Respingerea luminii din 1888 a deschis calea pentru apariţia unor idei false, deghizate în neprihănire prin credinţă. Întradevăr, dacă întoarcem spatele autenticului, nimic nu ne mai poate împiedica să primim contrafacerea.

Înainte de a prezenta dovada unor astfel de concepţii greşite, A. T. Jones a reamintit celor prezenţi la sesiunea din 1893 de respingerea luminii la Minneapolis şi după, timp de patru ani. Apoi el a arătat cum mintea consacrată eului devine mintea lui Satana. El a trasat evoluţia acestui fapt de la păgânism la subtilităţile romanismului. Sunt două feluri de îndreptăţire prin credinţă, una adevărată şi una contrafăcută:

„Am văzut... că atunci când creştinismul a venit în lume, aceeaşi logică umană a născocit o contrafacere a acesteia şi s-a acoperit -aceeaşi raţiune umană - cu o formă de creştinism şi a numit acest lucru îndreptăţirea prin credinţă, când ea era numai îndreptăţire prin fapte - aceeaşi logică omenească. Aceasta este papalitatea, taina nelegiuirii” (GCB, 1893, p. 342).

Apoi el a urmărit evoluţia minţii eului în spiritismul modern, arătând cum această înşelătorie exaltă aceeaşi dragoste de sine. El chiar părea că prezintă embrionul unui concept al spiritismului ca fals Duh Sfânt, o idee avansată pentru timpul său, dar evidentă în zilele noastre harismatice:

„Cu cât ne apropiem de a doua venire a Mântuitorului, cu atât mai deplin îl va predica spiritismul pe Hristos... Satana însuşi... vine ca Hristos; el este primit ca Hristos. Aşa că, poporul lui Dumnezeu trebuie să-L cunoască aşa de bine pe Hristos, încât nici o mărturisire a numelui Lui să nu fie primită sau acceptată, dacă nu este adevărată, autentică” (loc. cit.).

Doar lăsând logica eului să fie răstignită cu Hristos, pemiţând locuirea gândului lui Hristos, poate face biserica rămăşiţei în stare să recunoască o înşelătorie aşa de monstruoasă şi totuşi aşa de inteligentă:

„Atunci, deşi aceşti oameni vor cita cuvântul lui Hristos, totul va fi o contrafacere. Cunoaşteţi că (Tragedia veacurilor) ne spune că atunci când Satana însuşi vine cu cuvintele minunate pe care le-a rostit Mântuitorul, le va rosti cu acelaşi ton şi vor fi acceptate de cei care nu au gândul lui Hristos” (ibid., p. 343).

Raţionamentul eului răstignit “cu Hristos” nu minimalizează în nici un fel respectul de sine, ci îl înalţă prin unire cu Hristos. A existat o concepţie greşită a neprihănirii prin credinţă care a apărut deja în 1893, după respingerea “într-o mare măsură” a autenticului (1SM 234, 235). Întradevăr, este principiul conform căruia “aceia care au fost orbiţi de vrăjmaş în cât de mică măsură... vor fi înclinaţi să accepte o minciună” (Special Testimonies, Series A, pp. 41, 42). Jones a demascat minciuna:

„Unii dintre aceşti fraţi, după întâlnirea de la Minneapolis, eu însumi am auzit, spun “amin” la predici, la afirmaţii care sunt evident păgâne şi despre care au crezut că sunt neprihănirea lui Hristos. Unii, care s-au împotrivit aşa de mult la acea vreme şi au votat, cu mâna ridicată, împotriva ei,¹... din acel timp am auzit spunând “amin” la afirmaţii care erau în mod deschis şi hotărât papale, cum numai biserica papală le poate exprima. Una dintre aceste afirmaţii o voi analiza aici şi vă atrag atenţia asupra afirmaţiei bisericii catolice şi a doctrinei ei privind îndreptăţirea prin credinţă... Cineva poate spune: “Am crezut că ei cred în îndreptăţirea prin fapte.” Ei cred aceasta şi nu cred în nimic altceva; dar ei o plasează în conceptul îndreptăţirii prin credinţă. Şi nu sunt singurii din lume care fac aşa” (GCB 1893, p. 244).

Am aici o carte intitulată “Catholic Belief.”...

„Ca să înţelegeţi aceste două lucruri, adevărul îndreptăţirii prin credinţă şi falsul ei, voi citi ce spune această carte şi apoi... Steps to Christ... doresc să vedeţi ce crede biserica romano-catolică despre îndreptăţirea prin credinţă, pentru că am întâlnit-o în ultimii patru ani printre adventiştii de ziua a şaptea... Exact expresiile care sunt în cartea catolică în ceea ce priveşte îndreptăţirea prin credinţă şi cum se poate obţine, sunt cele pe care adventişti de ziua a şaptea mi le-au prezentat ca fiind îndreptăţirea prin credinţă...

Aceasta este îndreptăţirea prin credinţă. Cealaltă este îndreptăţirea prin fapte. Una este a lui Hristos; cealaltă a diavolului. Una este doctrina lui Hristos despre îndreptăţirea prin credinţă; cealaltă este doctrina diavolului despre îndreptăţirea prin credinţă” (ibid., pp. 261, 262).

Jones a văzut că esenţa romanismului este adorarea eului, în orice formă s-ar prezenta. Orice învăţătură aparentă despre îndreptăţirea prin credinţă, chiar venită de la un adventist de ziua a şaptea, care exaltă raţiunea păcătoasă a eului, este, în realitate, o ramură crescută din rădăcina romanismului şi spiritismului:

„Aceasta este neprihănirea prin credinţă; o credinţă care lucrează, mulţumim Domnului, nu o credinţă care crede în ceva îndepărtat şi care ţine adevărul lui Dumnezeu în curtea de afară şi apoi caută cu propriile eforturi să compenseze lipsa. Nu, ci credinţa care... ea însăşi lucrează; ea are putere divină în ea...²

Este suficient să arătăm că doctrina papală a îndreptăţirii prin credinţă este doctrina lui Satana; este pur şi simplu raţiunea umană care depinde de ea însăşi, lucrează prin ea însăşi şi se înalţă pe ea însăşi; apoi acoperă totul cu o profesiune de credinţă... dar care nu are putere de la Dumnezeu” (ibid., pp. 265, 266).

