).

Acea scrisoare a fost adresată fraţilor G. I. Butler şi S. N. Haskell. Haskell a luat aminte la avertizare şi a fost unul dintre puţinii care au avut discernământul să recunoască lucrarea misterioasă ce se desfăşura înaintea ochilor lui trei ani mai târziu. Dar nu Butler şi mulţi alţii. Domnul urma să fie forţat în 1888 să ocolească pastori cu experienţă, spre a folosi unelte mai tinere sau necunoscute:

„Domnul lucrează uneori aşa cum ne-am aştepta noi mai puţin; El ne surprinde descoperindu-Şi puterea prin instrumentele alegerii Sale, în timp ce trece pe lângă bărbaţi la care noi am privit ca la unii prin care trebuie să vină lumina…

Mulţi vor respinge chiar soliile pe care Dumnezeu le trimite poporului Său, dacă aceşti fraţi conducători nu le vor accepta…Chiar dacă toţi conducătorii noştri vor refuza lumina şi adevărul, uşa aceea va rămâne încă deschisă. Domnul va ridica bărbaţi care vor da poporului solia pentru acest timp” (GW ediţia veche, 126).

Din nou în 1882 ni s-a spus:

„S-ar putea ca sub un exterior aspru şi neatrăgător să se descopere strălucirea curată a unui autentic caracter creştin…

Ilie a luat pe Elisei de la plug şi a aruncat asupra lui mantia consacrării. Chemarea la această măreaţă şi solemnă lucrare a fost prezentată unor bărbaţi de cultură şi cu poziţie; dacă aceşti bărbaţi ar fi fost mici în ochii lor şi s-ar fi încrezut deplin în Domnul, El i-ar fi onorat ca purtători ai drapelului Său în triumf spre victorie…

Dumnezeu va face în zilele noastre o lucrare pe care doar puţini o anticipează. El va ridica printre noi pe aceia care sunt învăţaţi mai degrabă prin ungerea Spiritului Său, decât prin pregătirea instituţiilor ştiinţifice” (5T 81, 82).

Aceste mărturii din 1882 demonstrează o prevestire inspirată. Este ca şi cum acea micuţă doamnă a scris în avans istoria lui 1888!

Alegerea divină a solilor

Chiar în acel an, 1882, E. J. Waggoner a început un curs de instruire care era evident sub conducerea specială a Duhului Sfânt. Dumnezeu îl pregătea să devină agentul unei lucrări speciale. El a descris mai târziu experienţa lui astfel:

„Am început adevăratul meu studiu al Bibliei cu 34 de ani în urmă (1882). La timpul acela Îl aveam pe Hristos înaintea ochilor mei “în mod evident răstignit” pentru mine. Eu stăteam ceva mai departe de grupul membrilor comunităţii, în cortul mare de la întâlnirea de tabără din Healdsburg (California), într-o după-amiază posomorâtă de sabat. Nu mai ştiu care a fost subiectul predicii. Nu am reţinut nici un cuvânt şi nici un verset. Tot ceea ce îmi amintesc a fost ceea ce am văzut. Dintr-o dată o lumină a strălucit împrejurul meu, iar cortul era pentru mine cu mult mai strălucitor luminat decât strălucea soarele la amiază şi L-am văzut pe Hristos atârnând pe cruce, răstignit pentru mine. În momentul acela, am avut prima dată înţelegerea puternică, care a venit ca un potop, că Dumnezeu m-a iubit şi că Hristos a murit pentru mine. Dumnezeu şi cu mine eram singurele fiinţe de care eram conştient în univers. Am văzut atunci, cu ochii mei, că Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine; eu întruchipam întreaga lume cu toate păcatele ei. Sunt sigur că experienţa lui Pavel pe drumul spre Damasc a fost tot atât de reală ca cea pe care am avut-o eu…

Am decis îndată că voi studia Biblia în lumina acelei descoperiri, spre a putea ajuta şi pe alţii să vadă acelaşi adevăr. Am crezut întotdeauna că orice parte a Bibliei trebuie să vorbească mai mult sau mai puţin viu, despre acea glorioasă descoperire [Hristos răstignit]” (Scrisoare din 16 mai 1916, scrisă chiar înainte de moartea sa subită).

