Hristos a fost permanent confruntat cu situaţia în care trebuia să vorbească unor oameni care aveau urechi, dar nu auzeau. Chiar şi ucenicii Săi, ca şi cărturarii şi fariseii, nu reuşeau să înţeleagă adevărurile noi care le erau prezentate. Era, după cum spunea El, ca şi când ai pune "un petic nou la o haină veche," sau "vin nou în burdufuri vechi" (Matei 9,16.17).

Noi putem înţelege acest subiect dacă suntem atenţi la afirmaţia lui Isus: "Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" (Ioan 2, 19). Iudeii nu mai auziseră până acum o lăudăroşenie aşa stridentă - o clădire care fusese ridicată în 46 de ani, să fie zidită de acest tâmplar în trei zile; "dar El le vorbea despre templul trupului Săi"(versetul 11). Ucenicii au înţeles acest lucru abia după înviere. Ce înseamnă el pentru rămăşiţă, rămâne încă să fie descoperit.

Scrierile lui Pavel ne spun că Isus ştia despre ce vorbeşte. Când a spus "templu," nu se referea la clădirea din piatră de la Ierusalim. Scriptura afirmă clar:

"Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt...Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, iar templul sunteţi voi(engl.)...Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului cel viu, cum a zis Dumnezeu: "Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu" (1 Corinteni 6,19; 3,16; 2 Corinteni 6,16).

Trebuie să înţelegem că acest "templu al lui Dumnezeu" este legat vital de noul legământ. Aluzia că Dumnezeu va "locui" şi va "umbla" cu poporul Său, aduce imediat Epistola către Evrei în prim plan: "Iată legământul pe care îl voi face cu ei după acele zile...voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor" (Evrei 10,16).

Astăzi putem vedea clar din istoria sacră că preoţia levitică şi ceremoniile sistemului ei nu desăvârşeau poporul. Ritualurile zilnice şi anuale repetate mereu nu au rămas decât un tip. Ele nu reprezentau decât un capitol în procedura lui Dumnezeu cu poporul Său. Ele trebuiau să-i pregătească pentru adevărul pe care şi îngerii îl găseau prea greu de crezut, că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu" spre a realiza o schimbare în inimile omeneşti. Lucrarea care trebuia făcută era de a "curăţi" conştiinţa şi de a pregăti un popor "desăvârşit pentru vecie," fără "vină" în faţa tronului lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este clar că, în final, fiinţele omeneşti trebuie să devină locuinţa Duhului Sfânt. Acest lucru dă viaţă adevărului despre sanctuarul ceresc. "Calea Ta, O, Dumnezeule, este în sanctuar" (Pslami 77,13 engl.). Locuinţa lui Dumnezeu nu este un loc izolat, departe în univers. Interesul Său pentru omenire a făcut ca Fiul Său să devină pentru veşnicie un membru al familiei umane, ca să ştim că El are un interes suprem faţă de "templul lui Dumnezeu...şi acesta sunteţi voi." Un argument este felul cum Martorul Credincios continuă să bată la uşa templului Său, în solia către Laodicea.

Dilema finală care trebuie rezolvată este următoarea: Există o semnificaţie etică a curăţirii sanctuarului ceresc înainte ca Hristos să se poată întoarce, sau această curăţire este doar un simplu ritual ce se joacă într-un colţ al universului, fără nici o legătură cu noi? Oroarea suprapunerii adevărului peste ritualurile iudeilor a produs verdictul cutremurător: "Răstigneşte-L!" Astăzi suntem confruntaţi cu aceeaşi dilemă. Este uşor pentru noi să promovăm planuri evanghelistice şi să alergăm după creşterea bisericii, încărcaţi emoţional cu muzică şi artă în mega-campanii, visând la bogăţiile materiale ale cerului, decât să privim la semnificaţia etică a adevărului care ne confruntă individual şi colectiv.