A fost expusă o contrafacere încă şi mai subtilă. The Christian's Secret of a Happy Life de Hannah Whitall Smith, era o carte extrem de populară, publicată în 1888. Ea prezenta de fapt un concept fără cruce şi deci fără putere al neprihănirii prin credinţă, care nu ştia nimic despre pocăinţă sau remuşcare, sau despre ispăşirea pe cruce sau de un Mântuitor personal care este “aproape” aşa cum este prezentat în solia 1888. Conceptul despre neprihănirea prin credinţă, prezentat de ea, este o filozofie de “adevăruri care stau la baza oricărei teologii... (şi) care se potrivesc oricărui crez... Cartea mea se ocupă de această religie absolută (Preface to 1888 edition).

Această autoare Quaker spune că şi-a aprins lampa de la învăţăturile lui Fenelon, un mistic romano-catolic de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei, care şi-a petrecut toată viaţa căutând să-i convertească pe protestanţi din nou la catolicism.³ Reziduul credinţei devitalizate a autoarei Smith era numit “încredere în Hristos.” Odată ce a avut loc “predarea,” omul trebuie să pretindă că este “mântuit,” şi orice convingere trimisă de Duhul Sfânt avertizând de contrariu trebuie să fie imediat respinsă printr-o afirmaţie psihologică repetată că totul este bine.

Unii dintre fraţii noştri citiseră cartea lui Smith şi au crezut greşit că aceasta conţine esenţa soliei noastre din 1888. Ei spuneau că Jones şi Waggoner şi-au luat lumina din ea. Jones a sesizat primejdia fatală şi a pus problema direct:

„Am văzut acelaşi lucru acţionând altfel. Există acea carte despre care se face atâta caz, The Christian's Secret of a Happy Life... Aş dori ca fiecare dintre noi să înţeleagă că în Biblie se află mai multe secrete pentru o viaţă fericită decât în zece mii de volume ale acestei cărţi...

Am auzit odată... că am obţinut lumina din această carte. Există o Carte (ridicând Biblia) de unde am luat eu secretul creştinului pentru o viaţă fericită, şi acesta este singurul loc. Şi am făcut-o înainte să ştiu de existenţa acelei cărţi” (GCB 1893, pp. 358, 359).

Studiile lui W. W. Prescott

Prescott a prezentat câteva serii de predici despre “Făgăduinţa Duhului Sfânt.” El a recunoscut că s-a făcut o greşeală gravă la Minneapolis, cu patru ani în urmă. El fusese prezent la acea conferinţă, alături de Uriah Smith şi Butler, şi împotriva lui A. T. Jones şi soliei sale. După conferinţa de la Minneapolis el chiar a încercat să-l oprească pe Jones să vorbească în biserica din Battle Creek. El a mărturisit mai târziu, în particular, că a luat o poziţie greşită împreună cu cei mai mulţi dintre fraţi.⁴ Totuşi, în studiile sale de la întâlnirea din 1893 el nu a dat nici un indiciu că s-a situat pe poziţia greşită şi că o mărturisire, în acest sens, ar fi necesară.

În timp ce Jones a exprimat principiul vinei colective, vorbind de solia pe care “noi am respins-o” (pp. 165, 183) cu toate că el era unul dintre soli, Prescott se prezintă ca unul care a fost întotdeauna de partea cea bună. O mărturisire cinstită, umilă, din partea lui ar fi făcut minuni deschizând calea ca Duhul Sfânt să lucreze în sesiunea din 1893, dar aşa ceva nu s-a întâmplat nicidecum.

În schimb, el s-a identificat cu Jones, ca unul care a împărtăşit misiunea sa divină specială. Probabil că Jones, în mod naiv l-a invitat să îl ajute, pentru că, fără îndoială, se simţea singur în apărarea soliei 1888, cu Ellen White şi Waggoner în exil peste ocean.

Prescott predica în fiecare seară înaintea lui Jones. Când vorbea Jones, el era destul de îndrăzneţ ca să-l întrerupă şi să introducă idei şi citate şi chiar îndemnuri către audienţă. Cu un spirit mai puţin blând şi delicat, el cerea fraţilor, într-un mod vehement şi sever, să treacă de partea cea bună.

Este dureros să notăm o asemenea manieră dictatorială şi o nerăbdare a spiritului. Diferenţa subtilă de temperament  cu greu ar fi eficientă în legarea rănilor şi vindecarea durerilor. Spiritul său era în contrast net faţă de cel al lui Jones, al cărui simţ de pocăinţă colectivă⁵ îl făcea capabil să împărtăşească vina tuturor celor care au respins solia. Predicile lui Prescott nu dau dovadă de o asemenea smerenie. Notaţi ce spirit ierarhic, străin soliei 1888, s-a strecurat în prezentări:

„Acum gândul solemn care îmi trece prin minte este că (Dumnezeu) devine nerăbdător şi nu ne va mai aştepta mult, pe dumneavoastră şi pe mine. Vreau să vedeţi clar... mai spun odată, sunt deosebit de îngrijorat de această situaţie... Nu dictez nimănui, dar trebuie făcut ceva, trebuie să primim ceva diferit decât ce am primit în această conferinţă, sunt sigur...

Iată de ce noi (!) vă îndemnăm să acceptaţi neprihănirea, deoarece Duhul va fi acolo. Nu înţelegeţi?” (GCB 1893, pp. 386, 387).