În anii care au precedat 1888, Domnul îl pregătea pe colegul lui Waggoner. Solia adevărului l-a găsit pe A. T. Jones ca militar în armata Statelor Unite. Deşi nu era un produs al instruirii şcolare, el a studiat zi şi noapte, adunând o mare cantitate de cunoştinţe istorice şi biblice. J. S. Washburn, care l-a cunoscut personal, ne-a relatat că era o persoană umilă, serioasă şi sensibilă, ale cărei rugăciuni profunde au dovedit că el cunoştea pe Domnul (Interviu din 4 iunie 1950).

Intelectul ascuţit al tânărului Jones era însoţit de o credinţă caldă, simplă, ca de copil. În zilele când era folosit de Dumnezeu, avea putere în predicare şi în lucrarea personală. În anii imediat următori lui 1888 s-au făcut demonstraţii semnificative ale Spiritului lui Dumnezeu lucrând prin el, incluzând lucrarea specială din Washington, în Senatul Statelor Unite, unde s-a opus cu succes moţiunii Blair. De fapt, acest aproape un secol de continuă libertate religioasă de care s-au bucurat americanii este o moştenire a eforturilor eficiente ale nerecunoscuţilor şi neonoraţilor Jones şi Waggoner în luptă cu intoleranţa religioasă din zilele lor.

Spiritul lui Dumnezeu pregătea cu adevărat pe aceşti doi tineri să vestească bisericii rămăşiţei, precum şi lumii întregi, “începutul” mult aşteptatei mari strigări:

„Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis o foarte preţioasă solie poporului Său prin fraţii Jones şi Waggoner. Această solie urma să aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul înălţat, jertfa pentru păcatele întregii lumi…Dumnezeu a dat solilor Săi exact ceea ce avea nevoie poporul” (1895; TM 91, 95).

Timp de opt ani după 1888, Ellen White a vorbit adesea despre aceşti doi tineri ca fiind “solii Domnului,” aprobâdu-i în cuvinte nefolosite vreodată pentru alţii. Există între 200 şi 300 asemenea declaraţii ale sale. În 1890, ea a spus:

„Presupunând că puteţi şterge mărturia care a fost prezentată în aceşti ultimi doi ani, proclamând neprihănirea lui Hristos, spre cine puteţi arăta ca aducând o lumină specială pentru popor?” (RH, 18 martie, 1890).

În 1888, ea spunea:

„Dumnezeu prezintă minţilor bărbaţilor aleşi în chip divin, perle preţioase ale adevărului, potrivite timpului nostru.

Solia dată nouă prin A. T. Jones şi E. J. Waggoner este solia lui Dumnezeu pentru biserica Laodicea” (Scrisoarea S 24, 1892).

Când a auzit pentru prima oară solia lui Waggoner, Ellen White a înţeles imediat semnificaţia ei reală. Era o descoperire pentru biserică şi pentru lume:

„Mi s-a pus întrebarea: ce credeţi despre lumina pe care o prezintă aceşti bărbaţi? Ei bine, eu o tot prezint de 45 de ani, farmecul inegalabil al lui Hristos. Este ceea ce am încercat să prezint înaintea minţilor voastre. Când fratele Waggoner a prezentat aceste idei la Minneapolis, a fost prima învăţătură clară despre acest subiect pe care am auzit-o vreodată de pe buze omeneşti, cu excepţia discuţiilor dintre mine şi soţul meu. Mi-am spus că deoarece Dumnezeu mi-a prezentat-o în viziune, de aceea o văd eu atât de clar şi ei n-o pot vedea pentru că lor nu le-a fost prezentată ca şi mie, iar când altcineva a prezentat-o, fiecare fibră a inimii mele a spus amin” (Ms. 5, 1889).

În terminologia noastră modernă, ea a perceput solia ca fiind transmisia care duce puterea motorului la roţi. Timp de 45 de ani ea ambalase motorul, dar puterea de a încheia mandatul evangheliei nu s-a transmis la roţi. Acum ea înţelegea cum adăugarea soliei celei noi la cea veche va pregăti de fapt oamenii acelei generaţii pentru venirea Domnului. Nu este de mirare că era fericită!