Făgăduinţa lui Isus că se va întoarce, raportată în Ioan 14,1-3, conţine mult mai mult decât pare la prima vedere. "Locaşurile" din casa Tatălui Său sunt descrise cu termenul grecesc "sălaş," sau "locuri de locuit." Dumnezeul care "a spus şi s-a făcut" nu are nevoie de secole să pregătească un loc pentru poporul Său - dacă un astfel de loc este material. Însă, pentru a pregăti o locuinţă în care Dumnezeu şi poporul Său să locuiască împreună, şi ei să fie "templul Dumnezeului celui viu" iar El să "locuiască şi să umble în mijlocul lor" şi unde este El acolo să fie şi ei - aceasta cu adevărat cere timp de pregătire. Nu este o lucrare din cărămizi şi mortar, şi nici măcar din pietre preţioase, ci din inimi omeneşti "de piatră." O astfel de lucrare cu adevărat ia timp şi nimeni nu poate spune sigur cât timp ar putea lua.

Există multe versete care susţin ideea că "templu," "cort," sau "casa lui Dumnezeu" dau sens şi profunzime înaltei chemări a poporului lui Dumnezeu. Aici se găseşte reala semnificaţie a adevărului despre "ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (1 Corinteni 2,9), adică un caracter, o experienţă în lucrurile profunde ale lui Dumnezeu, descoperite de Duhul Sfânt. Poporul Său, "casa lui Dumnezeu," sunt legaţi împreună spre a alcătui "un templu sfânt în Domnul":

"Prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşa dar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El, toată clădirea bine închegată creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu prin Duhul" (Efeseni 2,18-22).

Biblia afirmă destul de categoric că "adevăratul cort" este poporul lui Dumnezeu, pentru care există slujba sanctuarului ceresc. Când poporul lui Dumnezeu va aprecia acest lucru, va înţelege de ce nu a avut loc încă a doua venire.

 

"Adevăratul cort" şi sfatul divin

Ellen White a spus multe despre "adevăratul cort." Când analizăm unele dintre aceste numeroase afirmaţii, putem înţelege că în final omul trebuie să fie adevăratul cort, templul în care Dumnezeu doreşte să locuiască veşnic. Experienţa credincioşilor din 1844 a rezultat dintr-o nouă apreciere a legământului în lumina ceasului judecăţii. Ea nu propunea soluţii juridice mai bune pentru acceptarea păcătoşilor, ci pentru ca păcătoşii să poată fi făcuţi neprihăniţi prin credinţă. Conceptele evanghelice despre sfârşit nu se armonizează cu acest adevăr al sanctuarului, judecăţii, şi lucrării care trebuie să aibă loc în inima omului. Înalta chemare oferită rămăşiţei este unică:

"Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor," a fost instrucţiunea dată lui Moise pe munte...Acesta a fost singurul sanctuar care a existat vreodată pe pământ, despre care vorbeşte Biblia. Pavel declara că acesta a fost sanctuarul vechiului legământ. Dar noul legământ nu are nici un sanctuar? Revenind la Epistola către Evrei, cercetătorii adevărului au descoperit existenţa unui al doilea sanctuar, al noului legământ, în cuvintele lui Pavel deja citate: "Primul legământ avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare." Cuvântul "şi el" implică faptul că Pavel se referise mai înainte la sanctuarul noului legământ. Întorcându-se la începutul capitolului precedent, ei au citit: "Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al măririi în ceruri, ca slujitor al locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Dumnezeu."