Faptul că Prescott s-a declarat aşa gălăgios colegul special al lui Jones a produs, bineînţeles, confuzie în minţile delegaţilor şi a adunării, care au crezut că acela era spiritul mişcării de redeşteptare din 1888, ceea ce nu era adevărat:

„Sufletul meu nu doreşte nimic mai mult  decât ca botezul Duhului să se reverse peste serviciile divine în acest timp... Trebuie să avem experienţe de genul scoaterii ochiului drept şi tăierii mâinii drepte. Oricine doreşte această experienţă trebuie să fie gata să dea totul, chiar viaţa, lui Dumnezeu (se murmură amin). Şi trebuie să ne amintim că este mai uşor să spui Amin decât să faci ceea ce spune Dumnezeu.

... Atunci care este datoria noastră în aceste timpuri? Este să ieşim şi să dăm marea strigare a soliei către lume...

Domnul aşteaptă de mult să ne dea Duhul Sfânt. Acum chiar aşteaptă nerăbdător ca să-L reverse asupra noastră...

O lucrare la fel de mare ca la Rusalii a început şi sunt unii aici care o vor vedea. Acum şi aici trebuie să fim împuterniciţi pentru lucrare” (ibid., pp. 38, 39).

Prescott nu a sesizat conceptul sublim al motivaţiei 1888, că adevărata credinţă a Noului Testament “lucrează prin dragoste.” Impactul soliilor sale din 1893 se întorc la motivaţia egocentrică a lucrării “noi trebuie să facem asta sau asta.” Într-un spirit aproape frenetic, el îndeamnă vehement biserica să facă ceva, să acţioneze, să lucreze (auzim lucrul acesta de aproape un secol). În contrast, Jones apelează la biserică ca aceasta să creadă ceva, evanghelia; şi îi asigură pe oameni că adevărata credinţă va produce toate lucrările şi faptele care vor termina lucrarea lui Dumnezeu.

Citind predicile lui Jones, nu găsim nici un exemplu de severitate sau duritate. Dar Prescott dă o impresie diferită:

„Vă spun că dacă a existat vreodată o adunare mai lipsită, atunci aceasta este...

Acum sunt perfect conştient că vorbesc cu mare claritate... Dacă nu facem din aceasta un subiect de rugăciune serioasă, aceasta va însemna moarte pentru noi...

Nu are rost să mai mergem aşa şi sfatul meu este, la modul cel mai solemn, ca cei care nu pot ieşi acum plini cu putere de sus şi să poarte această lumină din cer şi să facă lucrarea pe care Dumnezeu trebuie s-o facă acum, mai bine să stea acasă...

Ştiu că este foarte sever. Dar vă spun, fraţilor, trebuie să primim ceva, ceva trebuie să ne ia în stăpânire...

Întrebarea este “ce vom face noi? Ce vom face noi aici, acum, la această conferinţă?... Iarăşi spun, ce vom face noi în această privinţă?” (ibid., p. 67).

„Cu această solie, slujitorii lui Dumnezeu vor ieşi cu feţele luminate de o bucurie sfântă şi de o consacrare sfântă. Vreau să-i văd pe aceşti fraţi că ies în acest fel; vreau să văd feţele lor luminate ca faţa lui Ştefan când a fost în faţa sinedriului” (ibid., p. 389).

„Acum vă spun cu toată sinceritatea că trebuie să ne hotărâm aici şi acum, înainte să mai facem un pas, să înfruntăm moartea şi s-o doborâm... Dacă nu ne ridicăm acum, în acest moment, şi să spunem că renunţăm la prieteni, case şi că nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru, ar fi mai bine să ne oprim acum” (ibid., p. 241).

Acest recital trist de afirmaţii extreme descoperă cum a început să se furişeze un spirit dictatorial, fanatic, care era străin soliei 1888. Dar acest “noi” din exprimările lui a dat o impresie greşită.

Mai târziu, Prescott şi-a smerit inima pentru fanatismul care a urmat încheierii acestei conferinţe şi ca urmare a acestei remuşcări, el a dat solii bune în Australia în 1895. Însă aceste prezentări din 1893 au adus confuzie şi au împiedicat orice posibilitate de acceptare plină de căinţă a soliei. Opozanţi ca Smith şi Butler au fost, normal, gata să citeze acest fanatism ca pe un exemplu de “nu v-am spus eu?” (Chiar şi astăzi fanatici şi aşa zişi reformatori influenţează pe mulţi membri sinceri ai bisericii să se împotrivească soliei 1888. Ori de câte ori Domnul lucrează, vrăjmaşul caută să împingă în faţă fanatici şi autointitulaţi “Ilie” pentru a provoca confuzie). Cu trei zile înainte să înceapă sesiunea, Ellen White avertizase prin Review and Herald:

„Satana lucrează acum cu toată puterea sa înşelătoare... Când vrăjmaşul vede că Domnul binecuvântează poporul Său şi îl pregăteşte să discearnă amăgirile lui, el va lucra cu o putere meşteşugită pentru a aduce fanatismul pe de o parte şi formalismul rece pe de altă parte... Vegheaţi neîncetat... pentru a vedea primul pas al lui Satana printre noi...

Peste tot în jurul nostru există pericole de care trebuie să ne păzim... Unii nu vor folosi corect doctrina îndreptăţirii... pentru a duce pe cărări false” (RH, 24 ianuarie, 1893).