Cum nu a fost recunoscută marea strigare

Chiar din 1 aprilie 1890, Ellen White, crescând în înţelegere, a aplicat limbajul din Apocalipsa 18 la solia din 1888:

„Mulţi mi-au scris întrebând dacă solia (din 1888) îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu le-am răspuns: “Este cu adevărat solia îngerului al treilea.” Profetul declară: ‘Apoi am văzut un alt înger coborând din ceruri, având o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui [Apocalips 18:1]” (RH, 1 aprilie, 1890).

În 1892, ea era gata să afirme fără echivoc că solia a fost cu adevărat începutul mult aşteptatei mari strigări:

„Marea strigare a îngerului al treilea a şi început prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” (RH, 22 noiembrie, 1892).

Notaţi că “începutul” lucrării acestui înger a fost solia şi nu presupusa ei acceptare de către conducătorii poporului. Vom vedea mai târziu cum această realitate capătă o semnificaţie puternică, într-un timp de criză.

Fratele Butler, cea mai responsabilă persoană oficială a bisericii, a fost în fruntea opoziţiei luminii preţioase a marii strigări. Puţini erau capabili spiritual să depăşească influenţa lui negativă. În împotrivirea lui oarbă faţă de marea strigare, putem vedea tragica împlinire a inspiratei avertizări trimisă lui la 1 octombrie 1885 (TM 300):

„Există câţiva care doresc să decidă fără întârziere care este viziunea corectă asupra punctului în discuţie. Se doreşte ca această problemă să fie rezolvată pe loc, aşa cum i-ar plăcea fratelui Butler. Dar sunt oare minţile pregătite pentru o asemenea decizie? Eu nu pot aproba o asemenea procedură. Ei nu sunt pregătiţi să ia decizii sigure…

Nu văd nici un motiv pentru agitaţia care s-a creat la această întâlnire (Minneapolis, 1888)… Soliile ce vin de la preşedintele nostru din Battle Creek sunt calculate spre a vă stârni să luaţi o poziţie greşită; dar eu vă avertizez împotriva acestui lucru… Sentimentele excitate vor conduce la mişcări pripite” (Ms. 15, 1888; Olson, p. 295).

„Nu voi uita niciodată experienţa pe care am avut-o la Minneapolis, nici lucrurile care mi-au fost descoperite atunci cu privire la spiritul care stăpânea pe oameni, cuvintele rostite şi acţiunile făcute în ascultare de puterile întunericului…Ei erau stăpâniţi de un alt spirit la acea întâlnire şi n-au ştiut că Dumnezeu trimisese pe acei tineri cu o solie specială pentru ei, şi pe care i-au tratat cu batjocură şi dispreţ, fără să-şi dea seama că inteligenţele cereşti priveau la ei… Ştiu că atunci Spiritul lui Dumnezeu a fost insultat” (Lt. 24, 1892).

Aşa a făcut conducerea bisericii, aşteptând în mod naiv să fie justificată înaintea lumii prin mult aşteptata mare strigare, dar în realitate luptând împotriva Spiritului harului şi dispreţuind bogăţiile îndurării Sale.

Trebuie să clarificăm faptul că păcatul insultării Spiritului Sfânt nu a dus corpul colectiv al bisericii la păcatul de neiertat. Păcatul evreilor împotriva Spiritului Sfânt a constat în atribuirea lucrării Sale lui Satana (Marcu 3:22-30). Nu citim că fraţii noştri, în general, în perioada 1888 au mers chiar aşa de departe, deşi câţiva dintre ei poate că au făcut-o. (Insulta adusă Lui a fost îndeajuns de rea!). Ellen White a continuat să lucreze pentru această biserică până la moartea ei, în 1915, astfel arătând credinţa ei că iertarea este posibilă şi că soluţia problemei noastre nu este dezintegrarea sau părăsirea denominaţiunii, ci pocăinţa denominaţională şi împăcarea cu Spiritul Sfânt.