Aici se vorbeşte despre sanctuarul noului legământ. Sanctuarul vechiului legământ a fost ridicat de om, clădit de Moise; dar acesta a fost clădit de Domnul, nu de om. În acel sanctuar, preoţii pământeşti îndeplineau slujba; în acesta, Hristos, Marele nostru Preot, slujeşte la dreapta lui Dumnezeu. Un sanctuar a fost pe pământ, celălalt este în cer."1

Aici se arată că există un sanctuar al noului legământ, deosebit şi separat de cel clădit de Moise. Este sanctuarul pe care l-a descoperit Crozier după dezamăgire, şi este sanctuarul pe care evanghelicii îl batjocoresc. Un alt pasaj descoperă o înţelegere crescândă a acestui concept:

"Termenul "sanctuar" folosit în Biblie se referă, în primul rând, la cortul ridicat de Moise, ca un model al lucrurilor cereşti; şi în al doilea rând, la "adevăratul cort" din cer, despre care vorbea sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, seviciul tipic a luat sfârşit. Adevăratul cort din cer este sanctuarul noului legământ. Şi deoarece profeţia din Danie 8,14 se împlineşte în această dispensaţiune, sanctuarul la care se referă ea trebuie să fie sanctuarul noului legământ."2

Aceste citate declară că "adevăratul cort" este sanctuarul noului legământ. Se face o deosebire între sanctuarul lui Moise şi cel al lui Dumnezeu. Unul a fost pe "pământ," celălalt în "cer." Acest lucru nu înseamnă o localizare pur geografică, dacă cerul este socotit a fi un punc îndepărtat din univers. Ioan a văzut "un cer nou şi un pământ nou," lucru care indică mai mult decât o localizare geografică. Oriunde locuieşte Dumnezeu este un loc sfânt.

Importanţa acestui lucru poate fi privită şi în alt fel. Unul a fost sanctuarul omului şi celălalt sanctuarul lui Dumnezeu. Sanctuarul omului oferea refugiu de vină şi păcat în vechiul legământ, un adăpost juridic. Sanctuarul lui Dumnezeu propunea o confruntare cu vina şi păcatul în noul legământ, care poate crea o nouă experienţă pentru inima omenească. Şi structura portabilă din pustie, şi templul măreţ al lui Solomon, au fost făcute de mâna omului. Dar Domnul a făcut un cort care este realizarea Sa, potrivit pentru Dumnezeu şi poziţia Sa înaltă în univers. Unul este pământesc, celălalt ceresc. După cum Dumnezeu este mai mare decât omul, tot aşa cortul făcut de El este mai măreţ decât cel făcut de om; al Său nu este "făcut de mâini."

Raportul Scripturii afirmă fără echivoc că "noul legământ" are o legătură vitală cu caracterul poporului lui Dumnezeu: "Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor" (Evrei 8,10). Deci sanctuarul din Daniel 8,14, care se referă la sanctuarul noului legământ, are o legătură clară cu mintea şi inima poporului lui Dumnezeu. Sfatul ceresc ne asigură că: "Ce a fost făcut în tip în slujba sanctuarului pământesc, este făcut în realitate în sanctuarul ceresc."3 Primul a fost o introducere; al doilea, o pregătire a inimii pentru curăţirea păcatului înainte de glorificare.

 

"Adevăratul cort" şi cerul

Adventiştii au confundat prea mult timp cerul cu aur, argint şi pietre scumpe - materialism grosolan. Creştinismul în general apelează la eu să facă binele spre a câştiga recompensa, sau să evite răul spre a scăpa de pedeapsă. Dar acesta este apelul fiecărei religii din lume, păgâne, filozofice sau de orice fel. Toate susţin un oarecare gen de utopie în viitor, singura diferenţă fiind drumul de parcurs până acolo. Adventiştii de ziua a şaptea sunt chemaţi la o înţelegere superioară, altfel nu au nici un motiv de a exista.

Evanghelia ne spune că singurul motiv posibil pentru care Dumnezeu Şi-a dat singurul Fiu, a fost dragostea pentru copiii Săi. Hristos a fost dispus să nege eul, să-Şi ia crucea şi să plece în căutarea lor. O înţelegere a acestui adevăr va constrânge pe poporul Său să se apropie de El. Se află aici o dragoste reciprocă ce nu poate fi diluată de nimic şi care întrece orice putere din univers. Ea oferă o ambianţă spirituală care spulberă materialismul cerului, iar localizările geografice devin nesemnificative.