În predicile sale despre Duhul Sfânt, Prescott a adus o doctrină străină, fără principiul crucii, fără idei clare a ceea ce este pocăinţa şi de o manieră confuză, contradictorie. Vehemenţa lui părea zel autentic. El însuşi susţinea proiecte cărora li s-a opus Spiritul Profetic, deşi era, fără îndoială, inconştient de o aşa marcantă neconcordanţă.⁶

De asemenea, era inconştient de diferenţa dintre doctrina sa în ce priveşte primirea Duhului Sfânt şi adevăr. Câteva exemple despre aceste confuzii vor ilustra ce s-a întâmplat. Din fericire, buletinul Conferinţei Generale  din 1893 a fost republicat, aşa încât cititorii interesaţi să poată vedea ei înşişi dovada:

„Ce avem de făcut?... Să începem să ne mărturisim păcătoşenia faţă de Dumnezeu cu umilinţa sufletului, cu o adâncă remuşcare înaintea lui Dumnezeu, să fim zeloşi şi să ne pocăim... Acum aceasta este singura solie pe care o pot aduce în seara aceasta. Doar atât...

Sună bine, direct la ţintă. Dar problema devine evidentă când vom continua:

Să presupunem că nu vedem ce am putea mărturisi. Aceasta nu afectează problema în nici un fel. Când Dumnezeu ne spune că suntem păcătoşi, noi trebuie să recunoaştem că aşa suntem, chiar dacă vedem sau nu. Aceasta trebuie să fie experienţa noastră” (GCB 1893, p. 65).

Scriptura nu spune nicăieri că Dumnezeu doreşte o mărturisire cu gura, dacă inima nu simte la fel. Acest concept este mai aproape de islam decât de creştinismul autentic. “Buzele pot exprima o sărăcie a sufletului pe care inima nu o recunoaşte nicidecum” (COL 159). Jones a înţeles că aceste idei erau periculoase. Cu scopul evident de a-i răspunde lui Prescott, el a spus mai târziu:

„Dacă Domnul ne-ar îndepărta păcatele fără ca noi să ştim, ce bine ne-ar face acest lucru? Ar face pur şi simplu maşini din noi. El nu doreşte să facă aşa ceva; prin urmare, El doreşte ca noi să ştim când pleacă păcatele noastre ca să putem şti când vine neprihănirea Sa...

Noi suntem întotdeauna instrumente inteligente... Noi vom fi folosiţi de Domnul doar prin alegerea noastră activă” (GCB 1893, pp. 404, 405).

Un efort de a rezolva impasul

Prescott nu a exprimat o opoziţie deschisă faţă de Jones şi este clar că nu a existat nici o intenţie conştientă de a o face. Dar a biruit el oare opoziţia iniţială faţă de solia lui Jones? Dovezile din predicile sale voluminoase cu greu indică acest lucru.

Cu siguranţă, “pricina de poticnire a crucii” nu a încetat. Duhul lui Dumnezeu aducea convingere de păcat în multe inimi şi Prescott a încercat să găsească o cale de a primi Duhul Sfânt, acceptabilă inimilor tulburate şi care în acelaşi timp să evite o convingere dureroasă a păcatului.

Oamenii înţelegeau foarte bine că responsabilitatea de a respinge începutul ploii târzii plutea deasupra conferinţei ca un nor. Rezultatul clar al studiilor lui Prescott era confuzie, o aglomerare de vapori de eter spiritual care l-au tulburat chiar şi pe Jones.

Prescott era negreşit împotriva păcatului, însă părea că nu are o percepţie clară a ceea ce este rădăcina păcatului care tulbura biserica. Adevărul prezent al aceptării ploii târzii şi proclamarea marii strigări erau povara inimii lui; dar cum să procedezi cu obstacolele prezente, cu vina care plutea asupra lor de patru ani, părea să scape înţelegerii lui.

Starea lui de perplexitate pare să fi fost rezultatul înţelegerii problemei reale, dar i-a fost teamă să o spună clar din cauza prezenţei impunătoare a fraţilor din conducere care aveau prejudecăţi. Chiar profetul Ieremia ar fi fost “ameţit” dacă i-ar fi lăsat pe conducătorii lui Iuda să-l intimideze (1:17). Când un vorbitor se simte forţat să bată şaua ca să priceapă iapa,  în mod inevitabil comunică confuzie.

În cele din urmă, cam zece zile înainte de închiderea sesiunii, Prescott a început să dezvolte o nouă metodă de primire a Duhului Sfânt. Aceasta se aseamănă mult cu ideile exprimate în The Christian's Secret of a Happy Life. Ceea ce era necesar, era pur şi simplu un “act de credinţă” pentru a accepta că ai darul revărsării finale a Duhului Sfânt, pocăinţa specifică pentru păcatul din 1888 fiind trecută cu vederea. Sentimentul părea a fi de disperare:

„Îmi permit să spun că încep să mă simt foarte îngrijorat în privinţa lucrării noastre de acum... De aproape patru săptămâni... am analizat ce ne-a împiedicat să primim revărsarea Duhului Sfânt... De atunci simt că nu există reacţii şi că lucrarea pare să treacă pe lângă noi. Vreau să vorbesc pentru mine. Nu voi fi deloc mulţumit dacă această conferinţă trece fără o revărsare mai mare a Duhului Sfânt decât am experimentat până acum...

Sunt deosebit de îngrijorat de această situaţie; pentru că timpul trece şi zilele trec uşor una după alta...

Ceva deosebit trebuie să vină asupra noastră faţă de ceea ce se întâmplă la această conferinţă, cu siguranţă...

Mai avem zece zile până la terminarea conferinţei” (GCB 1893, pp. 384, 386, 389).

Apoi a început o argumentaţie întortocheată, nebuloasă, care a condus audienţa la credinţa că ar putea primi darul ploii târzii al Duhului Sfânt pur şi simplu admiţând şi pretinzând că îl au. Dar noi nu trebuie să simţim că avem puterea Duhului Sfânt, trebuie să ştim că o avem. O asemenea recunoaştere conştientă nu va include o adevărată cunoaştere de sine şi nici o conştienţă a adâncimii păcatului nostru, deoarece acest lucru ar fi periculos şi ne-ar descuraja:

„Observ că mulţi de aici au cerut Domnului din când în când să le arate cum Îi vede El; şi presupun că aceasta este o cerere pe care Domnul nu ar găsi cu cale să ne-o satisfacă. Şi nu cred că ar trebui să-I cerem aşa ceva. Acum puteţi vedea ce efect se produce când începe El să ne arate cum suntem; începem imediat să ne întrebăm dacă Domnul ne iubeşte sau nu şi dacă Domnul ne poate mântui sau nu... Eu n-am nici o idee despre caracterul meu.