Aşa numitele “defecte” ale solilor nu sunt scuze pentru respingerea soliei lor

Respingerea luminii de către ispravnicii aleşi ai lui Dumnezeu este întotdeauna lipsită de orice scuză. Nu este treaba noastră în aceste zile din urmă de a găsi greşeli; putem doar observa fapte. Fraţii care s-au opus luminii au crezut în mod sincer că făceau bine, deoarece agenţii pe care Domnul îi alesese păreau greşiţi. Domnul a lucrat într-o manieră ieşită din comun şi a surprins pe fraţi. Ellen White a descris cele întâmplate folosind timpul viitor spre a zugrăvi evenimentele din prezent.

„În manifestarea puterii care va lumina pământul cu slava ei, ei vor vedea doar ceva care, în orbirea lor, li se va părea periculos, ceva care le va trezi temerile şi se vor aşeza împotriva ei. Pentru că Domnul nu lucrează după aşteptările şi ideile lor, ei se vor opune lucrării” (RH Extra, 23 decembrie, 1890).

Ceva mai devreme, ea scosese în relief dificultatea pe care fraţii o aveau în sufletele lor. Putem simpatiza cu ei, deoarece încercarea a fost severă:

„Acum vreau să fiţi cu grijă, fiecare dintre voi, asupra poziţiei pe care o luaţi. Dacă vă învăluiţi în norii necredinţei din cauză că vedeţi imperfecţiuni, voi vedeţi un cuvânt sau un lucru mic, care poate că se întâmplă, şi îi judecaţi (pe Jones şi Waggoner) după acestea… Întâi trebuie să vedeţi dacă Dumnezeu lucrează cu ei şi apoi puteţi recunoaşte Spiritul lui Dumnezeu care este descoperit în ei. Şi dacă alegeţi să rezistaţi totuşi, veţi face aşa cum au făcut şi evreii” (Sermon, 9 martie, 1890; MS 2, 1890).

Fraţii mai bătrâni şi cu experienţă erau iritaţi să vadă cum Ellen White susţinea atât de hotărât doi tineri aproape necunoscuţi în comparaţie cu alţii, împotriva, de fapt, a întregii adunări a lucrătorilor. Fratele A. G. Daniells a spus mai târziu că ea a trebuit să stea “aproape singură” împotriva întregii Conferinţe Generale (The Abiding Gift of Prophecy, p. 369). Robert W. Olson a raportat în 1986 la Consiliul Anual din Rio de Janeiro că ea a fost înfruntată în mod public la sesiunea din 1888 (Adventist Review, 30 octombrie, 1986). Dacă Ellen White a avut dreptate, se pare că Dumnezeu a trecut peste fraţii conducători şi aceasta era tulburător:

„Cei pe care Dumnezeu i-a trimis cu o solie nu sunt decât oameni, dar care este caracterul soliei pe care o poartă ei? Îndrăzniţi voi să-i întoarceţi spatele sau să trataţi cu dispreţ solia de avertizare, pentru că Dumnezeu nu s-a consultat cu voi asupra a ceea ce ar fi de făcut?” (RH, 27 mai, 1890).

„Dumnezeu…v-a dat ocazia să vă ridicaţi înarmaţi şi echipaţi în ajutorul Domnului… Dar v-aţi pregătit voi?… Aţi stat nemişcaţi şi n-aţi făcut nimic. Aţi lăsat Cuvântul Domnului să cadă la pământ, nebăgat în seamă; iar acum Domnul a luat bărbaţi care erau copii când voi stăteaţi în fruntea bătăliei. Şi le-a dat solia şi lucrarea pe care voi n-aţi luat-o asupra voastră…Îi veţi critica oare? Veţi spune oare: ‘Îşi cam ies din atribuţii?’ Voi nu aţi ocupat locul pe care acum ei sunt chemaţi să-l ocupe” (TM 413).

Natura umană fiind ceea ce este, cei din opoziţie căutau să găsească câteva cuie în care să-şi agaţe îndoielile. Faptul că solii Domnului nu erau “decât” oameni se pare că a oferit ocazia:

„Cei pe care Domnul i-a trimis cu o solie sunt doar oameni…Unii au întors spatele soliei neprihănirii lui Hristos pentru a critica pe oameni” (RH 27 decembrie, 1890).

Vorbind “celor din poziţii de răspundere,” Ellen White i-a întrebat: „“Cât timp veţi mai urî şi dispreţui voi pe solii lui Dumnezeu?”” (TM 96).