Această legătură de dragoste face lucrarea lui Hristos în "adevăratul cort" de importanţă supremă. Biserica de pe pământ este foarte strâns legată de cer, aşa cum spun afirmaţiile următoare:

"În timp ce Isus slujeşte în sanctuarul de sus, prin Duhul Sfânt El slujeşte biserica de pe pământ."4

"Fericirea cerului se află în conformarea faţă de voinţa lui Dumnezeu, şi dacă oamenii devin membrii ai familiei regale a cerului, este deoarece cerul a început cu ei aici pe pământ."5

"Fiecare oră care se scurge este plină de activitate în curţile cereşti, spre a pregăti un popor pe pământ...Dacă vom fi sfinţi acolo sus, trebuie mai întâi să fim sfinţi aici jos."6

"Dumnezeu a aşezat biserica ca o lumină în lume, spre a călăuzi lumea către cer. Ea trebuie să fie o parte a cerului pe pământ, aruncând lumină divină pe cărarea sufletelor apăsate."7

"Dincolo de perdeaua dinlăuntru se găsea Sfânta Sfintelor, centrul serviciului simbolic al ispăşirii şi mijlocirii, şi care reprezenta piesa de legătură dintre cer şi pământ."8

Cerul este mai mult decât un loc material - el reprezintă un mod de înţelegere, o experienţă vie care începe aici şi acum pentru poporul lui Dumnezeu. Lucrarea de slujire pe care o desfăşoară Hristos acum este o lucrare pentru biserica de pe pământ. După cum în serviciul tipic Sfânta Sfintelor era o piesă de legătură între pământ şi cer în ziua ispăşirii, tot aşa Sfânta Sfintelor are un rol special în lucrarea de pe pământ în ceasul judecăţii de după 1844.

 

"Adevăratul cort" şi Hristos

Când spunea iudeilor să distrugă templul şi în trei zile îl va ridica din nou, Isus se referea la trupul Său. Nici iudeii şi nici ucenicii nu au înţeles ce vrea să spună. Pentru noi este uşor. Putem vedea moartea şi învierea Sa concordând cu profeţia şi istoria. Pavel a prins şi el ceva din semnificaţia profundă a acestui adevăr. El spune în evrei 9,11: "Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta."

Mai înainte, Hristos a spus că "templul" Său a fost zidit şi că El a devenit Mare Preot într-un "cort desăvârşit." El a devenit un astfel de preot în omenescul Său; după cum poporul Său este chemat să-şi aducă trupurile ca o jertfă vie, tot aşa a făcut şi El. Splendoarea acestei înalte chemări adresate bisericii rămăşiţei se poate vedea în următoarea afirmaţie:

"Când a început să construiască sanctuarul ca loc de locuinţă pentru Dumnezeu, Moise a fost instruit să facă totul după planul care i s-a arătat pe munte...Tot aşa lui Israel, pe care dorea să-l facă locul locuinţei Sale, i s-a descoperit idealul caracterului Său. Modelul li s-a arătat pe munte, atunci când s-a dat legea la Sinai...Israel a ales căile lui. Ei nu au zidit după model; dar Hristos, adevăratul templu pentru locuirea lui Dumnezeu, a modelat fiecare detaliu al vieţii Sale pământeşti în armonie cu idealul lui Dumnezeu...Tot aşa caracterele noastre trebuiesc zidite spre a fi "o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul."9

Astfel, clădirea sanctuarului şi serviciile lui trebuiau să facă cunoscut poporului lui Dumnezeu că în neprihănire există viaţă, iar în păcat se află distrugere şi moarte veşnică. Valoarea şi scopul sanctuarului nu se găseau în structura lui impunătoare sau în ceremoniile sacre. Clădirea în sine şi serviciile urmăreau, dimpotrivă, să arate oamenilor că există un cort şi mai desăvârşit, Hristos Însuşi. El trebuia să desopere adevărul spiritual că Isus este modelul suprem, "adevăratul cort" după care se fac toate celelalte.

