Totul este gata...
Carti

Un studiu pentru adventiștii de ziua a șaptea

Capitolul 1 - „Apoi Sanctuarul va fi curatit”; Donald K.Short

CARTE

Învăţătura care face din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea un trup colectiv trebuie să fie învăţătura care în final va duce lumea la o decizie între adevăr şi eroare. Oricât de arogant ar părea acest lucru, trebuie să fie adevărat, altfel nu există nici un motiv pentru existenţa acestei biserici. Orice organizaţie religioasă sau de binefacere, mai bogată sau cu mai mulţi membrii, ar putea prelua ceea ce încearcă adventiştii să facă, dacă nu ar exista cu adevărat ceva care face răspunderea noastră unică şi de neînlocuit. Eşecul nostru ca membrii şi conducători de a aprecia deplin această însărcinare divină, stă la baza nesiguranţei noastre şi interesului de a fi apreciaţi de lume. Credinţa noastră rămâne imatură. Nu avem credinţa de nezguduit că adevărul soliei pe care o prezentăm va ajunge să cucerească păcatul şi efectele lui.

Suntem siguri că nu credem în mântuirea prin fapte, cu toate că deseori o practicăm, iar uneori o şi publicăm. Zelul nostru de a "încheia lucrarea" rezultă mai degrabă din strategii de planificare, decât din încrederea profundă în adevărul unic pe care îl deţinem. Ne vine aşa de greu să acceptăm că evanghelia este "puterea lui Dumnezeu pentru mântuire," mântuire din toate capcanele duşmanului lui Dumnezeu, şi nu doar sfaturi bune, care să ne hrănească emoţiile. Suntem bucuroşi să acceptăm teologia populară, dar suntem orbi la erorile de bază inerente în aproape fiecare învăţătură a evanghelicilor de astăzi. Nu ne-am hotărât încă dacă Ioan a spus adevărul când zicea: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare, a ajuns locuinţa oricărui duh necurat, o închisoare pentru orice pasăre necurată şi urâtă...Toate neamurile s-au îmbătat din vinul desfrânării ei" (Apocalips 18, 2-3). Acest strigăt de avertizare din cer, de a nu fi părtaşi la păcatele Babilonului, nu îngăduie compromisul şi conţine un avertisment care nu poate trece neobservat.

Problema noastră a devenit de acum publică, iar evanghelicii se concentrează asupra slăbiciunilor noastre şi erorilor doctrinale care ne fac vulnerabili.1 Ei fixează timpul şi locul când am început să ne depărtăm de "adventismul jumătăţii secolului 19." Ei ne spun, nouă şi lumii, că schimbările au început să apară în anii 1950, când nu am mai fost un "cult necreştin." Acest dialog ne-a adus, prin anii ‘60, în tabăra lor, chiar dacă unii teologi adventişti s-au opus cu fermitate la depărtarea de ceea ce recent a primit numele de "adventism tradiţional." Pe la jumătatea anilor ‘70 existau două facţiuni distincte în adventism: "tradiţională" şi "evanghelică." Apoi a apărut în adventism, în anii ‘80, o altă criză teologică.

Rădăcinile acestei crize se găsesc în cartea Questions on Doctrine, publicată în 1957. Această carte repudiază unele învăţături adventiste majore, care sunt acum clasificate ca fiind "tradiţionaliste." Din această situaţie a apărut acum în biserică un alt grup, cunoscut cu numele de "evanghelic." Acest grup are ca bază doctrinală următoarele concepte: 1) neprihănirea prin credinţă a reformaţiunii, percepută ca un act juridic al lui Dumnezeu, în care se cuprinde doar îndreptăţirea, 2) Hristos a posedat o natură fără păcat, ca a lui Adam înainte de cădere, 3) evenimentele din 1844 şi doctrina Sanctuarului nu au o bază scripturistică, 4) siguranţa mântuirii noastre este doar în Hristos, iar păzirea poruncilor este imposibilă, 5) Ellen White a fost o creştină autentică, totuşi scrierile ei nu sunt de încredere şi nu pot fi folosite ca autoritate doctrinală.

Rămâne să vedem cum ne vor cataloga în final evanghelicii. Vom sfârşi noi, după definiţia lor, ca fiind "tradiţionali şi aberanţi," "falimentari teologic," încecând "să ne măsurăm cu legea cea sfântă a lui Dumnezeu"? Sau, aşa cum speră ei, vom trece la "adventismul evanghelic" şi vom fi acceptaţi fără eticheta "cult"?

Suntem într-un moment în care trebuie să acceptăm realitatea situaţiei noastre. Dar mai important, avem noi curajul şi tăria morală să fim confruntaţi cu adevărul şi neprihănirea pură? Ne înţelegem oare chemarea ca un corp colectiv? Înţelegem noi că se desfăşoară o controversă cosmică care cere o încheiere, şi că soluţia nu este în a aduna mai mulţi membrii, interesaţi de apartamentele cereşti, ci de un popor dispus să stea tare pentru adevăr chiar dacă se prăbuşesc cerurile peste el? Hristos a devenit Înlocuitorul şi Garantul nostru spre a ne asigura biruinţa, indiferent ce crede lumea despre aceasta.