Ei bine, Domnul probabil că nu a început să ne arate cum ne vede El; presupun că nu avem nici o idee sau concepţie despre modul cum arătăm în ochii lui Dumnezeu” (ibid., p. 445).

Astfel a fost ignorată adevărata funcţie a legii şi adunarea a fost dusă în confuzie. Apelurile repetate ale lui Ellen G.White la cinste în confruntarea cu realitatea interioară au fost evitate.

Vorbitorul a parafrazat sau repetat unele idei pe care Jones le prezentase, dar le-a denaturat subtil pentru a introduce argumentul său că în loc să aducă convingerea vindecătoare de păcat, Mângâietorul o îndepărtează. Norul de deasupra conferinţei trebuia îndepărtat neapărat, prin orice mijloc posibil. Acum noi trebuie să admitem că fără nevoia de pocăinţă, Dumnezeu ne-a iertat păcatul care a produs suferinţa. Acum trebuie să pretindem că păcatele noastre s-au dus. Aici apare tributul său faţă de Hannah Whitall Smith:

„Repetaţi mereu ceea ce a spus El. Atunci nu puteţi merge pe un drum greşit. Dacă nu înţelegeţi şi nu vedeţi nici o lumină în ce spune El, continuaţi să repetaţi ceea ce spune El” (ibid., p. 447).

Poate că cel mai bun mod de a sintetiza acest gen de raţionament este să cităm din el următoarele:

„Acum (Duhul) ne convinge de neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos, neprihănirea lui Hristos. Şi El ne convinge că acesta este un lucru minunat şi de dorit, apoi El continuă şi spune că îl putem avea şi de aici ne convinge că îl şi avem, dacă Îl urmăm...

Scopul nu este să te conving că eşti păcătos şi apoi să te conving că eşti condamnat. Nu, lucrarea Duhului Sfânt este să ne convingă că această condamnare a fost îndepărtată” (ibid., pp. 448, 449).

Problema, aşa cum o vedea el, nu era eliberarea personală de vină, ci ridicarea norului care plutea deasupra sesiunii datorită respingerii ploii târzii. Dar aceasta nu era decât leucoplast şi aspirină pentru rana noastră foarte adâncă.

Teoria lui nu făcea decât să încurce. Trâmbiţa nu a dat un sunet clar şi păcatul de la Minneapolis nu a fost niciodată privit în faţă şi tratat ca atare. Se credea că simţul vinei trebuie să fie de origine satanică şi a fost respins cu putere.

Astfel s-a împlinit mărturia din 1890 că vârfurile opoziţiei din 1888 au fost tăiate, dar rădăcinile au fost lăsate intacte (TM 467). Dacă vreo convingere adevărată că rădăcinile sunt încă acolo ar pătrunde în inimă, convingerea trebuia considerată lucrarea diavolului.

Desigur că acesta ar fi rezultatul logic al unei doctrine care învaţă (1) că o mărturisire cu gura a păcatului inconştient, neînfăptuit, era suficientă fără ca păcatele să fie conştientizate; (2) că era greşit să te rogi pentru o cunoaştere de sine adevărată; (3) că lucrarea reală a Duhului Sfânt nu este ca să-ţi aducă convingerea de păcat ci să-ţi alunge astfel de convingeri, exact contrar învăţăturii lui Hristos din Ioan 16: 8, 9.

Un al patrulea punct ar urma logic pentru orice minte raţională: orice îndoială asupra faptului că ai Duhul Sfânt în puterea ploii târzii ar fi o lipsă de credinţă în Dumnezeu. Deci trebuie să pretinzi că ai primit-o. Aceasta este ideea dezvoltată în continuare:

„Vreau ca în experienţa mea să simt că Mântuitorul este cu mine aşa cum a fost cu ucenicii Săi... Eu nu doresc să mă gândesc la El ca fiind acolo, ci că El este aici... Nu doar Îl doresc, ci Îl am...” (ibid., p. 385).

Mai târziu Jones a discreditat asemenea afirmaţii:

„Prin urmare, este oare suficient ca omul să pretindă a crede în Isus Hristos şi în neprihănirea lui Dumnezeu care vine prin Isus Hristos?... (Adunarea: “Nu.”)... Ei bine, cum ştiţi aceasta? “Simt în inima mea; simt aceasta în inima mea şi simt de câţiva ani.” Ei bine, aceasta nu este nicidecum o dovadă; deoarece “inima este nespus de înşelătoare” (ibid., p. 414).

Dar Prescott a insistat asupra punctului pe care l-a dezvoltat:

„Iată unde vreau să ajung: Ce împiedică ploaia târzie acum? Ceea ce trebuie să căutăm noi este neprihănirea lui Hristos... M-am tot gândit la ea astfel: Dacă am înceta să ne mai suspectăm unii pe alţii... şi să abordăm simplitatea unui copil... noi am putea să o primim...

Fraţilor, ce ne împiedică s-o acceptăm acum în acest mod? Nimic. Atunci să-L lăudăm pe Dumnezeu şi să spunem: acum o am” (ibid., pp. 388, 389).

Astfel s-a dezvoltat doctrina populară care a fost predicată de adventişti timp de câteva generaţii, începând din 1893: noi primim ploaia târzie pur şi simplu admiţând şi pretinzând că o avem, fără să ştim sau fără să ne pocăim că am respins-o. Dar ea nu a fost primită nici până astăzi.