Dacă Israel ar fi înţeles acest lucru, istoria lumii ar fi fost complet diferită. Dumnezeu dorea mai mult decât orice să-i facă locul locuinţei Sale. Sanctuarul nu era decât un simbol pentru acest scop. Această speranţă divină a trebuit să aştepte până a venit Hristos, dar în El posibilitatea a devenit fapt, şi El, adevăratul templu pentru locuirea lui Dumnezeu, a modelat fiecare detaliu al viaţii Sale după planul lui Dumnezeu. Tot aşa trebuiesc zidite şi caracterele noastre, biserica ştiind astfel că există un cort unde locuieşte Hristos. "Prin moartea şi învierea Sa, El a devenit un slujitor al adevăratului cort pe care Domnul l-a ridicat, nu omul."10 Cât de mult şi cât de repede se va schimba istoria lumii în zilele noastre, când păzitorii sabatului vor înţelege că Domnul doreşte să zidească caracterele lor spre a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul?

 

"Adevăratul cort" şi biserica

În 1844, după marea dezamăgire, urma să fie realizată o lucrare ce nu mai fusese încercată înainte. Credincioşii urmau să înţeleagă rebeliunea din inima omenească împotriva lui Dumnezeu şi a adevărului. Vrăjmăşia lor fusese necunoscută, aşteptând descoperirea în ispăşirea finală. Lucrarea începută urma să ducă la împăcare completă; ispăşirea urma să devină fapt. Un popor trebuia sigilat şi pregătit să-L privească pe Dumnezeu în faţă. Această lucrare de sigilare descrisă în Apocalips şi în Ezechiel îşi aşteaptă împlinirea şi este descrisă de serva Domnului ca o experienţă solemnă:

"Cei care nu se simt întristaţi de starea lor spirituală şi nu suspină pentru păcatele altora, vor fi lăsaţi fără sigiliul lui Dumnezeu. Domnul porunceşte slujitorilor Săi, cei cu armele de nimicire în mână: "Mergeţi după el în cetate şi loviţi; ochiul vostru să fie fără milă şi să nu vă înduraţi! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul dintre cei care au semnul pe frunte. Începeţi însă cu Locaşul Meu cel Sfânt!" Ei au început cu bătrânii care erau înaintea templului.

Vedem aici că biserica - templul Domnului - urma să simtă prima mânia lui Dumnezeu. Bătrânii, cei cărora Dumnezeu le-a dat mare lumină, şi care fuseseră păzitorii intereselor spirituale ale poporului, şi-au trădat misiunea."11

Seriozitatea acestui apel merită atenţia noastră. Trebuie notat în special că biserica este "sanctuarul Domnului." Interesul Său nu se concentrează asupra unei lucrări îndepărtate de secretariat, verificând rapoartele cereşti, ci asupra unei biserici care este cu adevărat cortul Său. Pământul este plin de mii de clădiri măreţe ridicate în numele Domnului. Construirea multora a luat decenii de muncă asiduă, iar altele stau în picioare de secole. Şi totuşi lumea de astăzi aşteaptă să vadă splendoarea unei "case" consacrată deplin slujirii lui Dumnezeu. Materialul nu lipseşte, dar ce a pregătit Domnul a fost neglijat. Biserica rămăşiţei este asigurată că:

"Domnul a oferit bisericii Sale capacităţi şi binecuvântări pentru ca ea să poată prezenta lumii o imagine a posibilităţilor Sale, ca biserica să fie desăvârşită în El, un reprezentant permanent al unei lumi veşnice şi al unor legi mai înalte decât legile omeneşti. Biserica Sa trebuie să fie un templu clădit după asemănarea divină, şi arhitectul îngeresc şi-a adus trestia de măsurat din cer pentru ca fiecare piatră să fie cioplită şi tăiată după măsurile divine, lustruită să străluceasă ca o emblemă a cerului, reflectând în toate direcţiile razele strălucitoare şi clare ale Soarelui Neprihănirii."12

Lumea întreagă va fi atrasă de o biserică "clădită" după aceste planuri. Piatra din capul unghiului a fost aşezată, iar Arhitectul divin continuă să caute "pietre vii" spre a termina această casă. Destinul bisericii, semnificaţia tipului şi antitipului, realizarea planului întocmit de la întemeierea lumii, au fost aşezate în mîinile poporului lui Dumnezeu spre a fi înţelese şi realizate.