Tensiunea teologică a atins în Biserica Adventistă punctul de rupere. Unitatea este, în prezent, mai departe ca niciodată, iar fără unitate nu este posibil ca Duhul Sfânt să se întoarcă şi să realizeze ce a încercat să facă acum 100 de ani. Adventismul "tradiţional" şi "evanghelic" se află în contrast ireconciliabil şi este un mister cum pot sta alături în biserica de astăzi.

Spectrul atât de larg de interpretări doctrinale nu face decât să nască slăbiciune şi nesiguranţă. Faptul că dăm interpretări duble anumitor credinţe de bază, îi fac pe evanghelici să creadă că suntem în ograda lor, în sfârşit educaţi teologic, curaţi şi lustruiţi, gata să fim recuperaţi dintre "culte." Chiar cele "27 de doctrine fundamentale" pot fi citite în unele cazuri cu o interpretare dublă.

În biseirca noastră de astăzi, doctrine de bază, cum ar fi neprihănirea prin credinţă, natura umană a lui Hristos, siguranţa mântuirii, autoritatea Spiritului Profetic, păzirea sabatului şi lucrarea lui Hristos în sanctuar, se citesc în două feluri. Alte doctrine adventiste specifice, ca nemurirea condiţionată, distrugerea celor răi, reforma sanitară şi conceptul despre rămăşiţă, deşi neacceptate în lumea evanghelică, nu ne împiedică să fim consideraţi urmaşi ai lui Isus. Deci ce ne face să fim acceptaţi, este confuzia din mijlocul noastru. Urmeză să ne hotărâm dacă Babilonul este cu adevărat "un locaş al demonilor, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte." S-a înşelat oare îngerul avertizând poporul lui Dumnezeu să iasă din el ca să nu devină "părtaş la păcatele lui"? (Apocalips 18).

Este timpul ca adventiştii de ziua a şaptea să înţeleagă că în criza finală nu este suficient nici adventismul "tradiţional," nici cel "evanghelic." Nici unul nu este capabil să producă câştigarea războiului pe care balaurul îl duce împotriva rămăşiţei.

 

Suntem noi sămânţa lui Avraam?

Marele adevăr care a adus la existenţă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi care susţine şi alimentează mandatul şi destinul ei, este adevărul pe care evanghelicii îl ridiculizează cel mai mult. Şi nu sunt singurii. În cercurile adventiste se desfăşoară o mişcare subterană care urmăreşte anularea şi distrugerea învăţăturii despre sanctuar şi judecată. Consecinţele acestui război orb nu sunt încă înţelese.

Evanghelicii obişnuiesc să numească învăţătura despre sanctuar o "manevră de compromis," deşi ea a fost, în realitate, o confirmare a credinţei. Este cea mai distinctivă dintre toate credinţele adventiste. Alături de sabat, ea dă semnificaţie şi sprijin întregului plan al mântuirii mai mult decât oricare alt adevăr. Este o istorie pe care nu îndrăznim să o ignorăm.

Poporul Israel a fost născut în serviciul templului. De la modelul embrionic urmat de Abel, până la experienţa sfâşietoare a lui Avraam pe muntele Moria, vocea lui Dumnezeu a fost destul de clară. Instrucţiunile directe pe care le-a primit Moise pentru construirea sanctuarului "după modelul care ţi s-a arătat pe munte" (Evrei 8,5) dovedesc că există un plan unic care aşteaptă înţelegerea deplină a poporului lui Dumnezeu. Identitatea poporului Israel cu o religie inspirată de cer a prins contur la poalele muntelui Sinai. Atâta timp cât aveau serviciul sanctuarului şi cortul, puteu fi siguri de destinul lor. Când Ierusalimul a fost luat cu asalt, ultimul punct de refugiu a fost templul.

Acest fals respect pentru templu a adus sentinţa de moarte contra lui Isus. El a înfruntat multe acuzaţii ridicole, dar la urmă "s-au sculat unii şi au făcut o mărturisire mincinoasă împotriva Lui, şi au spus: Noi L-am auzit zicând: Eu voi strica templul acesta făcut de mâini omeneşti, şi în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti" (Marcu 14, 57.58).

Lepădarea lui Hristos reflecta de fapt dispreţul lor pentru templul pe care pretindeau că îl respectă. Fiecare articol de mobilier, fiecare act ritual, era un simbol al lui Mesia pe care acum Îl negau. El era Mielul, Preotul, Şekina. Lepădarea lor oarbă era ca o profeţie a distrugerii templului. Dar în trei zile, învierea Sa urma să reconstruiască un templu al adevărului pentru care templul de piatră nu fusese decât un tip. Templul făcut de mâini urma să facă loc templului clădit de Duhul. Marele Preot urma să fie "un slujitor al locului prea sfânt şi al adevăratului cort care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evrei 8,2).