Jones în confuzie

Jones a sesizat letargia care a amorţit inimile şi nu ştia ce să facă. El practic a rămas singur, cu excepţia aşa numitului său coleg, ale cărui eforturi au creat numai confuzie şi probabil şi rea voinţă. El îşi exprimă temerea:

„Fraţilor, suntem într-o situaţie teribilă la această conferinţă. Este îngrozitor. Am mai spus-o înainte dar în această seară înţeleg şi mai bine acest lucru. Nu mă pot abţine, fraţilor... Nimeni dintre noi nici nu visează măcar ce destin teribil atârnă peste zilele care se scurg aici” (ibid., p. 346).

În timpul ultimelor sale două sau trei studii, îl găsim confuz, citând din Prescott. Obosit şi încurcat, el părea că este gata să îl aprobe şi îi repetă gândurile confuze.

Nici unul nu a înţeles realitatea fundamentală: ploaia târzie trebuia retrasă şi Israelul modern trebuia să se întoarcă în pustie şi să rătăcească “mulţi ani” (Ev. 696). Amândoi au afirmat că nimic nu putea împiedica terminarea lucrării lui Dumnezeu în generaţia lor. De aceea au presupus că lucrarea va merge înainte în ciuda opoziţiei şi lepădării. Ideea lui Prescott era în mod esenţial cea a calvinismului popular, că ceasul lui Dumnezeu a bătut ora, şi era deci imposibil ca voia supremă a lui Dumnezeu să fie zădărnicită de necredinţa poporului Său. Acum îl vedem pe Jones repetând cererile extreme ale lui Prescott:

„Eu spun încă o dată că solia dată nouă este solia pe care trebuie să o luăm noi de la această sesiune. Şi oricine nu poate purta această solie cu el, de la această întâlnire, mai bine nu ar pleca... Acel pastor mai bine nu ar pleca în lucrare ca pastor” (ibid., p. 495).

Curând el a început să facă propuneri neînţelepte şi să pună întrebări care nu trebuiau puse:

„V-a dat El lumina cunoştinţei slavei Sale? (Adunarea: “Da.”) Cu adevărat? (Adunarea: “Da.”)... Atunci Duhul Sfânt a venit la cei care pot privi faţa lui Isus Hristos.”

Câteva minute mai târziu, “cu permisiunea vorbitorului, prof. Prescott a citit următoarele: 'Priviţi în sus cu credinţă şi lumina slavei lui Dumnezeu va străluci peste voi.' “ Jones a continuat:

„Acum, cu forţa unor patru ani de exerciţiu, Dumnezeu vine din nou la poporul Său: “ Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine.” Cine se va scula? Cine? (Voci numeroase: “Eu.”) Bun! Pentru câtă vreme? (Voci: “Pentru totdeauna.”) Cât de constant? Cât de des? (Voci: “Mereu.”)...

Apoi, “Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine” (ibid.,pp. 496, 497).

Dacă marea strigare ar fi înaintat cu putere, ar fi urmat mari schimbări în biserică. Acum îl găsim pe Jones, susţinut de Prescott, făcând profeţii nefericite, care n-au fost împlinite niciodată. Într-o zi cuvintele sale se vor împlini, dar nu au fost împlinite în acea generaţie:

„Iată cea mai binecuvântată promisiune care mi se pare mie că s-a făcut Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. “Deoarece de acum înainte nu vor mai veni la tine netăiaţii împrejur şi necuraţii.” Slavă Domnului, El ne-a eliberat de oamenii neconvertiţi; de oamenii aduşi în biserică ca să-şi lucreze propria lor neprihănire şi care crează dezbinare în biserică. Încercările bisericii au trecut, mulţumim lui Dumnezeu; toţi cei care răspândeau poveşti răutăcioase şi bârfitorii s-au dus...

“Nu vor mai veni la tine netăiaţii împrejur şi necuraţii.”...

În Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu mai este loc pentru ipocriţi. Dacă inima nu este sinceră, biserica este locul cel mai periculos din lume unde s-ar putea afla vreun om vreodată...

Fraţilor, aceasta este solia acum... şi cei care nu pot s-o ducă să nu meargă. Nu mergeţi... Să nu meargă nimeni fără conştienţa acelei prezenţe interioare, puterea Duhului Sfânt” (ibid., pp. 498, 499).

Prescott a prezis cu entuziasm manifestarea darurilor Duhului, în mod evident extinzând darul profetic la alţii pe lângă solul autentic care era în Australia:

„Iar acum la încheierea lucrării lui Dumnezeu... darurile vor reapare în biserică. Şi Dumnezeu nu intenţionează, aşa mi se pare mie, ca aceste daruri să fie încredinţate unuia aici, poate altuia dincolo, şi astfel să fie un lucru rar ca un dar special să fie manifestat într-o biserică... Darurile vindecării, minunilor, profeţiei, tâlmăcirii limbilor; toate aceste daruri vor fi manifestate din nou în biserică” (ibid., p. 461).

Au venit aceste daruri minunate? A mai existat profetizare de acest gen după această sesiune şi Prescott şi Jones au fost înşelaţi de pretenţiile de profet ale uneia, numite Anna Rice Phillips. Fanatismul era inevitabil, deoarece marea strigare a soliei îngerului al treilea nu a avut loc după sesiunea din 1893.

Aşa de entuziasmat era Prescott, încât a prezis că unii vor învia morţii:

„Vreau să vă spun că sunt persoane, chiar în această încăpere, care vor fi scoase din închisoare de îngerul lui Dumnezeu pentru a merge să proclame solia; ei vor vindeca pe cei bolnavi şi, de asemenea, vor scula pe morţi din morminte. Aceasta se va întâmpla în această solie... Noi trebuie să credem aceste lucruri aşa cum crede un copilaş” (ibid., p. 386).

Timpul şi istoria au arătat că aceste preziceri au fost false, cel puţin în ceea ce priveşte trupul bisericii. Mai era adevărată afirmaţia că ei aveau ploaia târzie a Duhului Sfânt?