Unul dintre stimaţii noştri scriitori denominaţionali încearcă să arate că opoziţia din 1888 a fost îndreptăţită. Reţineţi cum accentuează el “greşelile” lui Jones şi Waggoner şi-i blamează pentru respingerea soliei lor. Astfel, el perpetuează de fapt prejudecata din 1888 şi potriveşte ceasul cu încă un secol în urmă:

„El (Jones) nu era doar cam nepoliticos din fire, dar era şi excentric în vorbire şi maniere…era la acel timp cam nedisciplinat şi trezea resentimente…

(Jones şi Waggoner) strigau “Hristos este totul”…dovedeau că ei nu erau în totul sfinţiţi…(Citează incorect pe Ellen White ca susţinând ideea că Jones şi Waggoner au contribuit cu un spirit gâlcevitor la teribila experienţă de la sesiunea din Minneapolis).

Ei pun accentul aproape exclusiv pe credinţă ca factor în mântuire… nedispuşi să privească şi cealaltă parte a problemei, în mod calm… Nu erau în întregime lipsiţi de greşeli în ce priveşte încrederea în sine şi aroganţa…

Au dat greş în a arăta umilinţa şi dragostea pe care neprihănirea prin credinţă le împărtăşeşte… învăţătura extremistă a lui Jones şi Waggoner se observă încă şi în exprimările mistice ale celor care consideră credinţa totul şi faptele nimic…(Ei au fost) canale nedesăvârşite…

Privind înapoi spre controversă constatăm că dificultăţile au fost create mai mult de agitaţia produsă de personalităţi (ale lui Jones şi Waggoner) decât de deosebirile de doctrină” (A. W. Spalding, Captains of the Host, pp. 591-602).

Aceasta este o analiză negativă a bărbaţilor pe care inspiraţia i-a numit “solii Domnului.” Deşi erau întradevăr, “doar oameni,” este greu de înţeles de ce Domnul a ales pentru o astfel de lucrare specială oameni care erau în mod cert “canale nedesăvârşite,” nesfinţite (în comparaţie cu alţii), pe bună dreptate deşteptând “resentiment” şi “ranchiună,” grosolani şi “mistici.” Domnul detestă un spirit plin de îndreptăţire de sine şi gâlcevitor. Dar Jones şi Waggoner n-au avut un asemenea spirit în perioada 1888.

Deşi este adevărat că Ellen White i-a reproşat lui A. T. Jones că este “prea tăios” cu Uriah Smith în controversa din presesiune asupra celor zece coarne, ea a apărat pe cei doi fraţi ca fiind “creştini” şi “gentlemeni.” Ellen White a făcut mai mult decât să insinueze că un număr bun dintre fraţii opozanţi nu au evidenţiat astfel de “împuterniciri divine.”

Există scriitori moderni care zugrăvesc pe Jones şi Waggoner în aceeiaşi termeni căutători de greşeli aşa cum au făcut-o oponenţii lor în 1888. Dar cei doi “soli” s-au bucurat de aprobarea neobişnuită a lui Ellen White. Este adevărat că la sfârşitul periodei 1888, ei au şovăit şi au pierdut calea. Acesta este probabil motivul pentru care scriitorii moderni vor să-i blameze pentru tragedia din 1888. Dar ei judecă greşit faptele.

Ellen White a spus dinainte că această tragică desfăşurare va avea loc dacă se va continua opoziţia faţă de solia lor. Cu toate acestea, a adăugat ea, căderea lor de mai târziu nu va infirma în nici un caz solia şi lucrarea din 1888-1896, perioadă a aprobărilor ei (vezi capitolul zece). Criticarea acestor “soli” din timpul perioadei “începutului” marii strigări înseamnă aprobarea obiecţiunilor oponenţilor lor contemporani. În mod logic, aceasta justifică refuzul cu dispreţ faţă de binecuvântările speciale care au venit din ceruri. Este uimitor că după o sută de ani, încă ne simţim constrânşi să blamăm pe solii speciali ai Domnului din cauza consecinţelor propriei noastre necredinţe.