Mărturia înspăimântătoare pe care o dă Dumnezeu bisericii noastre este că şi noi suntem victime ale acestei orbiri. Adventiştii sunt singurul grup colectiv care a existat de la Israel încoace care, ca şi el, s-a născut şi dezvoltat în simbologia sanctuarului. Înţelegerea planului ceresc descoperit lui Moise a rezolvat criza profetică din 1844. Nu a fost o "viziune" a omului din "lanul de porumb,"2 ci înţelegerea faptului că problema finală a universului este păcatul, şi că ea nu poate fi rezolvată decât prin metoda lui Dumnezeu.3 Înţelegerea acestui lucru a dat naştere adventismului.

Dar această descoperire cerească nu a făcut decât să ne dea o identitate care generează batjocură în lumea evanghelică. Este tot mai mult pusă în discuţie printre noi, moştenitorii spirituali ai lui Avraam, şi mulţi adventişti ar fi bucuroşi dacă identitatea aceasta ar dispărea, iar caracterul nostru unic s-ar topi în mulţime. Proclamarea Apocalipsului s-a ofilit după patru sau cinci generaţii. Nu suntem siguri dacă avem vreun motiv să intrăm într-un conflict spiritual cu restul lumii. Destinul nostru profetic începe să se evapore. Suntem gata să ne alăturăm vechiului Israel în confuzia lor profetică şi să plângem: "Zilele se lungesc şi vedeniile nu se împlinesc." Maladia noastră nu constă în faptul că suntem orbi, ci în pretenţia că vedem. "Isus le-a spus: Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat; dar pentru că ziceţi, vedem, de aceea păcatul vostru rămâne" (Ioan 9,41).

Toate dovezile susţin adevărul că suntem sămânţa lui Avraam.

 

Ce ar trebui să facă copiii lui Avraam?

Adventiştii de ziua a şaptea au fost mulţumiţi să stea de o parte şi să privească desfăşurarea istoriei. Vedem toate "semnele" cu mult discernământ, dar semnele devin tot mai confuze, iar timpul se scurge. "Semnele" pe care le-au văzut pionierii nu se mai potrivesc în era atomică. Motoarele electrice şi reactoarele nucleare produc energie, dar nu sunt semne ale sfârşitului. Mulţi adventişti sunt preocupaţi să aşeze evenimentele finale la locul lor pe harta profetică. Sunt alcătuite hărţi şi liste detaliate, spre a arăta când se va închide harul, când are loc sigilarea, când vine ploaia târzie, când se dă decretul duminical şi are loc cernerea, plus multe alte detalii. Acestea pot fi importante, dar ele nu hotărăsc rezultatul războiului dus de balaur împotriva "rămăşiţei şi seminţei ei."

Fiecare an care trece arată şi mai clar că evenimentele finale sunt de importanţă minoră în comparaţie cu motivaţiile finale. Este vremea ca biserica să recunoască faptul că evenimentele finale depind de prezentarea clară a motivaţiilor finale. Până când nu se întâmplă acest lucru, biserica va rămânea în robia propriei orbiri. Înseamnă că îngerii vor fi obligaţi să ţină pe loc vânturile evenimentelor până când biserica înţelege conflictul. Persecuţia va veni ca urmare a implicării în adevăratul conflict şi biruinţelor spirituale obţinute.

Israelul modern a considerat prea mult timp cărţile cereşti ca ceva foarte îndepărtat şi nu prea important pentru viaţa de fiecare zi de pe pământ. Prea mulţi sunt dispuşi să lase cerul să se ocupe de judecata care este în curs, iar când îngerii vor completa listele cu nume, sfârşitul va veni. Dar această atitudine egoistă neagă responsabilitatea noastră colectivă, aici şi acum. Dacă vom apărea vreodată pe scena mondială ca o forţă apocaliptică, atunci trebuie să înţelegem 1844 mult mai bine decât au înţeles evreii serviciul templului la primul advent. În acest ceas al judecăţii, Dumnezeu cheamă pe poporul Său să I se alăture pentru clarificarea pe veci a conflictului dintre adevăr şi eroare. Motivaţiile sunt factorul determinant. Evenimentele sunt rezultatul motivaţiilor.

Copiii lui Avraam din acest timp trebuie să se întoarcă şi să restudieze mandatul lor divin spre a înţelege avantajul genealogiei lor şi răspunderea de a avea în mâini tainele lui Dumnezeu.

 

1. Vezi: Christian Research Journal, vara 1988, pag.9-14

2. Hiram Edson, manuscris despre viaţa şi experienţa lui. Vezi Francis D.Nichol, The Midnight Cry, pag.458.

3. Ellen G.White, The Great Controversy, pag.425.

Copyright