Prezicerile despre apostazie ale lui Prescott

Prescott nu era prea sigur de doctrina lui la acea întâlnire şi a făcut o serie de referiri ciudate dar semnificative la faptul că ar putea fi  înşelaţi de un Hristos fals:

„Acum spun celor care au fost în lucrare şi care au predicat pe Hristos poporului şi care astă seară nu pot distinge între vocea lui Hristos şi cea a diavolului, că este timpul să ne oprim şi să învăţăm vocea lui Dumnezeu... Dar voi încă întrebaţi: “Cum se poate cunoaşte vocea Sa?” Nu vă pot spune...

Şi noi putem fi duşi în eroare, în ciuda luminii pe care am avut-o în această lucrare. Fapt este că noi vom schimba conducătorii şi nu vom şti, dacă nu vom avea Duhul lui Dumnezeu cu noi... Ne vom împotrivi acestei lucrări, împotriva puterii lui Dumnezeu” (ibid., p. 108).

Se părea că nu cunoaşte un mod clar de a distinge adevărul de eroare decât prin ceea ce el numea “Duh.” Ceea ce nu a explicat el a fost cum să distingi “Duhul adevărului” de “duhul minciunii:”

„Făgăduinţa a fost că duhul adevărului va veni, “Duhul adevărului,” “DUHUL ADEVĂRULUI.”...

Va bate orice vânt de doctrină, orice efort de a introduce, nu într-un mod deschis, ci într-un mod clandestin, într-un mod pe care nu-l vom recunoaşte prin propria noastră înţelepciune, principii care să înşele, dacă va fi posibil... Vor fi făcute eforturi să le îmbrace în mantia adevărului... şi să ne aducă la compromis cu minciuna fără să o recunoaştem” (ibid., p. 459).

Vorbind odată despre cei cu “ochii orbi printre noi” el a spus: “Cine ştie dacă nu sunt şi eu printre ei?” (p. 237). În cele din urmă el a spus conferinţei că problema care le stă în faţă este ori plecarea la cer ori înşelătoria cu metodele lui Satana:

„Nu pot scăpa de gândul că acum este timpul cel mai critic pentru fiecare, personal... Mi se pare că exact acum  luăm decizii care vor hotărî dacă vom continua cu această lucrare prin marea strigare şi vom fi luaţi la cer sau dacă vom fi înşelaţi de Satana şi lăsaţi afară, în întuneric” (ibid., p. 386).

Nu au fost luaţi la cer, de asta suntem siguri. Înseamnă atunci că au fost “înşelaţi de metodele lui Satana?”

Deceniul ce a urmat acelei conferinţe a fost întunecat. Focul a distrus sediul bisericii din Battle Creek ca o judecată divină. Panteismul a devastat conducători proeminenţi. Şi aproape zece decenii s-au scurs fără să primim binecuvântarea plină de har pe care Cerul a încercat să ne-o dea în 1888.

Concluzie

Sesiunea Conferinţei Generale din 1893 a marcat sfârşitul epocii 1888. Domnul a retras revărsarea ploii târzii ca şi marea strigare. Fraţii din acel timp au recunoscut aceasta şi istoria a confirmat acest adevăr. Un entuziasm fals a marcat încheierea conferinţei din 1893. Şi Jones a fost înşelat.

O lună mai târziu (9 aprilie) Ellen White îi scria din Australia, avertizându-l asupra afirmaţiilor extreme privind credinţa şi faptele. Aceste afirmaţii nu au fost făcute în timpul sesiunii şi nici înregistrate în Bulletin. Ellen White nu le citise dar le auzise “în visul meu.” Exilând-o pe Ellen White şi Waggoner, opoziţia a asigurat practic eşecul final al soliei 1888, deoarece metodele şarpelui s-au dovedit prea deştepte şi hotărâte ca Jones, rămas singur, să le facă faţă cu succes.⁷

El a făcut tot ce a putut. Cu seriozitate şi umilinţă el i-a îndemnat pe fraţi să accepte lumina şi i-a asigurat că Dumnezeu va da experienţa marii strigări pentru slava Sa. Dar n-a fost să fie aşa sau mai degrabă n-a putut fi aşa, dacă ei nu se pocăiau serios pentru 1888, lucru pe care nu l-au făcut.

Citim că Iosua şi Caleb erau mai mult decât entuziasmaţi de perspectiva cuceririi Canaanului, spunând Israelului: “Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei,” după ce revolta Israelului a făcut imposibil ca Dumnezeu să fie cu ei în acel plan (Numeri 14: 9).

Chiar înainte ca sesiunea din 1893 să înceapă, Ellen White îl prevenise pe preşedintele Conferinţei Generale privind problema Minneapolis:

„Dacă Satana poate să impresioneze mintea şi să stârnească pasiunile acelora care pretind că ei cred adevărul... pentru ca să-i determine să se aşeze de partea greşită, atunci planurile lui vor reuşi să-i poarte într-o lungă călătorie” (Letter O19, 1892).

Ellen White a recunoscut mai târziu că acea “călătorie lungă” începuse, deoarece scopurile lui Dumnezeu au trebuit schimbate:

„S-ar putea să rămânem mulţi ani în această lume, datorită nesupunerii, aşa cum au făcut copiii lui Israel... Dar dacă toţi ar putea să vadă acum, să mărturisească şi să se pocăiască de propria lor decizie de a urma propriul lor drum care i-a despărţit de adevărul lui Dumnezeu şi că au urmat căi omeneşti, atunci Domnul i-ar ierta” (Ms. 184, 1901; Ev 696).

Cei care afirmă plini de încredere că sesiunea din 1893 a marcat “cea mai mare biruinţă” a soliei neprihănirii lui Hristos, nu pot să explice drumul sinuos al acelor “mulţi ani” care acum s-au întins pe un secol. Este o cale ciudată de desfăşurare a marii strigări, când ea ar fi trebuit să se întindă ca focul în mirişte.