Ellen White i-a considerat în mod remarcabil pe Jones şi Waggoner ca descoperind un autentic spirit creştin în timpul şi după conferinţa de la Minneapolis (relatările martorilor oculari confirmă poziţia ei):

„Doctorul Waggoner ne-a vorbit într-o manieră deschisă… De un lucru sunt sigură: ca creştini, nu aveţi nici un drept să întreţineţi sentimente de duşmănie, răutate şi prejudecată faţă de dr. Waggoner, care şi-a prezentat opinia într-o manieră simplă, directă, aşa cum trebuie să facă un creştin…Cred că el este foarte cinstit în vederile lui, iar eu îi voi respecta sentimentele şi mă voi încrede în el ca frate creştin, atâta timp cât nu va exista nici o dovadă că este nevrednic. Faptul că el a susţinut în mod onest câteva vederi ale Scripturii diferite de ale dumneavoastră şi de ale mele, nu este un motiv de a-l trata ca pe un infractor, un om periculos, ori a-l face subiectul unei critici nedrepte” (Ms. 15, 1888, Olson, p. 294).

Un pastor tânăr care a venit la întrunirea de la Minneapolis cu mintea plină de prejudecăţi împotriva lui, a dat mărturie despre impresiile lui asupra spiritului manifestat de Waggoner:

„Fiind foarte clar în favoarea fratelui Butler şi împotriva lui E. J. Waggoner, m-am dus la acea întâlnire cu mintea plină de prejudecăţi…

Cu creionul şi carnetul în mână urmăream să aud erezia şi eram gata să văd defecte şi să găsesc greşeli în orice era prezentat. Când fratele Waggoner a început să vorbească, părea foarte diferit faţă de ceea ce mă aşteptam. La sfârşitul celei de a doua prezentări a lui eram gata să recunosc că el era corect în ce spunea şi maniera sa n-a arătat nici un spirit de controversă, şi nu a făcut nici o aluzie la opoziţia pe care o anticipa. Foarte curând, maniera sa şi evanghelia pură pe care o prezenta mi-au schimbat considerabil înţelegerea şi atitudinea, şi iată că am devenit un ascultător serios al adevărului… La încheierea celei de a patra sau a cincea lecţii a fratelui Waggoner eram un păcătos supus, pocăit…

…După ce fratele Waggoner şi-a terminat cele unsprezece studii, influenţa pe care a avut-o a îndepărtat în mare măsură spiritul de controversă al multora”…(C. McReynolds, Experiences While at the General Conference in Minneapolis, Minn., in 1888, E. G. White Estate, D File, 189).

Ellen White chiar a apărat învăţătura îndrăzneaţă şi spiritul aparent iconoclast al tinerilor soli:

„Vor apărea bărbaţi în spiritul şi puterea lui Ilie, să pregătească calea pentru a doua venire a Domnului Isus Hristos. Lucrarea lor este de a îndrepta lucrurile strâmbe. Unele lucruri trebuie dărâmate, unele lucruri trebuie clădite” (Ms. 15, 1888; Olson, p. 300).

„Nimeni să nu se plângă de servii lui Dumnezeu care aduc o solie trimisă din ceruri. Nu mai căutaţi greşeli la ei, spunând: “Sunt prea categorici, vorbesc prea dur.” S-ar putea să vorbească dur, dar nu este oare nevoie de asta? Dumnezeu va face să ţiuie urechile ascultătorilor dacă ei nu vor dori să asculte vocea şi solia Sa…

Pastori, nu dezonoraţi pe Dumnezeul vostru şi nu întristaţi pe Duhul Sfânt, comentând asupra căilor şi manierelor oamenilor pe care El i-a ales. Dumnezeu cunoaşte caracterul. El vede temperamentul oamenilor pe care i-a ales. El ştie că doar oameni serioşi, fermi, hotărâţi, cu convingeri puternice, vor vedea lucrarea aceasta în importanţa ei vitală, şi vor pune o astfel de fermitate şi hotărâre în mărturiile lor, încât vor dărâma barierele Satanei” (TM 410, 412, 413).