"Tabernacolul iudeu era un tip al bisericii creştine...Biserica de pe pământ, alcătuită din cei credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, este "adevăratul cort" al cărui slujitor este Răscumpărătorul. Dumnezeu, şi nu omul, a clădit acest cort pe o platformă înaltă. Acest cort este trupul lui Hristos, şi de la nord, de la sud, de la est şi de la vest, El adună pe cei care îl vor alcătui. Prin Hristos, adevăraţii credincioşi sunt reprezentaţi ca fiind clădiţi împreună pentru a alcătui o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul."13

O apreciere a chemării nespus de înalte pe care a făcut-o Dumnezeu bisericii rămăşiţei conţine în ea o putere constrângătoare ce aşteaptă încă să fie realizată. După cum templul de piatră şi materiale preţioase din vechiul Ierusalim era minunea lumii, tot aşa universul întreg se va minuna de splendoarea "adevăratului cort," biserica de pe pământ, trupul lui Hristos, când va deveni cu adevărat locuinţa Duhului Sfânt.

 

"Adevăratul cort" şi poporul rămăşiţei

Slava creaţiunii ieşită din mîinile lui Dumnezeu urma să fie mărită şi mai mult prin crearea lui Adam şi a Evei după "chipul" Său. Ei erau unici, nu doar "duhuri slujitoare," ci fiinţe după asemănarea Sa, spre a avea stăpânire asupra pământului. În plus, ei urmau să aibă comuniune cu Dumnezeu faţă către faţă. Acest lucru urma să le dezvolte aprecierea faţă de Creator şi să ofere lui Dumnezeu o părtăşie care să satisfacă caracteristica predominantă a caracterului Său - dragostea pentru fiecare persoană. Dar planul a fost stricat, lucru care l-a lăsat pe Dumnezeu în situaţia de a lupta să-l aducă pe om înapoi în poziţia originară a comuniunii faţă către faţă. El este obligat să facă acest lucru, căci sunt copiii Săi. Măreţia acestui plan este prezentată rămăşiţei în gânduri superbe:

"Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie templul lui Dumnezeu. Întunecată şi mânjită de rele, inima omului a încetat să mai descopere slava Celui Sfânt. Dar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, scopul cerului este realizat din nou. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, iar prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu...Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul."14

Dacă omul nu ar fi acceptat să păcătuiască, nu ar fi fost nevoie de un templu în zilele lui Israel. Omul, aşa cum a fost creat, ar fi continuat să fie templul lui Dumnezeu, iar comuniunea nu ar fi fost ruptă. Nu ar fi fost nevoie de un mijlocitor. Această înţelegere ne spune cu o forţă specială nouă, celor care avem adevărul despre sanctuar/judecată, că atunci când "inima omului devine din nou templul Său," nevoia de mijlocitor va lua sfârşit. Înlocuirea va avea sfârşit, deoarece înlocuirea şi desăvârşirea nu se pot împăca. Confruntarea cu eul în lumina crucii va înlătura scuza de a-L ucide pe Dumnezeu. Depravarea inimii omeneşti va fi expusă, iar omul va accepta să ia loc pe cruce cu Hristos. Lucrul care a declanşat disperarea de pe Calvar a fost îndepărtarea perdelei dintre natura divină a lui Hristos şi natura păcătoasă a omului. Confruntarea dintre păcat şi neprihănire este paharul oferit generaţiei finale. Când poporul lui Dumnezeu este dispus să bea acest pahar, atunci va fi gata pentru o întâlnire faţă către faţă. Hristos se va putea ridica să anunţe: "S-a sfârşit." Dar acest lucru nu este posibil până când nu devine realitate, şi el nu poate deveni realitate până când rămăşiţa nu înţelege ce este implicat aici. Păcatul necunoscut, vrăjmăşia Laodiceei, trebuie decoperit. Dumnezeu a încercat de mii de ani să facă pe poporul Său să înţeleagă acest lucru; iată ce sfat dă El celei de-a şaptea biserici:

"Dumnezeu a căutat să impresioneze pe Israel despre sfinţenia caracterului şi cerinţelor Sale... dar poporul pricepea greu lecţia... Din milă pentru slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenţei Sale. "Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor." El a descoperit astfel lui Israel, pe care dorea să-l facă locul locuinţei Sale, măreţia caracterului ideal...Dar ei nu erau capabili, prin ei înşişi, să-l atingă. Scopul pentru care cortul fusese un simbol urma să fie împlinit în Hristos...În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să vadă scopul Său pentru sufletul omenesc. Acelaşi scop a fost prezentat mult mai târziu de apostolul Pavel, vorbind despre Duhul Sfânt: "Nu ştiţi că voi sunteţi templul Duhului Sfânt?"... Poporul trebuia să coopereze la pregătirea sanctuarului şi mobilierului din el... Ei trebuiau să coopereze şi în pregătirea clădirii spirituale, templul lui Dumnezeu în suflet."15

În "mila" Sa, Dumnezeu le-a dat "un simbol," dar el nu era decât un simbol. Adevăratul scop avea de-a face cu sufletul omenesc. Poporul lui Dumnezeu nu a cântat încă cântarea lui Moise şi a Mieluşelului. Dar este "privilegiul nostru de a ne ridica mai sus şi mai sus, către descoperiri şi mai clare ale caracterului lui Dumnezeu. Când Moise s-a rugat: "Te rog, lasă-mă să văd slava Ta," Domnul nu l-a certat, ci i-a ascultat rugăciunea... Păcatul este cel care întunecă mintea noastră şi ne diminuează percepţiile."16

Primind răspuns la acea rugăciune, Moise a fost acoperit de slava lui Dumnezeu. Din "milă" pentru păcătoşenia şi nepregătirea poporului de a-şi privi în faţă păcatul necunoscut, Dumnezeu i-a îngăduit lui Moise să-şi acopere faţa cu un văl, care rămâne până în ziua de astăzi. Nu este o perdea peste Şekina, ca atare, ci un văl peste inima care s-a conformat simbolurilor. Simbolurile au devenit realitate, iar clădirea spirituală pe care dorea Domnul să o construiască, templul Său în sufletul omului, întârzie încă şi astăzi.

Dacă rămăşiţa ar putea prinde o frântură din această înaltă şi sfîntă chemare, fascinaţia lumii ar dispare ca fumul. Am înţelege atunci că noi suntem "clădirea lui Dumnezeu," "casa Lui," "templul Său," "adevăratul cort" şi că interesul Său profund este pentru templul sufletului omului.

Nici o generaţie anterioară nu a fost confruntată cu un adevăr de o asemenea magnitudine. Destinul ales de Dumnezeu pentru poporul Său - curăţirea şi refacerea sanctuarului - aşteaptă încă acceptarea lor.

 

 

1. Ellen White, GC 411,413.

2. Ibid.,417.

3. Ibid.,420.

4. Ellen White, DA 166.

5. Ellen White, SD 361.

6. Ellen White, RH 1 ian.1889.

7. Ibid., 21 ian. 1890.

8. Ellen White, PP 348.

9. Ellen White, DA 208,209.

10. Ibid., 165,166.

11. Ellen White, 5T211.

12. Ellen White, TM 17.

13. Ellen White, ST 14 feb.1900.

14. Ellen White, DA 161.

15. Ellen White, Ed.35-37.

16. Ellen White, MH 464.