Conducătorul confuziei din 1893 a urmat un traseu misterios mai târziu. G. B. Starr i-a scris astfel lui A. G. Daniells:

„Ştiţi cu siguranţă că prof. Prescott, din motive greu de precizat, nu a fost niciodată un conducător sigur. În Anglia el era în multe privinţe eronat faţă de Waggoner, în privinţa profetului fals, Annie Phillips, a arătat lipsă de discernământ... A scris şi a predicat panteismul înainte şi la fel de hotărât ca dr. Kellogg. Acestea nu sunt urmele unui lider sigur. Acesta nu greşeşte aşa de des şi constant” (Letter, 29 august, 1919).

La sesiunea Conferinţei Generale din 1950, preşedintele nou ales a adoptat aceeaşi doctrină pe care Prescott a predicat-o în 1893. El a convins adunarea numeroasă din San Francisco că ei ar putea primi revărsarea finală a Duhului Sfânt în ploaia târzie prin simpla acceptare şi afirmare că o au. Nu era necesară nici o pocăinţă pentru că au respins “începutul” ploii târzii, nici o lecţie din istoria noastră nu era de învăţat, nici o înţelegere “a acelei foarte preţioase solii” pe care Domnul ne-a trimis-o nu erau necesare (RH, GC Report, 17 iulie, 1950, pp. 113-117, sermon of sabbath, 15 iulie).

Cu foarte puţine excepţii, adunarea era ca nişte oi oarbe care urmau un păstor ce repeta aceeaşi doctrină pe care Prescott o predicase în 1893. Din nou, ploaia târzie nu a fost primită. Astăzi, când scriem aceste rânduri, au trecut de atunci 37 de ani.

Mulţi dintre conducătorii din 1950 sunt la odihnă, ca şi cei din 1893. Suntem obligaţi să ne întrebăm dacă anul 1950 a marcat un progres semnificativ faţă de anul 1893. Ar fi generos să afirmăm că, dacă nu toţi, foarte puţini dintre liderii din 1950 ştiau ce s-a întâmplat la sesiunea din 1893. Avem toate motivele să ne temem pentru viitor dacă vom uita drumul pe care Domnul ne-a condus în trecut!

După sesiunea din 1893 Ellen White a fost alarmată mai mult ca oricând, spunând: “Vom schimba conducătorii şi nici nu vom şti.” Povara dânsei părea să fie că acum vrăjmaşul va lucra din interiorul bisericii. Noii Canright vor face de acum înainte o lucrare “în interior”:

„Fanatismul va încolţi chiar în mijlocul nostru. Vor veni înşelătorii de o aşa natură încât, dacă este posibil, să înşele chiar pe cei aleşi. Dacă inconsecvenţe şi exprimări neadevărate vor fi evidente în acele manifestări, cuvintele de pe buzele Marelui Învăţător nu vor fi dorite...

Doar Duhul Sfânt al lui Dumnezeu poate crea un entuziasm sănătos” (2 SM 16; 1894).

Felul în care s-a desfăşurat sesiunea din 1893 relevă posibilitatea ca cineva să predice despre Duhul Sfânt fără să-L înţeleagă sau să-L recunoască, chiar în timp ce îi opune rezistenţă.

Ar fi bine să ne rugăm toţi: “Doamne, eu sunt?”

___________________

1 Pentru dovezi privind un vot luat la sesiunea Conferinţei Generale, de respingere a soliei aduse de Jones şi Waggoner, vezi cap. 14.

2 Aceasta este dovada că teologia sa privind relaţia dintre credinţă şi fapte era corectă. El niciodată nu a rostit ideea denigrării faptelor, cel puţin din dovezile scrise ale predicilor sale.

3 Vezi Enciclopedia Britanică 1968, vol. 9, pp. 169, 170; The Christian's Secret of a Happy Life, ediţie din 1888 de Fleming H. Revel, pp. 80, 81, 87. Multe din prezentările noastre populare, curente, privind neprihănirea prin credinţă  derivă din conceptul lui Smith, iar cartea ei a fost recomandată des tinerilor noştri ca fiind de ajutor şi sănătoasă. Publicată mult până astăzi, ea este, de fapt, o contrafacere a cărţii “Calea către Hristos” şi a soliei 1888.

4 Vezi William Warren Prescott: Seventhday Adventist Educator, o disertaţie doctorală de Gilbert Murray Valentine, Andrews University, 1982, pp. 81, 82, 143: “Pare a fi reacţia sa naturală la discuţiile teologice (1888) aceea de a încerca să menţină o poziţie neutră, deşi el simţea un impuls puternic spre partida lui Uriah Smith şi G. I. Butler, faţă de care avea un simţământ de loialitate şi obligaţie. El era de asemenea mai degrabă deranjat şi ofensat de stilul provocator şi oarecum ciudat al lui Jones şi a luat parte la acţiuni menite să-l împiedice (pe A. T. Jones) să predice în adunare şi să-i îngrădească activitatea de predare la colegiu doar la doctrina acceptată anterior de denominaţiune.

5 Notaţi că Waggoner, de asemenea, de la începutul interesului său faţă de neprihănirea prin credinţă, a înţeles clar conceptul de vină şi pocăinţă colectivă. Conform scrisorii sale către M. C. Wilcox, 16 mai, 1916, când se referă la experienţa sa de introspecţie din 1882.

6 Comparaţi GCB 183 pp. 279, 459 cu FE 220-230.

7 Conform remarcilor lui Ellen White în sensul că opoziţia continuă a lui Butler şi a lui Smith au pus o sarcină grea asupra lui Jones, pe care Domnul nu a intenţionat niciodată ca el  să o poarte. Letter H-27, 1894.