Un istoric modern descrie pe neşlefuitul şi presupusul neştiutor de carte A. T. Jones drept “un om impozant, dar îngust, cu atitudini şi gesturi necivilizate” (Spalding, op. Cit., p. 591). Ellen White avea o părere foarte diferită de a lui:

„Există lucrători creştini care nu au primit o educaţie şcolară pentru că le-a fost imposibil să-şi asigure acest avantaj; Dumnezeu a dat dovadă că El i-a ales…El i-a făcut conlucrători cu El. Ei au un spirit supus, ei îşi simt dependenţa de Dumnezeu, iar Spiritul Său este cu ei spre a-i ajuta în nedesăvârşirile lor… În vocea lor se aude ecoul vocii lui Hristos.

Este evident că el umblă cu Dumnezeu, că a fost cu Isus şi a învăţat de la El. El a adus adevărul în sanctuarul lăuntric al sufletului; pentru el este o realitate vie şi prezintă adevărul însoţit de demonstraţia Spiritului şi a puterii. Poporul ascultă glasul cu bucurie. Dumnezeu vorbeşte inimilor lor prin omul consacrat în serviciul Său… El devine, în mod real, elocvent. Este serios şi sincer, şi este iubit de cei pentru care lucrează… Defectele lui vor fi iertate şi uitate. Ascultătorii lui nu sunt obosiţi sau dezgustaţi, ci vor mulţumi lui Dumnezeu pentru solia de har trimisă lor prin servul Său.

Ei (oponenţii) pot ţine atomul incomod sub lupa imaginaţiei lor până când atomul va arăta ca o planetă şi înlătură din viziunea lor preţioasa lumină a cerului…De ce atâta discuţie despre ceva care poate părea inacceptabil în ce priveşte solul, şi să înlăturaţi toate dovezile pe care Dumnezeu le-a dat spre a îndrepta mintea către adevăr?” (Christian Education, 1893, citat în FE 242, 243; RH, 18 aprilie, 1893).

Ellen White, cu toată vârsta şi experienţa ei respectabilă şi conştientă de poziţia ei solemnă, ca sol special al Domnului, a simţit ca o onoare să susţină lucrarea lui Jones şi Waggoner:

„Am călătorit din loc în loc, participând la întruniri unde era predicată solia neprihănirii lui Hristos. Consider un privilegiu să stau umăr la umăr cu fraţii mei şi să-mi dau mărturia alături de solia pentru timpul acesta” (RH, 18 martie, 1890).

Adevăratul motiv al respingerii soliei

Recitind astăzi soliile inspirate trimise în anii de după 1888, care cereau acceptarea soliei, nu putem înţelege, citind superficial, de ce nu a reuşit acest lucru. De aceea am făcut greşeala de a deduce că fraţii noştri întradevăr au acceptat solia cu toată inima.

Nu trebuie să omitem un lucru important. Cum ar putea cineva să accepte solia pe care Dumnezeu a trimis-o şi să “urască şi dispreţuiască” solii pe care El i-a folosit? Ei erau “doar oameni,” erau foarte categorici şi îndrăzneţi, şi din nefericire pentru prestigiul fraţilor, aveau dreptate. Aceasta a făcut ca agenţii aleşi de Domnul să devină obiecte de poticnire şi o piatră ofensatoare, din cauza necredinţei predominante. Ceea ce Domnul a intenţionat să fie o mireasmă de viaţă spre viaţă, a devenit o mireasmă de moarte spre moarte. Ce a trimis El pentru încheierea lucrării Sale, a devenit începutul unei lungi întârzieri.

Acceptarea soliei însemna prea multă umilinţă. Implicaţiile erau că Dumnezeu era cumva nemulţumit de starea spirituală a celor care erau “canale potrivite” pentru lumina specială din ceruri. Notaţi analiza lui Ellen White asupra miezului problemei: 

„Dacă razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis li s-ar fi permis să-şi exercite puterea convingătoare asupra celor care au luat poziţie contra luminii, dacă toţi ar fi renunţat la căile lor şi ar fi supus voinţa lor Spiritului lui Dumnezeu, ei ar fi dezamăgit pe vrăjmaşul şi ar fi stat ca bărbaţi; dar eul a spus ‘Nu.’ Eul nu a acceptat să fie zdrobit; eul s-a luptat pentru supremaţie şi fiecare dintre aceste suflete va fi încercat din nou în punctele în care a căzut atunci… Eul şi pasiunea au dezvoltat caracteristici urâcioase” (Letter 19, 1892).

„Unii au cultivat duşmănie împotriva bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a însărcinat să poarte o solie specială pentru lume. Ei au început această lucrare satanică la Minneapolis. Mai târziu, când au văzut şi simţit demonstraţia Spiritului Sfânt dovedind că solia a fost de la Dumnezeu, ei au urât-o şi mai mult, pentru că era o mărturie împotriva lor” (TM 79, 80; 1895).

„Spiritul Sfânt va descoperi din timp în timp adevărul prin agenţii Săi; şi nici un om, nici măcar un preot sau un conducător nu are dreptul să spună “Să nu faci publice părerile tale pentru că eu nu le cred.” Acel grozav “eu” va încerca să dărâme învăţătura Spiritului Sfânt” (TM 70; 1896).

„Ei (oponenţii) nu au ascultat şi nici nu au înţeles. De ce? De frică să nu fie convertiţi şi să trebuiască să recunoască că toate ideile lor au fost greşite. Ei erau prea mândri să facă asta, şi de aceea au persistat în respingerea sfatului lui Dumnezeu şi a luminii şi dovezii care au fost date… Acesta este terenul pe care se află acum unii dintre fraţii noştri conducători” (Ms. 25, 1890).

La fel ca în vremurile trecute, analiza unui profet asupra adevărului nu este deloc măgulitoare şi binevenită. Dar pentru noi astăzi, există veşti bune în confruntarea cu realitatea.

Ne putem aşeza piciorul pe stânca trainică doar dacă suntem dispuşi să înfruntăm întregul adevăr. A sosit timpul să facem aceasta şi nimeni nu mai poate da ceasul înapoi.

Cine erau acei “unii”?

Reţineţi expresia “unii dintre fraţii noştri conducători” au respins sfatul lui Dumnezeu.” Este posibil să cunoaştem adevărul în legătură cu ce implică termenul “unii”?

Şase ani mai târziu, Ellen White i-a identificat pe cei care au respins solia cu o denumire generică. Acei “unii” reprezentau masa conducătorilor noştri, cei mai mulţi fraţi cu influenţă: “Lumina care trebuia să lumineze întreg pământul cu slava sa a fost respinsă şi prin acţiunea propriilor noştri fraţi a fost ţinută departe de lume într-o mare măsură” (Letter 96, 1896; 1 SM 235; subliniere adăugată). Fără excepţie şi în mod constant, ea identifică pe acei “proprii noştri fraţi” care au respins solia ca fiind cei “mulţi,” iar pe cei care au acceptat, cu “puţini” (vezi capitolul 4).

Parabola 1888 aruncă lumină asupra poziţiei noastre de astăzi:

„Evreii au refuzat să-L primească pe Hristos pentru că El nu a venit după aşteptările lor…

Acesta este pericolul la care este expusă biserica astăzi, ca invenţiile omeneşti că marcheze precis calea pentru venirea Spiritului Sfânt. Cu toate că nu vor să recunoască aceasta, unii deja au făcut aşa. Şi pentru că Spiritul va veni, nu pentru a lăuda oamenii sau pentru a le susţine teoriile eronate, ci pentru a dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata, mulţi Îi vor întoarce spatele” (TM 64, 65; 1896).

În mod clar, solia din 1888 a fost mai mult decât o simplă accentuare a unei doctrine neglijate. Delegaţii de la conferinţă s-au trezit faţă în faţă cu Hristos pe neaşteptate, atunci când s-au găsit faţă în faţă cu solia Sa. “Ce este îndreptăţirea prin credinţă? Este lucrarea lui Dumnezeu de a arunca în ţărână slava omului” (COR 104). Confruntarea implica umilirea sufletelor lor în ţărână, dar ei nu erau pregătiţi pentru aceasta. Lor le-au displăcut căinţa şi lacrimile alunecând pe feţele lor.

În retrospectivă, putem vedea cum dragostea lui Hristos, care înmoaie inimile şi mândria clerului profesional, nu a fost bine primită. Ei erau plini de succes, iar umilinţa inimii a devenit o piatră de poticnire.

Ar fi posibil ca aceasta să fie şi problema noastră astăzi?